Aş vrea sǎ scriu un eseu, Greşelile de tipar, ca armǎ politicǎ. Am suficiente exemple, dar voiam sǎ mai verific douǎ cazuri. Iatǎ sursa: “Prin septembrie-octombrie 1940, dupǎ abdicarea şi fuga regelui Carol al II-lea (ştiam cǎ-i dedicase poezii – e vorba de Arghezi, n. I.R.), în trenul cǎruila s-a tras cu mitraliera de pe bordura peroanelor gǎrii Timişoara, se pretinde cǎ jos, pe prima pagina a ziarului Timpul, tocmai a acestui ziar, ar fi apǎrut un clişeu pe douǎ coloane, înfǎţişându-i pe cei doi dictatori ai momentului şi purtând sub el urmǎtoarea legendǎ: <<Generalul Antonescu, conducǎtorul Statului, şi dl Horia Sima, comandantul Mişcǎrii Legionare, au pǎşit pe peronul gǎrii Timişoara. >> Numai cǎ, la cuvântul al treisprezecelea, în loc de p (de la “pǎşit”) se culesese b… şi aşa a rǎmas. Iar de curând, anul acesta, 1942, dupǎ ce, precum vedeţi, rǎzboiul a umplut spitalele de rǎniţi vizitaţi pompos de doamnele de la Consiliul de Patronaj, care se şi fotografiazǎ lângǎ ei, dar în aşa fel, încât sǎ se vadǎ în prim plan ele, nu resturile de oameni aduşi neîntregi de pe front, anul acesta, iarǎşi pe prima paginǎ a Timpului, sub un clişeu pe trei coloane, arǎtându-le generoase printre paturile mutilaţilor, generoase şi elegante, pe Maria Antonescu, Veturia Goga, Sanda Manuilǎ şi altele, sta lǎmuritor scris, cu litere de tipar, cǎ <<Femeile române dau pildǎ ostaşilor noştri>>. Oroare însǎ, de astǎ datǎ, într-al patrulea cuvânt al explicaţiei, l fusese înlocuit prin z şi ziarul – pretind colegii mei – aşa ar fi ieşit, alergându-se apoi sǎ se confişte de pe la chişcuri foile nevândute. Ce sǎ mai confişti?! Se-nfulecaserǎ ca pâinea caldǎ. “ (T. Arghezi, Versuri. Vol. I. Ediţie şi postfaţǎ de G. Pienescu. Cu o prefaţǎ de Ion Caraion, Edituta Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1980, p. XXXVIII). Am cǎutat, timp de trei ore, la BCU, acul în carul cu fân! N-am gǎsit nimic în paginile ziarului Timpul. Cred cǎ asemenea erori de tipar au fost doar în capul unor adversari politici (trebuie admisǎ şi varianta cǎ exemplarele cu pricina au fost retrase şi înlocuite), aşa dupǎ cum a fost imposibil de gǎsit în Scânteia exemplul dat de domnul Romulus Rusan, la colocviul nostru din toamna trecutǎ, despre cenzurǎ: “A murit tovarǎşul Stalin, un cǎlǎu-zitor al popoarelor!”, eroarea datorându-se unei neinspirate despǎrţiri în silabe. În orice caz, rǎsfoind ziarul, mi-am dat seamǎ (parcǎ mai era nevoie?) de cât servilism, demagogie şi oportunism existǎ în lumea politica! Cum se mai premiau şi decorau românii, nemţii şi italienii între ei, în naii ‘40! Praf şi pulbere s-a ales din toate! Mi-am amintit instantaneu ce scria Mihai Beniuc în ediţia de memorii, pe care tocmai am încheiat-o: „Toţi marii oameni politici sânt nişte laşi, fără egal. Dragi contemporani, dacă voi muri înainte de a demonstra (prin tot ceea ce ştiu despre aceste canalii), vă rog să mă credeţi pe cuvânt, căci ştiu ce spun. Această sângeroasă bandă de laşi e cea mai veche şi cea mai primejdioasă pacoste pentru omenire şi pentru planetă chiar. Au o singură metodă de a se menţine: demagogia. Iar demagogia e vărsare de sânge nevinovat. Toţi marii politicieni sunt nişte criminali înrăiţi. De când e lumea aşa e. Atenţie!”
Fiindcǎ am pomenit de memoriile lui Mihai Beniuc, sǎ mai dau un citat, interesant din alt punct de vedere: „Lucram la Mociorniţa, mi-a spus (un fost inginer, n. I.R.). Am primit, fără să fiu comunist, să introduc pe cineva cu manifeste în fabrică. Era în plin război. Manifestele erau într-un coş, acoperite cu alimente pentru cineva. Aducătorul a ajuns până la fochişti. Dar se vede treaba că l-a prins o spaimă şi n-a mai vrut să dea manifestele, ci să arunce coşul pe foc. Totuşi, poate din zgârcenie, ca omul, s-a hotărât să reţină coşul şi să arunce numai pachetul de manifeste. Ce credeţi că s-a întâmplat? Curentul puternic de aer a dus pe deasupra flăcărilor hârtiile şi le-a proiectat în sus, pe hornul fabricii, iar odată ieşite în văzduh, s-au împrăştiat peste tot: şi-n fabrică, şi-n tot cartierul. Mai bine nu le putea răspândi nimeni. Ce s-a mai chinuit Siguranţa să dea de urma făptaşilor! Nimic.”
Ca de obicei, gǎseşti în presǎ, ca şi în arhive, şi ceea ce nu cauţi: un articol, în numǎrul din 18 decembrie 1940, despre Facultatea Liberǎ de Ziaristicǎ, la care a luat cuvântul Rectorul de atunci al Universitǎţii bucureştene, istoricul P.P. Panaitescu (cel care, la moartea lui Nicolae Iorga, ucis de legionari, a refuzat sǎ coboare drapelul în bernǎ, pe clǎdirea Universitǎţii din Bucureşti). Îi voi comunica şi colegului Marian Petcu aceastǎ informaţie, fiindcǎ el lucreazǎ la o care privind învǎţǎmântul jurnalistic din România.