Am avut azi lansarea volumului Ion Lǎncrǎnjan, Interviuri. Ediţie îngrijitǎ, notǎ asupra ediţiei, prefaţǎ, note şi indice de nume de Daniela Bolog şi Ilie Rad, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012. Festivitatea a fost pe larg mediatizatǎ: am trimis invitaţii colegilor de catedrǎ, studenţilor jurnalişti, din toţi cei trei ani de studiu, am rǎspândit câteva afişe, a apǎrut un anunţ şi în cotidianul Fǎclia. Cu toate acestea, în salǎ au fost 14 studenţi, cǎrora li s-a adǎugat Raluca Deac, asistenta mea, mama Danielei şi un verişor al ei. Invitatǎ în ultima clipǎ, a luat parte domnişoara lect. univ. dr. Andreea Mogoş, prodecan al facultǎţii. Mi-a fost destul de jenǎ faţǎ de Constantin Cubleşan, care era invitatul nostru de onoare, autorul singurei monografii, deocamdatǎ, despre Bǎdia, cum era numit Ion Lǎncrǎnjan între prieteni (Constantin Cubleşan, Opera literară a lui Ion Lăncrănjan, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Alba, Alba-Iulia, 1993).
Ce lecţii ar fi putut învǎţa mai mulţi studenţi de la aceastǎ lansare, dacǎ ar fi fost prezenţi? Le-aş împǎrţi în douǎ categorii: ştiinţifice şi umane. Sǎ le luǎm pe rând.
A.1. Ediţia de faţǎ este una efectiv impecabilǎ sub raportul editǎrii ştiinţifice. Numeroase interviuri (din cele 20 de dialoguri şi patru rǎspunsuri la diferite anchete literare) au fost publicate atât în reviste, cât şi în diferite volume de interviuri. Asta înseamnǎ cǎ respectivele texte s-au publicate în conjuncturi politice diferite (uneori la o distanţǎ de câţiva ani), având de luptat cu alţi reprezentanţi ai cenzurii comuniste. Ediţia de faţǎ relevǎ diferenţele impuse de cenzurǎ, prin culegerea fragmentelor eliminate cu alt caracter de literǎ, detaliu specificat în Notǎ asupra ediţiei. Într-o ţarǎ dominatǎ de spiritul balcanic, de opinia generalizatǎ cǎ “merge şi aşa”, ediţia denotǎ filosofia “lucrului bine fǎcut”, dupǎ modelul german, etalonul meu suprem.
2. Având în vedere cele spuse mai sus, se poate afirma cǎ ediţia are un caracter accentuat polemic, faţǎ de modul total neprofesionist în care se editeazǎ, frecvent, scriitorii români (a se vedea excelentul articol al lui Aurel Sasu, Rǎul pe care nu-l vrem?, din Tribuna, an IX, nr. 231, 16-30 aprilie 2012, p. 20, în care autorul criticǎ editarea total neprofesionistǎ a seriei de Opere ale lui Bartolomeu Anania). În acest sens spuneam cǎ ediţia noastrǎ are un caracter accentuat polemic.
3. Ediţia ţine cont de vârstele ortografice ale limbii române, în condiţiile în care acest aspect important este cvasineglijat de majoritatea editorilor filologi (de unii istorici nici nu mai vorbesc, care transcriu textele “cu picioarele”). Am folosit forma sânt, pentru textele anterioare anului 1989, şi forma sunt, pentru cele posterioare “reformei” ortografice din 1992, iar alte modificǎri morfologice au fost precizate în Notǎ asupra ediţiei.
4. Ediţia are numeroase note şi explicaţii, care îl ajutǎ pe cititorul profesionist (nu pe cel “leneş”, pe care îl detesta Ion Barbu) sǎ înţeleagǎ exact sensul unor sintagme, afirmaţii etc.
5. Volumul are un indice de nume, la care am ţinut foarte mult (redactat de Daniela), care îl ajutǎ pe virtualul cercetǎtor la identificarea unor referinţe vizând personalitǎţiler invocate în interviuri.
6. În fine, ediţia cuprinde toate referinţele critice, în ordine cronologicǎ (din periodice şi din volume), începând cu anul 1963 şi terminând cu anul 2009, altǎ realizare remarcabilǎ a Danielei, referinţe absolut necesare celui care va scrie, cândva, Viaţa şi opera lui Ion Lǎncrǎnjan (sper ca Daniela însǎşi sǎ facǎ acest lucru).
