Ieri searǎ am plecat cu un tren de noapte spre Bucureşti, pentru a participa la festivitatea de lansare a monumentalei cǎrţi a lui Marian, Istoria jurnalismului din România în date, dar şi a cǎrţii coordonate de mine, Obiectivitatea în jurnalism.
Vecin de compartiment mi-a fost domnul acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române.
Lansǎm mai întâi volumul coordonat de mine, Obiectivitatea în jurnalism. Sunt prezenţi Doamna Adriana Sǎftoiu, Domnul Robert Turcescu, Doamna Monica Zvirjinschi, editorul şi scriitorul Bogdan Hrib (al cǎrui recent roman, Ultima fotografie, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor) şi, desigur, Marian. Dupǎ cum era de aşteptat, nu s-a vândut nicio carte!
Marian mi-a fǎcut marea cinste de a mǎ invita sǎ îi prezint capodopera la care se gândeşte de 8 ani şi la care a lucrat, efectiv, un lustru de viaţǎ.
Iatǎ ce am spus:
Onoraţi invitaţi,
Dragi colegi şi prieteni,
Fiindcǎ iau cuvântul ultimul şi fiindcǎ de la cei care iau cuvântul ultimii se aşteaptǎ sǎ fie foarte scurţi la vorbǎ, vǎ rog sǎ îmi îngǎduiţi sǎ dau citire unui text pe care mi l-am compus acasǎ şi a cǎrui lecturǎ, fǎcutǎ în faţa oglinzii, dureazǎ minute şi de secunde!
Nu voi vorbi despre carte, fiindcǎ au fǎcut-o, în deplinǎ cunoştinţǎ de cauzǎ, antevorbitorii mei.Vreu sǎ vǎ spun câteva cuvinte despre povestea ei şi despre autorul acestei poveşti, prienenul nostru, conf. univ. dr. Marian Petcu.
În toamna anului 2005 (exact acum 8 ani, în 25-26 noiembrie 2005), am iniţiat şi organizat, la Cluj-Napoca, cel de-al IV-lea Simpozion Naţional de Jurnalim, cu tema Presa româneascǎ – trecut, prezent şi perspective, simpozion la care a participat, desigur, şi Marian Petcu. La şedinţa de “totalizare”, cum spun colegii noştri din Chişinǎu, adicǎ de concluzii, (sper ca Doamna Silvia Grossu, vicepreşedinte ARIP, prezentǎ în salǎ, sǎ nu se supere pentru aceastǎ glumǎ!) Marian a propus înfiinţarea unei Asociaţii a Istoricilor de Presǎ (care a devenit Asociaţia Românǎ de Istorie a Presei, care are acum 123 de membri activi şi plǎtitori de cotizaţie), care urma sǎ aibǎ trei obiective importante: 1. înfiinţarea unei reviste de specialitate, 2. elaborarea unui tratat de istorie a presei româneşti şi 3. înfiinţarea unui Muzeu Naţional al Mass-Mediei din România.
Acum, ca sǎ fiu foarte sincer, nu am înţeles, pe moment, de ce Marian a fǎcut aceastǎ propunere la Cluj şi nu la Bucureşti, unde el trǎieşte şi lucreazǎ, ştiut fiind faptul, pe care Dvs., ca bucureşteni, nu va sfiiţi sǎ îl invocaţi în bancuri şi glume pe seama ardelenilor, cǎ nouǎ ne picǎ fisa mai greu şi cǎ ne mişcǎm cu viteza a II-a! Desigur, mǎ prefac cǎ nu am ştiut de ce Marian a aruncat “mirabila sǎmânţǎ”, pentru a rǎsǎri, tocmai la Cluj! Marian (singurul bucureştean cu care mǎ salut prin fomula “Servus!”, ca între ardeleni şi ca în Strǎinul lui Titus Popovici) ştia şi el, ca şi mine, vorbele lui Blaga: “Ardeleanul este un om care duce un gând pânǎ la capǎt!”.
