Mama cu copilul

          Azi, în drum spre facultate, în troleibuz, vǎd o mamǎ cu fiul ei, cam în vârstǎ de 20 de ani, cu nevoi speciale. Mama îl mângâia, îi vorbea frumos, dovedind o tandreţe rar întâlnitǎ. Au coborât în staţia Memorandumului.

          Eu m-am dus mai departe îngândurat. Ce poate fi în sufletul unei mame, vǎzând drama propriului ei copil? Mai cunosc câteva cazuri similare, şi ce mǎ impresioneazǎ de fiecare datǎ este cǎ aceste mame nu au devenit mai rele, invidioase pe oamenii sǎnǎtoşi, dimpotrivǎ, sunt de o bunǎtate şi de o generozitate fǎrǎ margini. Ar trebui, vǎzând aceste cazuri, ca toţi sǎ devenim mai buni, mai omenoşi, mai sensibili la nevoile altora. Cum scria Adrian Pǎunescu, în ultima poezie dictatǎ pe patul de spital: “Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minima dreptate!”.

          Dar uitǎm prea uşor aceste lucruri, dupǎ cum uitǎm celebrul adagiu latinesc, Memento mori!

17 februarie 1973. Eu, liceean la Ludus, impreuna cu Mama si cu Nicusor, veniti sa ma felicite de ziua mea. Au trecut de atunci 40 de ani!

* Azi este ziua fratelui meu, Nicuşor. L-am sunat la primele ore ale zilei. Aş vrea ca Mihai şi Tudor sǎ aibǎ cel puţin relaţiile pe care le am eu cu fratele meu.

* Propun la licenţǎ subiecte dificile, inedite, imposibil de plagiat sau de cumparat.  De regulǎ, sugerez monografia unui jurnalist, activitatea publicisticǎ a unui scriitor, monografia unei publicaţii. Dar îi spun fiecǎrui student care vine la mine ce îl aşteaptǎ, cât are de muncit. Unii mǎ abandoneazǎ cu eleganţǎ, îndreptându-se spre alţi profesori. Cei care rǎmân sunt oameni efectiv pasionaţi de ceva. La final îi întreb: regreţi cǎ ai abordat acest subiect? Cei mai mulţi sunt încântaţi de ceea ce au fǎcut: au avut ocazia sǎ pǎtrundǎ în interiorul unei opere literare şi publicistice aparţinând unui autor de care, de regulǎ, nu au auzit. Adesea, studenţii s-au împrietenit cu autorul analizat, şi el mândru cǎ a devenit “un clasic în viaţǎ”, cum spun în glumǎ.

A venit la mine, la consultaţii, pentru a-mi aduce lucrarea finalǎ, domnişoara Anca Bolba. Ea a scris o tezǎ despre publicistica lui Ion Agârbiceanu. I-am pus aceeaşi întrebare: Regreţi cǎ ai tratat acest subiect? Cu ce te-ai ales? Anca mi-a spus un lucru uluitor, pe care îl voi relata cu altǎ ocazie. Am şi invitat-o, marţi, la cursul de istorie a presei, sǎ ne spunǎ ce a însemnat pentru ea publicistica lui Ion Agârbiceanu.

Mergi sus