Spre Bucovina – o altă “lacrimă a poporului român”
Luna iunie a fost pentru universităţile româneşti o lună extrem de încărcată în activităţi: promovări didactice, susţineri de doctorate, de examene de abilitare, ca să nu mai vorbesc de sesiunile de examene obişnuite, de licenţă, disertaţie etc. Ȋn acest context am participat, la Universitatea “Ştefan cel Mare “ din Suceava, la un examen de promovare de la lector la conferenţiar, post pentru care s-a înscris un singur candidat: lect. univ. dr. Vasile Ilincan.
Am călătorit cu un tren de noapte, Timişoara-Iaşi, numit şi “Foamea” (sau “Foametea”), despre care circulă tot felul de legende. Nimeni nu ştie de ce are această faima. Unii cred că denumirea provine din anii ’80, când, în criza alimentară generată de obsesia lui Ceauşescu de a-şi plăti (România) datoriile externe, mulţi mergeau cu acest tren la Timişoara, pentru a se aproviziona cu produse agro-alimentare, în special mezeluri (de la COMTIM, cel mai mare combinat de prelucrare a cărnii de porc din sud-estul Europei, unde lucrau, în 1989, 15.000 de oameni. Societatea COMTIM a intrat in faliment în 1999.) Alţii cred că porecla i se trage din anii secetei postbelice (1945-1947), când moldovenii se refugiau în alte zone ale ţarii, pentru a scăpa de foamete (iar Banatul a fost şi atunci o soluţie). Ȋn fine, a treia ipoteză are în vedere călătoria excesiv de lungă (16 ore de la Timişoara la Iaşi sau invers), în urma căreia călătorii ajung la destinaţie flămânzi şi extenuaţi.
Fiind un tren de noapte, nu pot admira peisajul de afară, aşa că rememorez secvenţe ale trecutului, legate de Bucovina. Gândul îmi zboară la antipatica (pentru mine cel puţin!) împărăteasă Maria Tereza, cu toate că însuşi Eminescu o aşeza în galeria monarhilor luminaţi, alături de Ludovic al XIV-lea, de Frederic al II-lea al Prisiei, de Petru cel Mare al Rusiei ori de Iosif al II-lea. Sunt poate nedrept în aceste sentimente, fiindcă ştiu că împărăteasa (“prea înalta stăpânitoarea noastră k.- crăiască Maria Tereza, ca o prea milostivă a noastră şi nespusă ctitoră” – cum era numită într-o circulară din 1754), prin reformele sale, a contribuit mult la propăşirea românilor din imperiu. E suficient să amintesc că, în timpul domniei sale, la 1754, s-au deschid şcolile Blajului, celebrele “fântâni ale darurilor”, cum le va numi episcopul Petru Pavel Aron, ca preambul al Şcolii Ardelene, cu toate consecinţele pe care le cunoaştem. Tot Maria Tereza a dispus înfiinţarea celor două regimente grănicereşti (cu sediile la Orlat – unde a fost paroh şi Ion Agârbiceanu – şi la Năsăud), că a înzestrat unele instituţii din Transilvania cu tipografii, că a facilitat trimiterea unor tineri români la şcoli din Apus, cu urmări atât de importante în redeşteptarea conştiinţei noastre naţionale.
Dar mai ştiu că, în 1774, în urma unui război dintre turci şi ruşi, aceeaşi Maria Tereza a cerut sultanului, ca recompensă pentru că a fost de partea turcilor, o rectificare de frontieră. A fost trimisă la Constantinopol o hartă falsă şi, prin mituirea celor care se împotriveau (oficialităţi ruse şi otomane, deconspirate de istoriografia românească după 1989, precum în volumul semnat de Viorel Roman şi Hannes Hofbauer, Bucovina, Basarabia, Moldova: o ţară uitată între Europa de vest, Rusia şi Turcia. Traducere de Toma Paul Dordea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995), partea de nord a Moldovei, numită Bucovina, este anexată Imperiului Habsburgic. Domnul de atunci al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, a protestat cu un curaj rar întâlnit la conducătorii români din toate timpurile, împotriva acestui “diktat” abuziv, cunoscut în istoriografia noastră sub numele de “Răpirea Bucovinei”. Drept urmare, sultanul a trimis la Iaşi o capuchihaie cu firman de mazilire. Dar trimisul sultanului, din exces de zel, a dispus decapitarea domnitorului curajos şi luminat, lăudat inclusiv de Voltaire (în corespondenţa pe care filosoful francez o avea cu Ecaterina a II-a a Rusiei). Ȋi invit pe cei care au volumul IX al monumentalei ediţiei eminesciene să citească fulminantele articole scrise de Eminescu în legătură cu răpirea Bucovinei şi cu moartea domnitorului martir. Pentru edificarea cititorilor, voi da un singur pasaj: “La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777, această răpire fără de samăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigre Ghica V. Vod. Fărădelege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată (subl. I.R.) şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi (Opere, IX, 1980, p. 429). Iar ceva mai înainte, Eminescu scrisese, cu amară ironie: “Se vede că tot din iubirea creştinătăţii, Austria va fi încercat, sub Constantin Brâncoveanu, să ieie Ţara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina” (Ibidem, p. 165).