Asociaţia Românǎ de Istorie a Presei a fost legalizatǎ abia în 2007 (cred cǎ am folosit viteza I, nu a II-a!). Când aceasta nu avea încǎ statut juridic, ci exista doar în minţile noastre, Marian a organizat – pot sǎ spun cǎ de unul singur – Primul Congres Anual al Presei din România, la Universitatea “Vasile Goldiş” din Arad, congres important pentru evenimentul la care participǎm, fiindcǎ acolo Marian şi-a expus principiile metodologice de elaborare a unei istorii a presei din România în date, proiect gândit ca o etapǎ intermediarǎ pentru viitorul tratat de istorie a presei din România. Toţi am salutat cu entuziasm aceastǎ iniţiativǎ, chiar dacǎ am avut unele mici obiecţii (rezerva mea a fost cǎ, folosind cuvântul “România” în titulaturǎ, se au în vedere exclusiv graniţele politice ale României, eliminând astfel ceea ce s-a creat în Basarabia şi Bucovina, în afara intervalului 1918-1940, respectiv 1941-1944, ca sǎ nu mai vorbim de bogata presǎ a exilului românesc, de presa româneascǎ din Banatul sârbesc etc.). Marian ne-a replicat cǎ, în conformitate cu punctul lui de vedere, poate inventaria şi publicaţiile în limbile minoritǎţilor conlocuitoare, ceea ce este un adevǎr incontestabil, cartea rezultatǎ fiind o premierǎ şi din acest punct de vedere. Cu o îndǎrǎtnicie de ardelean, Marian şi-a dus gândul pânǎ la capǎt, s-a sfǎtuit cu toţi, dar şi-a pǎstrat hotǎrârea proprie, rezultatul fiind cel pe care îl vedem. La Congresul de la Arad, Doamna Conf. univ. dr. Aurelia alǎpuşan, de la Constanţa, a lansat primul numǎr din Revista românǎ de istorie a presei, tipǎrit prin eforturi proprii (ajutatǎ, desigur, de Marian).
Pe grupul nostru de discuţii on-line, al celor din conducerea ARIP, Marian ne anunţa din când în când: “Am finalizat 300 de pagini!”. “Am corectat încǎ 250 de pagini!”. “Mai am de revizuit vreo 400 de pagini!”. Când primeam astfel de e-mailuri, îmi venea în minte imaginea unui om truditor, cam aşa cum îl descria Tudor Vianu pe Liviu Rebreanu: “Când se arǎta în lume, Rebreanu pǎrea ca un om beat de muncǎ, iesit parcǎ atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale” . Sǎ desprindem câteva semnificaţii ale ideilor lui Marian.
Prin interesul sǎu pentru istoria presei, Marian a re-legitimat interesul de cunoaştere şi cercetare pentru un domeniu fabulos, cum este istoria presei. Spun re-legitimat în conformitate cu adevǎrul: şi înainte s-a cercetat istoria presei, s-au scris chiar istorii parţiale ale acesteia, dar cei 45 de ani de regim comunist au avut efect negativ nu doar asupra presei, ci şi asupra cercetǎrii acesteia, puternic marcatǎ ideologic (revistele de orientare social-democraticǎ au fost redimensionate, cele legionare au fost excluse, altele fiind ignorate etc.). Prin eforturile lui Marian, istoria presei a devenit o disciplinǎ obligatorie în planurile de învǎţamânt ale facultǎţilor de jurnalism din România. Trebuie sǎ vǎ spun cǎ chiar la facultatea la care lucrez, istoria presei a fost când prezentǎ în programa de învǎţamânt, când absentǎ! Acum este – şi sper – pentru totdeauna!
În al doilea rând, iniţiativa lui Marian a impulsionat enorm de mult şi pe odirecţie bunǎ acest domeniu de cercetare. Ar fi suficient sǎ amintesc faptul cǎ ARIP a organizat, pânǎ în prezent, cinci congrese de specialitate (la Arad, Iaşi, Piteşti, Constanţa şi Chişinǎu), soldate cu tot atâtea volume. De asemenea, ARIP a publicat pânǎ în prezent 12 numere din Revista românǎ de istorie a presei, ceea ce însumeazǎ circa 300 de studii de specialitte, elaborate doar în câţiva ani.
Marian a elaborat aceastǎ lucrare sub pecetea voluntariatului. În timp ce se dau milioane de euro pe proiecte în urma cǎrora nu rǎmâne nimic palpabil, Marian şi-a cheltuit banii proprii pentru telefoane şi corespondenţǎ, şi-a consumat energia scriind sute de e-mailuri, pentru a convinge lumea sǎ colaboreze la aceastǎ enciclopedie, în care nimeni nu credea, la început (nici eu nu am crezut, oferindu-i printre ultimii informaţia pentru judeţul Cluj).
Un profesor de-al meu spunea cǎ, dacǎ vrei sǎ omori pe cineva, trebuie sǎ îi dai sǎ facǎ un dicţionar! Într-un fel, lucrarea pe care o lansǎm astǎzi este şi un fel de dicţionar – e drept, unul fǎrǎ precedent în cultura românǎ, pentru domeniul la care ne raportǎm. Dupǎ cum vedeţi, cei cinci ani de munǎ tenace, de eforturi şi sacrificii nu l-au rǎpus pe colegul nostru. Dimpotrivǎ, este acelaşi om generos, doldora de idei, pe care le oferǎ cu generozitate altora, care se laudǎ apoi cu ele. Este acelaşi familist-model – Doamna Mihaela Petcu este prezentǎ la aceastǎ festivitate, şi ar fi prezentǎ şi fiica lor, Bianca, dacǎ nu s-ar afla la studii, în Italia.
