Am participat azi, la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor, la o frumoasă manifestare, dedicate profesorului Vasile Voia, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Cu această ocazie, s-au lansat două volume: Intersecţii comparatiste contemporane. Studii dedicate profesorului VASILE VOIA. Volum coordonat de Mihaela Ursa, Editura Şcoala Aredeleană, Cluj-Napoca, 2018, şi Vasile Voia, Liviu Rusu. Adevăr şi valoare, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.
La primul volum am colaborat cu un interviu cu profesorul Vasile Voia, iar în al doilea volum am avut surpriza să găsesc reprodus un mic articol al meu, Cum l-am cunoscut pe Liviu Rusu, publicat în volumul Simpozion comemorativ. Liviu Rusu – 100. Texte reunite şi editate de Vasile Voia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004.
După ce l-a citit, colegul Ştefan Borbély mi-a spus că ar trebui să îmi scriu memoriile, lucru pe care l-am anunţat deja, inclusiv titlul: Viaţa ca un dar.
Reproduc, mai jos, textul despre Liviu Rusu.
*
L-am cunoscut destul de bine şi l-am „frecventat” pe Liviu Rusu, de la a cãrui naştere s-au împlinit, iatã, o sutã de ani, admiraţia pe care i-am purtat-o atrãgându-mi critici din partea profesorului Mircea Zaciu, dascãl pe care l-am iubit şi l-am respectat nu mai puţin. În Jurnal, acesta scria cã, „din noile generaţii, R[usu] nu avea nici un fel de relaţii, cu excepţia lui Ilie Rad, care cãzuse, în primii ani de facultate, într-un delir admirativ faţã de el” (Mircea Zaciu, Jurnal, III, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 346). Faptul cã Mircea Zaciu a interpretat „exerciţiul meu de admiraţie” faţã de Liviu Rusu drept „delir admirativ” e, desigur, o chestiune de interpretare. Nici atunci, şi nici acum, nu am privit activitatea marelui estetician doar la modul superlativ. Nu eram de acord cu reproşurile, uneori exagerate, pe care le fãcea lui G. Cãlinescu sau Tudor Vianu. Într-un articol aniversar, publicat în revista Tribuna (nr. 46, 1981), când Liviu Rusu împlinea 80 de ani, scriam cã, deşi sãrbãtoritul era mare admirator al dictonului Amicus Plato, sed magis amica veritas, el pãrea a neglija o frazã, indiscutabil cunoscutã, cu care Schopenhauer îşi începe Critica filosofiei kantiene: „Este cu mult mai uşor sã arãţi în opera unui spirit mare greşelile şi rãtãcirile, decât sã faci sã aparã clar şi complet adevãrata ei valoare”. Într-o amplã scrisoare pe care i-am trimis-o de la Timişoara, în urma lecturii volumului De la Eminescu la Lucian Blaga, mi-am exprimat nenumãrate rezerve, inclusiv în ceea ce priveşte stilul (profesorul recunoştea cã redacteazã greu, cã scrisul sãu are anumite asperitãţi stilistice – de pildã, repetarea obsesivã a expresiilor „în sânul” ori „nu putem sã nu”). I-am spus, nu o datã, cã nu meritã sã-şi iroseascã atâta timp şi energie în polemici adesea minore şi cã ar fi bine sã se concentreze pe încheierea trilogiei sale estetice, respectiv pe redactarea esteticii poeziei epice şi a celei dramatice. Dar aici Profesorul era de neînduplecat. În ziua de joi, 8 ianuarie 1981, notam în jurnalul meu: „Dupã masã am fost în vizitã, împreunã cu Doina, la Liviu Rusu. Ne-a primit cu o bucurie rarã. Se vede cã este foarte izolat. Bãtrânul profesor nu a comentat din lunga mea scrisoare anterioarã decât exact cuvintele şi ideile care i-au convenit. I-a plãcut în mod deosebit hotãrârea mea de a renunţa, pentru o bucatã de vreme, la scris. <<Techergheul ãsta va fi cineva!>>, a exclamat autorul Logicii frumosului. / Nu a fost prea încântat de proiectul tezei mele de doctorat. Singurul sfat [pe] care mi l-a dat a fost acela de a persevera în studiul limbii germane. / Mi-a spus cã Balotã şi-ar fi exprimat serioase rezerve faţã de valoarea în cultura românã a doi clujeni: D. D. Roşca şi D. Popovici. Liviu Rusu se aflã, inevitabil, pe panta periculoasã a negãrilor”. Dar dincolo de aceste rezerve, vedeam în Liviu Rusu o personalitate copleşitoare, de anvergurã europeanã, care fãcea cinste culturii române în general şi Universitãţii clujene în special.