“Am fost cu totul nedrepţi în evenimentele moldovene!”, recunoştea Maria Tereza, chiar în anul răpirii Bucovinei. Tardivă mustrare de conştiinţă! Căci, prin pofta hrăpăreaţă a împărătesei, Bucovina rămâne (ca şi Basarabia, de altfel, dar din cauza altui împărat iubitor de arginţi, ţarul Alexandru I), pentru cine ştie câtă vreme, lacrima poporului român.
La Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava
Mă aflu pentru a doua oară la Universitatea care poartă numele ilustrului domnitor, prima oară fiind aici în 2002, cu ocazia lansării cărţii mele, Aron Pumnul. 1812-1866 (Fundaţia Culturală Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2002).
Clădită pe structura Institutului Pedagogic de de 3 ani, creat în 1963 (transformat, în 1976, în Institutul de Ȋnvăţământ Superior Mixt, Pedagogic şi Tehnic), Universitatea are structura actuală din 1990. O instituţie modernă, aşezată într-o oază de verdeaţa, căreia mestecenii din jur îi dau un farmec aparte. Este acum o mică agitaţie în jur, pentru că, peste câteva zile, Preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, urmează să primească titlul de Doctor Honoris Causa, la ceremonie participând şi Preşedintele României, Klaus Iohannis. Am vizitat în grabă clădirea principală a Universităţii, unde am admirat galeria rectorilor, primul dintre aceştia fiind profesorul Constantin Ciopraga, căruia şi eu îi datorez atât de mult.
Prima mea legătură cu Universitatea din Suceava o am prin profesorul Mihai Iacobescu, unul dintre cei mai mari istorici ai Bucovinei, care a fost membru în comisia mea de doctorat (i-am dat un telefon că sunt în Suceava, iar domnia sa a venit să mă întâlnească, gest pentru care îi rămân foarte îndatorat). Personalitate cunoscutã în lumea specialiştilor, domnul Mihai Iacobescu (n. 5 august 1938) este autorul a 14 volume de unic autor, colaborator la numeroase volume colective şi reviste internaţionale, publicând peste 150 de studii şi eseuri de specialitate şi peste 300 de articole de popularizare. Şi-a obţinut doctoratul în istorie, cu teza România şi Societatea Naţiunilor (1919-1921), publicatã, în 1988, la Editura Academiei R.S. România. În 1993 îi apare monumentala lucrare, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862). De la administraţia militarã la autonomia provinciei (Editura Academiei Române, lucrare distinsă cu Premiul “Dimitrie Onciul” al Academiei Române). Reţin şi volumul Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava (1963-2003). File de istorie (Editura Universităţii, Suceava, 2003), un model de cum trebuie scrisă istoria unei instituţii, dar şi cartea plină de mare curaj, 30 de zile în “Siberia”. Căutând arhivele Bucovinei (Editura Junimea, Iaşi, 2003). Un volum omagial, Crezul istoriei. In honorem prof. univ. dr. Mihai Iacobescu la 75 de ani. Coordonatori: prof. univ. dr. Ştefan Purici – prorector – şi prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, Editura Junimea, Iaşi, 2013 (cu un excepţional material iconografic), reflectă toată activitatea ştiinţifică, politică (a fost senator în Parlamentul României, în legislatura 1990-1992) şi administrativă a domniei sale (a îndeplinit diverse funcţii pe linie universitară, fiind mulţi ani decan al Facultăţii de Litere şi Ştiinţe). Am colaborat şi eu la acest volum, invitaţie care, de asemenea, m-a onorat foarte mult.