B. 1. Domnul Constantin Cubleşan ne-a povestit cǎ Ion Lǎncrǎnjan şi Alexandru Cǎprariu, directorul Editurii Dacia, au fost colegi la Şcoala de Literaturǎ şi Criticǎ Literarǎ “Mihai Eminescu”, instituţie de unde Al. Cǎprariu a fost eliminat, în urma unor critici aduse, între alţii, şi de Ion Lǎncrǎnjan (acuzaţia principalǎ era cǎ viitorul poet şi editor citeşte autori interzişi, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Serghei Esenin şi alţii). Cu toate acestea, Al. Cǎprariu (de care mǎ leagǎ frumoase amintiri din anii mei de liceu, iar ulterior de profesor), trecând peste acest detaliu biografic, i-a tipǎrit lui Ion Lǎncrǎnjan, în 1974, romanul Drumul câinelui, refuzat de toţi editorii (inclusiv de Marin Preda), fiind conştient de valoarea acestuia. Câţi scriitori, câţi oameni ar mai fi fǎcut acest gest, cunoscând orgoliile şi sensibilitǎţile exagerate care ne caracterizeazǎ?
2. Pentru foarte mulţi oameni din generaţia mea, Ion Lǎncrǎnjan este perceput ca un stâlp al fostului şi mult blamatului regim comunist. Existǎ şi în interviuri unele pasaje de adeziune a scriitorului la regimul de tristǎ amintire. Cu toate acestea, Ion Lǎncrǎnjan a fost printre puţinii intelectuali (11 la numǎr, între ei marele pictor Sabin Bǎlaşa, marii scriitori Fǎnuş Neagu sau Eugen Barbu), care au semnat un memoriu adresat mai multor foruri înalte ale vremii, pentru a salva de la demolare Biserica “Sfânta Vineri” din Bucureşti, distrusǎ din ordinul expres al Elenei Ceauşescu (a se vedea detalii la p. 23 a ediţiei). Ce fǎceau atunci marii disidenţi şi marii anticomunişti de dupǎ cǎderea regimului comunist? Tǎceau, asta fǎceau, în timp ce Ion Lǎncrǎnjan şi-a riscat situaţia lui socialǎ, a familiei sale, destinul lui ca intelectual şi ca scriitor!
3. Ediţia cuprinde (la secţiunea Anexe) mai multe documente din arhiva familiei, respectiv scrisori şi articole de la Corneliu Coposu, pe care ni le-a pus la dispoziţie, cu generozitate, domnul Ion Ferdinand Lǎncrǎnjan, fiul scriitorului, cǎruia îi mulţumesc şi pe aceastǎ cale (încǎ un detaliu: dacǎ Ion Lǎncrǎnjan era atât de mare comunist, cum de i-a pus unicului sǎu copil numele Ferdinand, marele Rege al României, ştiind cǎ regii şi regalitatea în general erau duşmanii de moarte ai comuniştilor?). Documentele de care vorbesc pun în evidenţǎ prietenia dintre Corneliu Coposu, marele lider ţǎrǎnist (care a stat 17 ani în temniţele comuniste, pentru convingerile sale politice), şi Ion Lǎncrǎnjan, “susţinǎtor” al regimului comunist. Cum se explicǎ acest paradox? Cred cǎ o bunǎ explicaţie ne dǎ criticul şi istoricul literar Marian Popa: : ”Prozatorul a fost în fundul sufletului sǎu un anticomunist instinctiv (subl. I.R.), ca orice ţǎran devenit comunist cu carnet şi opinii, ca sǎ combatǎ pseudocomunismul altora – activişti politici, intelectuali şi artişti care exerseazǎ principiile doctrinare în interese personale, de grup sau strǎine ţǎrii. El adoptǎ conduita comunistǎ contra unui comunism real, desparte trecutul de prezentul doctrinei şi, în cazul ambelor ipostaze, teoria de practicǎ, laudǎ prezentul condus de Ceauşescu, pentru a lovi trecutul determinat tot comunist, în care actualul conducǎtor fusese un factor constructiv (subl. Ilie Rad).
Aceastǎ echilibristicǎ a fost, desigur, riscantǎ: a-l mǎguli pe Ceauşescu, primul comunist patriot, cǎruia în realitate puţin îi pǎsa de ţarǎ şi de comunism, pentru cǎ el voia pur şi simplu sǎ conducǎ, înseamnǎ a minţi asupra unei pǎrţi a prezentului, pentru a putea releva o parte din minciuna trecutului şi, pânǎ la urmǎ, scriitorul se plaseazǎ, ironic, în postura celui din anii 50, care putea scrie critic despre trecut, dar nu despre prezent.” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine. Vol. II, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. Versiune revizuitǎ şi augmentatǎ, Bucureşti, Editura Semne, 2009, p. 658).