Lucrarea coodonatǎ de Marian are apoi şi un sens polemic. Este o banalitate dacǎ spun cǎ noi trǎim într-o societate bolnavǎ, în care dominǎ ura şi rǎzbunarea, lipsa de solidaritate, invidia, dezbinarea, setea de înavuţire. Ei bine, în aceastǎ lume, Marian a reuşit, prin talentul sǎu de negocia, de a înţelege orgolii exacerbate, sǎ adune în jurul sǎu peste o sutǎ de profesori, cercetǎtori, arhivişti, bibliotecari, masteranzi, doctoranzi ş.a., pe care i-a pus la treabǎ, reuşind performanţa de a inventaria, cum s-a spus, 18.000 de entitǎţi media (publicaţii periodice, radiouri, televiziuni, agenţii de presǎ etc.) şi 33.500 de jurnalişti, publicişti, editori, acoperind 280 de ani de jurnalism în spaţiul românesc, din intervalul (1731- 2011).
Faptul cǎ aceastǎ lucrare a apǎrut în condiţii de crizǎ profundǎ mǎ duce cu gândul la o altǎ lucrare fundamentalǎ a culturii noastre – Istoria literaturii române de la origini pânǎ în prezent, a lui G. Cǎlinescu, apǎrutǎ în dramaticul an 1941. Şi Istoria cǎlinescianǎ era o dovadǎ a încrederii autorului în forţa creatoare a spiritului, în capacitatea acestuia de a învinge rǎul din lume, de a da vieţii un sens constructiv. Enciclopedia gânditǎ şi coordonatǎ de Marian emanǎ acelaşi optimism de care era animat şi G. Cǎlinescu.
În final, aş vrea sǎ spun cǎ aceastǎ lucrare monumentalǎ ne dǎ tuturor de gândit, ne face sǎ ne reevaluǎm viaţa intelectualǎ, planurile de cercetare. Ar trebui sǎ renunţǎm la proiectele noastre minore, sǎ ne dedicǎm “clipa cea repede/ Ce ni s-a dat” pentru a crea “durabil şi esenţial”, cu spunea acelaşi G. Cǎlienescu.
În fine – şi cu asta chiar închei – Enciclopedia coordonatǎ de Marian mi-a amintit de o altǎ vorbǎ celebrǎ: cel mai mare exploziv, în era atomicǎ în care trǎim, nu este, totuşi, bomba nuclearǎ, ci… ideea omeneascǎ!
Marian a avut o idee şi iatǎ la ce a dus aceasta!
Sper ca Academia Românǎ sǎ se autosesizeze şi sǎ îi confere un binemeritat premiu. S-ar cuveni ca şi Administraţia Prezidenţialǎ sǎ îl adauge pe lista ei de Cavaleri ai Culturii. N-ar fi rǎu dacǎ Ministerul Educaţiei Naţionale i-ar scoate la concurs un post de profesor, în condiţiile în care acelaşi minister a consfinţit, prin celebrul CNADTCU, zeci de profesori universitari, a cǎror operǎ nu o prea gǎsesc în bibliotecile publice!
La cel de-al VI-lea Congres Naţionala Presei, care va avea loc în aprilie 2013, la Bucureşti, ARIP va institui un premiu special pentru cercetarea ştiinţificǎ în domeniul presei, iar primul laureat va fi Domnul conf. univ. dr. Marian Petcu. O spun de pe acum, anulând efectul factorului-surprizǎ.
Am prezentat destul de multe cǎrţi în cariera mea didacticǎ, dar parcǎ niciodatǎ nu s-au potrivit mai bine ca acum vorbele lui Arghezi: “Carte frumoasǎ, cinste cui te-a scris” (sau, parafrazând, “Cinste cui te-a coodonat”)!
Bucureşti, 26 noiembrie 2012 Ilie Rad
*
Cartea are peste 3 kg şi 1414 pagini. Din Cluj mai sunt contributori, în afarǎ de mine, mai mulţi studenţi, care erau atunci în anul III: Andreea Vaida, Alexandra Feher, Andreea Ioana Stan, Alexandra Maria Tuhuţ, Cornel Crişan, Györffy Gábor, Gabriela Grigoroşoaie, Gabriela Torcătoru, Mihaela Nadia Roman, Mihaela Vlăsuţ, Radu Ciontoş, Raluca Vârtopeanu, Hafia Veciunca, Zenaida Chilinţan.
Ce bucurie le voi face acestor studenţi şi ce piesǎ împortantǎ îşi pot trece în CV-ul lor!