L-am cunoscut pe Liviu Rusu în anul II al studenţiei mele, prin 1977. În urma unui curs de folclor, aflasem de lucrarea sa în domeniu, Viziunea lumii în poezia noastrã popularã (1967), lucrare pe care am citit-o cu plãcere şi mult interes. M-a uimit claritatea extraordinara a lucrãrii, mai ales cã veneam dupã lecturi intense din critica literarã a momentului, româneascã şi strãinã, care eluda aceastã calitate a scrisului. Se credea atunci (poate se mai crede şi azi!) cã un critic este cu atât mai valoros, cu cât scrie mai abscons, mai criptic! Cred cã de aceea am fost fascinat de stilul lucrãrii amintite, stil pe care aveam sã-l gãsesc şi în celelalte lucrãri ale Profesorului. Aflând cã autorul Viziunii… este profesor consultant la Facultatea de Filologie (denumirea de atunci a actualei Facultãţi de Litere), mi-am luat inima în dinţi şi m-am prezentat la una din orele de consultaţie ale Profesorului. Spre marea mea surprindere, Liviu Rusu m-a primit cu multã bunãvoinţã şi a acceptat sã poarte un dialog cu mine. Vãzându-mã interesat nu numai de cartea sa, ci de literaturã în general, m-a invitat sã-l mai caut şi la alte ore de consultaţii. Aşa s-a înfiripat între noi o legãturã foarte puternicã, de duratã, care s-a curmat doar la plecarea sa ”în altã galaxie, în iarna anului 1985. Întâlnirile noastre au devenit tot mai dese. Mergeam sãptãmânal la orele de consultaţii, pe care Liviu Rusu şi le ţinea cu o rigurozitate ieşitã din comun. Relaţiile dintre noi au devenit tot mai strânse, încât, în cele din urmã, profesorul m-a invitat sã-l vizitez acasã, împreunã cu viitoarea mea soţie.
La locuinţa de pe strada Iorga 32, ne întâmpina totdeauna Profesorul, îmbrãcat într-un halat de casã, de culoare vişinie, şi dupã ce intram, ne ţinea puţin la uşã, povestindu-ne diverse întâmplãri din viaţa sa, a oamenilor politici, anecdote etc. Ştia o serie de amãnunte şi îmi dau seama cât de interesante ar fi putut sã-i fie memoriile, dacã timpul i-ar fi îngãduit sã le scrie. Spun asta pentru cã se mai nimerea sã ne spunã de douã ori aceeşi întâmplare şi constatam nu numai relatarea întocmai a unor fapte din trecut, ci şi gustul pentru amãnuntul semnificativ, pentru faptul insolit, care formeazã sarea şi piperul oricãrei evocãri. Ne-a vorbit de multe ori despre prietenia care îl lega de I. D. Sârbu, scriitor de care noi abia auziserãm câte ceva. Iatã ce am notat în jurnalul meu, la 16 ianuarie 1981: „Când am fost în vizitã la d-l Rusu, dânsul ne-a relatat, pe scurt, conţinutul unei piese scrise de I. D. Sârbu, Ultimul ţãran, titlu schimbat în Simion cel înţelept. Se spune cã ţaranului i se luase totul, pãmântul, uneltele, vitele. În final, mai avea doar casa în care locuia. Peste puţin timp, a venit un domn sã-i spunã cã şi casa trebuie sã o pãrãseascã, deoarece va fi dusã la „Muzeul satului”. Indignat şi adânc mâhnit, Simion nu s-a opus, dar a pus urmãtoarea întrebare: <<De ce nu faceţi, domnule, şi un muzeu al sufletului?>>. Apoi şi-a luat vita, singura care îi mai rãmãsese, şi s-a retras în munţi. Evident, o asemenea piesã nu se va putea juca la noi decât, eventual, dupã anul 2000!”. Ciudatã premoniţie!