Acelaşi critic mai fǎcea urmǎtoarele reflecţii pe marginea operei lui Lǎncrǎnjan: „În Caloianul – scrie el –, este evocat experimentul reeducǎrii tineretului de la Piteşti, cineva considerǎ falsitatea asumǎrii comuniste a tragediei lui Nicolae Iorga, pentru cǎ, dacǎ legionarii nu i-ar fi smuls barba, i-ar fi tǎiat-o istoricul iudeo-sovietic Mihail Roller, în Fiul Secetei se evocǎ deportarea germanilor din România, jaful organizat în ţarǎ de sovietici, sub pretextul despǎgubirilor der rǎzboi, altundeva se scrie pozitiv despre indexatul Iuliu Mnaiu sau se referǎ la acordurile secrete dintre Ribbentrop şi Molotov; se descriu modurile pitoreşti şi ingenioase de ocolire a legilor şi interdicţiilor impuse de socialism şi despre miliţianul cǎlǎu ajuns preşedinte de cooperativǎ agricolǎ. O ţintǎ frecventǎ este tagma <<ilegaliştilor>> comunişti, indivizi fǎrǎ merit, dar cu pretenţii, alogeni, paraziţi şi profitori, sabotorii evoluţiei spre mai bine a societǎţii româneşti>>” (Ibidem, p. 655)
Sǎ nu uitǎm cǎ toate aceste lucruri nu au fost spuse dupǎ Revoluţia din dceembrie 1989, ci în 1975, respectiv 1979!
4. Pentru mine, mai mult decât pentru Daniela, ediţia de faţa a fost un act de curaj. Aflând cǎ vreau sǎ tipǎresc o carte de Ion Lǎncrǎnjan, mai mulţi „binevoitori” mi-au spus: „Nu te bǎga, nu-ţi asocia numele cu al lui Ion Lǎncrǎnjan, care are un trecut aşa şi aşa!” Nu m-a interesat deloc acest avertisment. Am un avantaj pe care puţini intelectuali îl au sau puţini vor sǎ şi-l asume: acela de a fi absolut independent! Nu fac parte din gǎşti şi tabere literare, nu mǎ mai intereseazǎ premiile literare, promovǎrile în ierarhia didacticǎ, numirea în delegaţii pentru strǎinǎtate etc. Pot spune, ca tizul meu, Ilie Moromete: ”Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă!”. Este un privilegiu rar, plǎtit uneori, recunosc, cu vârf şi îndesat, cum se spune, dar care îmi este foarte drag.
La fel cum am pregǎtit ediţia de interviuri Ion Lǎncrǎnjan, cu acelaşi spirit profesionist am pregǎtit ediţia de interviuiri Andrei Pleşu sau Mircea Dinescu (ambele gata pentru tipar). Glumind, am spus cuiva: “Istoricul şi criticul lirerar este ca preotul, care trebuie sǎ ofere asistenţǎ duhovniceascǎ atât eroului, cât şi condamnatului la moarte!”
5. Atât eu, cât şi Daniela, am subliniat eforturile pe care le-am fǎcut pentru realizarea acestei ediţii. Eforturi de transcriere, de redactare a notelor, de redactare a indicelui de nume sau a bibliografiei. Dacǎ e adevǎrat cǎ Tudor Vianu venea de la Belgrad, unde era ambasador, ca sǎ verifice un citat la Academia Românǎ, Daniela a trǎit pe cont propriu aceastǎ experienţǎ. Sǎ rǎsfoieşti trei volume, totalizând peste 1500 de pagini, pentru a identifica un nume, necesar la redactarea unei note, nu înseamnǎ puţin lucru. Dar asta este rigoarea ştiinţificǎ, asta este competenţa, acesta este spiritul profesionist. Altfel devenim cu toţii nişte diletanţi, nişte plagiatori, cum aud cǎ ar fi unii miniştri ai Educaţiei! Asta trebuie sǎ înţeleagǎ studenţii împlicaţi în proiectele noastre de cercetare! Sǎ fie convinşi cǎ, în viaţǎ, nimic “durabil şi esenţial”, cum ar fi spus G. Cǎlinescu, nu se face fǎrǎ efort şi fǎrǎ sacrificii! (Şi eu, şi Daniela am lucrat intens în vacanta de Paşti pentru aceastǎ ediţie, iar Daniela şi-a scurtat vacanţa, venind la Cluj, pentru a urgenta pregǎtirea ediţiei.)