Mai târziu aveam sǎ mǎ împrietenesc cu prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, excelentul critic literar, acum Prorector al Universităţii, care a publicat deja peste douăzeci de volume de critică şi istorie literară, numeroase ediţii critice, peste 500 de articole, fiind o prezenţă activă în spaţiul nostru literar şi cultural. Ȋnceputul prieteniei noastre l-a constituit volumul Constantin Ciopraga 85. Dosarul unei existenţe. Volum îngrijit de Mircea A. Diaconu, Editura Universităţii din Suceava, 2001, în care am publicat scrisorile primite de la profesorul ieşean. Deşi tânăr (n. în 1963), Mircea A. Diaconu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, acordat pentru calitatea sa de “specialist în diferite arii de cercetare, precum hermeneutica poeziei şi prozei, teorii şi doctrine în ştiinţele literaturii, literatura română din Bucovina în perioada interbelică, literatură şi ideologie (tradiţionalism/modernism/postmodernism), literatura exilului”, autorul fiind “un cercetător recunoscut în plan naţional şi internaţional”. A scris cea mai amplă şi mai comprehenisvă prezentare a celor două volume din Ion Agârbiceanu, pe care le-am editat la Fundaţia Cultuală Română, în colectia “Pleiade”, coordonată de acad. Eugen Simion, prezentare care, sunt sigur, se va transforma într-o carte dedicată prozatorului ardelean. Mi-a oferit în dar volumul I.L. Caragiale, Fatalitatea ironică (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012), pe care abia aştept să îl citesc.
Ȋnainte de examenul pentru care am venit, ne reunim la decanatul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, în prezenţa doamnei prof. univ. dr. Luminiţa-Elena Turcu, decanul facultăţii. Sunt de faţă toţi membrii comisiei: conf. univ. dr. Claudia Costin, de la universitatea-gazdă, preşedintele comisiei; prof. univ. dr. Luminiţa Hoarţă Cărăuşu şi conf. univ. dr. Ana-Maria Minuţ, de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi; prof. univ. dr. Rodica Nagy, de la aceeaşi universitate ieşeană, şi semnatarul acestor rânduri, reprezentând Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Discuţii ca între filologi: tendinţe în limba română actuală, respectarea sau respingerea ortografiei oficiale în vigoare, calitatea pregătirii filologice a studenţilor etc. Evocăm şcolile lingvistice din Iaşi şi Cluj, cu nume mari în domeniu. Sunt mândru că foştii mei profesori de lingvistică – Romulus Todoran, D.D. Draşoveanu, Mircea Zdrenghea, G. Gruiţă, Elena Dragoş, Carmen Vlad, Mircea Borcilă, Viorica Pamfil – se bucură de stima colegelor din Suceava şi Iaşi. Le spun despre frumoasa aniversare de 70 de ani a profesorului G.G. Neamţu şi despre volumul omagial apărut cu acest prilej – Ȋnspre şi dinspre Cluj. Contribuţii lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamţu la 70 de ani. Coordonator: Ionuţ Pomian. Editor: Nicolae Mocanu, Editura Scriptor şi Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015. Le recomand să citească, din acest volum, amintirile celui omagiat, structurate în 50 de secvenţe din viaţa şi activitatea sa, cu multe elemente insolite, care anunţă un memorialist de clasă (neobsedat de imaginea exclusiv pozitivă a propriei personalităţi, dimpotrivă): că tatăl său a vrut să îl facă şef de gară, iar dînsul s-a dorit inginer şi până la urmă a ajuns lingvist; cum era să-şi piardă o geantă cu zece mii de mărci germane, la Tübingen; a doua sa profesie o constituie dulgheria şi tâmplăria; în Germania, ţara berii, a băut numai vin, iar în Franţa, ţara vinului, a consumat numai bere (“Câteodată îmi vine să cred că sânt puţin anapoda!”); cum a stat 22 de ani asistent (nu se puteau face promovări atunci); legendele despre preţul consultaţiilor pe care le dădea, pentru intrarea la facultate; pasiunile gastronomice: deşi copil de ţăran, n-a mâncat niciodată mămăligă, smântână şi brânză, cu toate rudele acestora: caşcaval, iaurt, sana, dar adoră carnea de porc (în Franţa a consumat ”o jumătate de tonă de… grătare cu cartofi prăjiţi”); la micul dejun ouăle sunt nelipsite (“Cred că am mâncat peste o sută de mii de ouă în viaţa mea!”); obişnuinţa de a folosi exclusiv creioane automate (a utilizat stiloul sau pixul doar pentru semnături, când avea funcţii oficiale) etc.
La volumul amintit a colaborat şi doamna Luminiţa Hoarţă Cărăuşu, cu studiul Arsenie Boca, Cărarea Ȋmpărăţiei. Particularităţi morfosintactice, parte a unui studiu mai amplu.