Vizitele se prelungeau uneori pânã noaptea târziu. Când aveam mai mult de discutat, profesorul ne reţinea la masã. Erau mese de neuitat, la care participa întreaga familie: Doamna Tincuţa, Doamana Liana, fiica, domnul Marcel, ginerele, precum şi Dana şi Brânduşa, cele douã nepoţele pe care Profesorul le iubea enorm. Aceste mese se desfãşurau dupã un anumit ceremonial. Amfitrionul nostru stãtea în capul mesei, nu din dorinţa de a pãrea autoritar, ci din respectul pe care toţi ai casei îl nutreau faţã de el. Serveam totdeauana aperitive gustoase, pregãtite de Doamna Tincuţa, dupã reţete numai de dânsa ştiute, dupã care urma un vin de cea mai bunã calitate. Aceste mese sunt de neuitat pentru mine şi mã gãndesc de nenumãrate ori la ele. Uneori le regret şi fiindcã sunt neputincios în a le repeta în ambianţa propriei mele familii. Bãieţii mei, ca toţi tinerii de azi, au alte gusturi, alte preocupãri, alte ritmuri de viaţã. Legaţi de calculator, cu solicitãri diverse, nu mai au rãbdare sã stea cu noi la masã şi sã discute evenimentele zilei. Li se pare ceva demodat. În sfârşit, asta e! Am de gând sã scriu cândva un eseu privind cultul mesei la români (în care eu vãd un element al continuitãţii noastre, fiindcã un popor migrator n-a putut sã-şi dezvolte un asemenea cult, întrucât acesta lua masa la botul calului, cum se spune. Cultul acesta l-am gãsit la Marin Preda, l-am trãit în copilãria mea, deci el existã). Sper sã am rãgazul de a scrie acest eseu, care va pleca, repet, de la mesele luate în familia lui Liviu Rusu.
Relaţiile noastre au devenit tot mai strânse. Mã cãuta câteodatã la telefon şi fiindcã nu eram totdeauna acasã, m-a numit „techergheu”, un regionalism din Ardeal, desemnând o persoanã care umblã „uitatã”, ca fata vãtãmanului, de care vorbeşte Creangã în Amintirile sale. Pe soţia mea a poreclit-o Nimfa, fiindcã apãrea la întâlnirile noastre când nu te aşteptai! Erau termeni de alint, care pot releva afecţiunea şi sensibilitatea Profesorului faţã de cei pe care şi-i considera apropiaţi. Îl vizitam saptãmânal la consultaţii, iar de acolo îl însoţeam pe jos, pânã în centru, unde Profesorul îşi fãcea cumpãrãturile. Şi aceste plimbãri au devenit de neuitat pentru mine. În ritmul paşilor de plimbare, Profesorul mã purta prin alte epoci, povestindu-mi întâmplãri fascinante, din viaţa sa ori a altora. Aşa am aflat cã a fost dat afarã de la Universitate, cã a avut un rol decisiv în reabilitarea lui Maiorescu, merit pe care unii i l-au contestat. Am avut însã plãcerea sã constat cã într-o lucrare a lui Doru George Burlacu, Revenirea la Maiorescu (1963-1993), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, meritul lui Liviu Rusu în reabilitarea lui Maiorescu este recunoscut cu argumente greu de combãtut. Fiind student, nu mã interesau atunci problemele de aprovizionare. Ţin însã minte cã magazinele erau suficient de bine aprovizionate, mai ales cu brânzeturi, de care Liviu Rusu era mare amator, ca orice intelectual de culturã francezã (sau şi de culturã francezã). Eram încã în anii etapei relativei liberalizãri din viaţa României. În curând va începe ceea ce Mircea Zaciu va numi ”deceniul satanic”, cu toate consecinţele pe care le cunoaştem.
Student fiind, am iniţiat ciclul de conferinţe Mãrturia unei generaţii, la care am invitat sã conferenţieze mari personalitãţi ale culturii române. Am început chiar cu Liviu Rusu, continuând apoi cu prietenii sãi, Edgar Papu, Ion Zamfirescu, apoi şi cu alte nume: Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu ş. a. În arhiva mea personalã am o bandã cu aceastã conferinţã a lui Liviu Rusu, Locul romantismului românesc în sânul romantismului european, conferinţã al cãrei text, poate într-o formã modificatã, a fost publicat într-o revistã de specialitate. Când voi avea timpul necesar în vederea pregãtirii pentru tipar a conferinţelelor ţinute atunci în ciclul de conferinţe „Mãrturia unei generaţii”, voi transcrie şi aceastã bandã cu vocea lui Liviu Rusu.
În 1978 m-am cãsãtorit. La puţin timp dupã aceea, Liviu Rusu, împreunã cu Doamna Tincuţa, ne-a fãcut o vizitã acasã. Ne-a adus un exemplar legat din Essai sur la création artistique (Editura Univers, 1972), cu o dedicaţie semnificativã, pe care îmi îngãdui sã o transcriu aici, fiindcã ea pune în valoare sensibilitatea savantului, cordialitatea şi cãldura inimii sale:
”Dragã Doina şi Ilie (mai precis Nimfã şi Techergheu),
cu prilejul nunţii voastre, ţineţi în amintire aceastã carte a mea. Împreunã cu Tincuţa mea, care m-a ajutat mult la elaborarea ei, vã urez multã, multã fericire, cu sãnãtate şi voie bunã, sã lucraţi şi voi împreunã cu succes desãvârşit şi deplinã îndestulare.