6. Lansarea de azi mi-a produs o micǎ amǎrǎciune. Îmi place sǎ cred cǎ am o relaţie foarte bunǎ cu studenţii mei, pe care îi respect la fel de mult ca şi pe toţi prietenii, colegii şi cunoscuţii mei. Intrarea unui student în biroul meu este la fel de importantǎ, pentru mine, ca intrarea decanului sau a unui ministru. Nominalizarea mea pentru douǎ premii importante, acordate de studenţi, dupǎ criterii stabilite exclusiv de studenţi (Premiul Profesor Bologna, în 2011, respectiv Premiul Go Free Awards, primit sǎptǎmâna trecutǎ), m-ar autoriza sǎ fac aceastǎ afirmaţie. Cu toate acestea, vǎd cǎ nu am suficientǎ autoritate asupra lor. I-am rugat pe toţi cei care urmeazǎ cursul de istorie a presei (circa 30) sǎ fie azi prezenţi la întâlnire, mai ales cǎ aveam un invitat. Mai fǎceam un apel şi la studenţii cu care mǎ voi duce în excursiile de la Sighet şi Bucureşti, sǎ fie prezenţi la aceastǎ festivitate, ca o micǎ “rǎsplatǎ” pentru eforturile fǎcute, pentru timpul şi energia cheltuite cu organizarea acestor excursii. Nu-mi place sǎ cer ceva, cuiva, pentru un dar. Însǎ aici nu era vorba de mine, ci de invitatul meu, profesorul şi scriitorul Constantin Cubleşan, şi de Daniela. Apelul meu nu a avut rezultatul scontat.
7. Nu ştiu cum s-a simţit Daniela vǎzând amfiteatrul 101 aproape gol (despre faptul cǎ nu se va vinde nicio carte am avertizat-o înainte, ştiind bine cǎ studenţii, indiferent de epocǎ şi regimul politic, sunt fǎrǎ bani. Aşa am fost şi eu, aşa va fi şi de acum înainte.)
Mǎ deprimǎ puţin lipsa de solidaritate a unor studenţi, incapacitatea multora de a se bucura de succesele aproapelui, ingratitudinea, invidia şi rǎutatea care pun stǎpânire pe noi tot mai mult. Or, eu aş vrea cǎ studenţii sǎ ajungǎ la acel “ideal clasic al omului”, cum zicea Tudor Vianu, ideal în care bunǎtatea, generozitatea, cultul muncii sau spiritul de sacrificiu sunt pǎrţi componente. Nu e puţin lucru sǎ ai “numele adunat pe-o carte”, cum zicea Arghezi. De ce nu ne bucurǎm de victoriile celorlalţi, ca de propriile noastre victorii?
Regretatul meu mare prieten, scriitorul Ştefan J. Fay, avea o vorbǎ, pe care o citez de multe ori: “Nicio bucurie nu poate fi întreagǎ!”
Dragi studenţi, aştept opiniile voastre, în legǎturǎ cu cele scrise mai sus, la adresa: ilierad@yahoo.com
Comentariile vor ramane strict confidentiale.
*M-a sunat Domnul Tudor Nedelcea, cunoscutul intelectual craiovean, ale cǎrui lucrǎril le ştiu bine ca filolog, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte personal la cel de-al IV-lea Congres al Presei din România, care a avut loc la Constanţa, anul trecut.
Mi-a spus cǎ îmi urmǎreşte cu interes serialul meu din Flacǎra lui Adrian Pǎunescu şi cǎ e bucuros cǎ multe din opiniile noastre coincid. Mi-a relatat cu aceastǎ ocazie un fapt incredibil: cǎ Patriarhul Daniel ar fi dat un “ucaz”, nu ştiu pe ce cǎi transmis, prin care Biblia tradusǎ de Mitropolitul Bartolomeu, opera vieţii acestuia, a fost înlocuitǎ tacit, în bisericile din afara Transilvaniei, cu o Biblie cu traducǎtor nemenţionat. Mǎ voi informa dacǎ acest atac la adresa Mitropolitului Bartolomeu este adevǎrat, apoi voi scrie un articol de indignare şi revoltǎ, dar bine documentat.