Ne ştim cu domnul Vasile Ilincan încă din noiembrie 2005, când domnia sa a participat la cea de-a IV-a ediţie a Simpozionului Naţional de Jurnalism, desfăşurat la Cluj-Napoca, sub genericul Presa scrisă românească – trecut, prezent şi perspective, ale cărui lucrări le-am editat în volumul Secvenţe din istoria presei româneşti (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2007). Simpozionul acesta merită reţinut, fiindcă atunci profesorul Marian Petcu, de la Universitatea din Bucureşti, a propus înfiinţarea Asociaţiei Române de Istorie a Presei, care a devenit, între timp, una dintre cele mai vizibile, cum se spune acum, asociaţii de profil, prin congresele anuale pe care le organizează (şi ale căror lucrări le editează), prin Revista română de istorie a presei, o “revistă de colecţie”, cum anumit-o domnul Alex Ştefănescu. Din 2011, domnul Vasile Ilincan este vicepreşedintele Filialei Moldova a acestei asociaţii.
I-am ascultat cu atenţie expunerea, din care s-a conturat profilul unui excelent filolog, autor a cinci volume: Stilul publicistic eminescian. Cu o prefaţă de Al. Andriescu, Editura Universităţii Suceava, 2004; Mihai Eminescu – publicist (Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare şi Curierul de Iaşi). Studiu, antologie, note, bibliografie şi indice de nume de ~, Editura Universităţii din Suceava, 2006; Istoria presei româneşti. Secolul al XIX-lea. Curs opţional pentru învăţământul la distanţă. Anul II, Editura Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava, 2010; Eminescu – ziarist la “Timpul”. Studiu lingvistic, antologie de texte şi comentarii de ~. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Cuvânt-înainte de Rodica Nagy, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014; Dicţionar de expresii româneşti în contexte, A-C, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015, la care se adaugă colaborarea la numeroase volume colective, studiile şi recenziile publicate etc. Am şi spus, în intervenţia mea, că domnul Vasile Ilincan trebuia să fie de multă vreme conferenţiar, această situaţie amintindu-mi de o memorabilă replica pe care mi-a dat-o marele umanist Edgar Papu, când l-am întrebat de ce nu este membru al Academiei Române: “Domnule – mi-a spus savantul –, este mai bine să întrebe lumea de ce nu eşti membru al Academiei, decât să întrebe de ce eşti!”
Cetatea de Scaun a Sucevei
După examen, am avut timp să mergem la Cetatea de Scaun a Sucevei, monument pe care doream de multă vreme să îl vizitez. Ghid ne este domnişoara Andreea Cerlincă, doctorandă, din a cărei comisie de îndrumare face parte şi domnul Vasile Ilincan. Situată în partea de est a oraşului Suceava (cealaltă cetate a Sucevei, de la Şcheia, construită din pământ, este acum efectiv o ruină şi nu am putut-o vizita), cetatea este aşezată pe un platou aflat la o înălţime de 70 de m faţă de nivelul pe care îl are Lunca Sucevei. Cetatea a fost construită de către domnitorul Petru al II-lea Muşat (1375-1391), după ce acesta a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava. Se spune că dealul pe care s-a construit cetatea era împădurit, iar defrişarea s-a făcut prin incendierea pădurii. Cel care a fortificat cetatea a fost Ştefan cel Mare, care a construit un zid în jurul cetăţii iniţiale, ca în jurul cetăţii Vienei (actualul Ring), gros de 1,5 m, situat la circa 20-25 de m faţă de fortul muşatin, înalt de 15 m, faţă de fundul şanţului de apărare, în condiţiile în care atacurile erau tot mai frecvente (turci, tătari, unguri, polonezi etc.), iar artileria se perfecţiona permanent. De reţinut că cetatea a fost asediată şi de către sultanul Mahomed al II-lea, care nu a putut-o cuceri. Ȋn schimb, Soliman Magnificul a intrat în cetate fără nicio rezistenţă, cu concursul unor boieri trădători, nemulţumiţi de domnia lui Petru Rareş, Soliman luând de aici întregul tezaur al Moldovei. Vestitul Alexandru Lăpuşneanu a mutat capitala de la Suceava la Iaşi, iar interesul pentru cetate a scăzut. Ȋn 1600, cetatea a fost predată lui Mihai Viteazul, în timpul campaniei sale militare în Moldova. Cetatea a fost distrusă de către domnitorul Dumitraşcu Cantacuziono, în 1675, la ordinul turcilor, pentru ca ţara să fie incapabilă să se apare, iar localnicii au transformat-o în carieră de piatră, necesară la construcţia caselor. Aşa s-a întâmplat şi cu vechile temple greceşti din Dobrogea, cu ruinele de la Sarmisegetuza etc. Timp de mai bine de două secole, cetatea a fost efectiv o ruină, fiind afectată şi de cutremurul din 1684.