Cu tot dragul,
9 IX 978 L. Rusu”.
În 1979 am terminat facultatea şi am fost repartizat la Timişoara. De acolo am continuat sã ţinem legãtura prin scrisori. Chiar dacã nu au o valoare istorico-literarã deosebitã, scrisorile sunt importante pentru cã pun în valoare însuşirile omului Liviu Rusu.
Am uitat sã spun cã aproape nu era întâlnire în care Liviu Rusu sã nu-mi vorbeascã despre importanţa cunoaşterii limbii germane. La Timişoara am gãsit mediul propice pentru a mã iniţia în limba lui Goethe. La un moment dat, i-am scris o primã scrisoare în germanã. Profesorul mi-a rãspuns imediat, tot în germanã, încântat cã-i duc la îndeplinire un deziderat.
Mi-a povestit odatã cã s-a dus cu Dana în Cimitirul Central, unde şi-a construit mormântul cu câţiva ani înainte de chemarea la cele veşnicie. „Iatã, i-a spus Danei, aici voi fi eu îngropat, când voi muri!”. Dana, care era prea micã pentru a înţelege problema morţii, n-a zis nimic. Dar profesorul a zãrit în ochii ei douã mãrgele de lacrimi… Apropo de Dana, o altã întâmplare. În 1999, în luna mai, am fost pentru câteva zile la Viena, pentru a-mi lansa acolo prima mea carte, Peregrin prin Europa, carte consacratã, în cea mai mare parte, unor impresii de cãlãtorie din Viena, fosta capitalã a marii împãrãţii de odinioaraã, cum spunea Blaga. Dupã festivitatea de lansare, am dat autografe celor interesaţi de carte. La un moment dat, a venit la mine o tânãrã, s-a uitat lung în ochii mei, întrebându-mã dacã o recunosc. Am cugetat mult, ca un ardelean autentic, apoi mi-am cerut scuze, dar nu-mi aminteam cine era adolescenta din faţa mea. ”Vã spun ceva cuvintele techergheu şi nimfã?”, m-a întrebat tânãra. Atunci mi-am amintit instantaneu de Liviu Rusu. Adolescenta din faţa mea era Dana, nepoata marelui Profesor, stabilitã în Austria, care aflase de prezenţa mea la Viena şi a venit sã mã întâlneascã. Ce micã e lumea…
Anii au trecut, dar imaginea Profesorului se pãstreazã încã vie în inima şi în conştiinţa mea. Regret foarte mult cã nu am insistat mai mult sã îşi scrie memoriile ori cã nu l-am lãmurit sã-mi acorde cel puţin un interviu. Credeam cã va fi mereu timp pentru aşa ceva. Dar timpul „n-a mai avut rãbdare” şi, la 17 decembrie 1985, dupã o scurtã suferinţã, profesorul Liviu Rusu a plecat „în altã galaxie”. Am rostit atunci, la înmormântare, o cuvântare, elogioasã prin forţa împrejurãrilor, care mi-a atras critica profesorului Mircea Zaciu, de care aminteam la început. Mã simt onorat cã l-am cunoscut pe acest mare savant, care şi-a creat duşmani şi adversitãţi prin acribia şi probitatea sa ştiinţificã. Ar trebui cândva fãcutã – de cãtre mine sau de cãtre altcineva – o antologie cu toate scrierile polemice ale lui Liviu Rusu – „ultimul polemist maiorescian”, cum l-a numit Eugen Todoran -, ca sã se vadã ce anume reproşa savantul preopinenţilor sãi: superficialitate în lecturã, neglijenţe de redactare, citate trunchiate, trimiteri bibliografice greşite, transcrieri neglijente, traduceri incorecte sau aproximative etc. De aceea Liviu Rusu nu a avut prieteni, fiindcã foarte puţini erau dispuşi sã-şi asume aceste lacune, atât de specifice mentalitãţii noastre româneşti. Dar pentru cei care s-au lãsat convinşi de justeţea observaţiilor sale, Liviu Rusu a reprezentat o lecţie de acribie şi probitate ştiinţificã. A fost marea lecţie pe care eu am învãţat-o de la Liviu Rusu şi pe care încerc, la rândul meu, sã o transmit actualelor generaţii de studenţi.