Plătim taxa de intrare, dar la casa de bilete nu există niciun pliant cu istoricul cetăţii. Intrăm din oraş în cetate pe un pod construit pe locul celui iniţial, străjuit acum de puternice balustrade din lemn, vopsite în maro. Se spune că, iniţial, podul acesta avea două părţi: una fixă şi alta mobilă, cea mobilă fiind o capcană pentru musafirii nepoftiţi, care îşi puteau găsi aici moartea (probabil partea mobilă acţiona ca o trapă, care putea fi lăsată în jos, basculându-i pe nepoftiţi în şanţul de apărare, adânc, cum spuneam, de 15 m!). Recunosc că sunt puţin emoţionat, ştiind că pe aceste locuri au călcat atâţia domnitori şi conducători de oşti, mulţi uitaţi de istorie. Sic transit gloria mundi! Este 2 iulie 2015, iar exact în urmă cu 511 ani murea aici Ştefan cel Mare! (cititorii interesaţi pot găsi informaţii suplimentare în excelentul ghid coordonat de profesorul Mihai Iacobescu: Suceava. Ghid turistic al județului”, Editura Sport-Turism, București, 1979).
Prima etapă din restaurarea cetăţii a avut loc la începutul secolului XX, a doua – sub comunişti, iar a treia, cea mai importantă, s-a petrecut în 2004, când s-au împlinit 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. O dungă albă, ce şerpuieşte în exteriorul zidurilor, delimitează zidul vechi de partea restaurată. Sunt uluit de ştiinţa restaurării – care a constat în protejare, consolidare şi restaurare propriu-zisă (de altfel, de ştiinţa restaurării mi-am dat seama şi din răsfoirea monumentalului volum pe care mi l-a oferit domnul Vasile Ilincan: Oliviu Buldura, Pictura murală din nordul Moldovei. Modificări estetice şi restaurare, tipărit în română şi engleză, Editura Accent Print, Suceava, 2007). Operaţia de restaurare a cetăţii nu este finalizată. Ştim că cetatea avea o cameră a domnitorului, una a doamnei, camera de gardă, depozitul de alimente, un paraclis şi o închisoare, mai târziu organizându-se şi o pulberărie. Camera cea mai mare va fi fost sala Sfatului Domnesc. Sunt convins că, în final, specialiştii vor putea stabili destinaţia fiecărei încăperi. Chiar şi restaurată parţial, cetatea găzduieşte în prezent diverse manifetări cultural-artistice.
Ȋn apropierea Cetăţii de Scaun se află Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou”, construită în perioada 1514-1522. Biserica mănăstirii are hramurile Sfântul Gheorghe (sărbătorit în fiecare an pe 23 aprilie) și Sfântul Ioan cel Nou (sărbătorit în fiecare an pe 24 iunie).
Mănăstirea “Sf. Ioan cel Nou” a îndeplinit rolul de reședință mitropolitană a Moldovei (1522-1677), fiind în prezent reședință a arhiepiscopilor Sucevei și Rădăuților (din 1991). Aici se află moaștele Sf. Ioan cel Nou, aduse în anul 1589 de la Biserica Mirăuți (fosta catedrală mitropolitană a Moldovei), de către domnitorul Petru Şchiopul. Domnul Vasile Ilincan ne spune că, în anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Sf. Gheorghe” din cadrul mănăstirii, împreună cu alte şase biserici din nordul Moldovei (Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei. Vizităm Biserica “Sf. Gheorghe” (care adăposteşte racla cu moaştele Sf. Ioan cel Nou), având acoperişul din ţigle colorate, formând diverse figuri geometrice (ca Palatul Culturii, din Târgu Mureş), admirăm corpul de chilii şi turnul-clopotniţă.
*
La înapoierea spre casă, ajungând cu o oră înaintea plecării trenului, am avut ocazia de a admira Gara Suceava (Burdujeni), construită între 1892-1898, de statul român, în satul Burdujeni, acum un cartier al municipiului Suceava, declarată în prezent monument istoric. Satul Burdujeni a intrat şi în literatura română, prin piesa de teatru Muza de la Burdujeni, a lui Costache Negruzzi, în care autorul îi satirizează, deopotrivă, pe purişti şi neologişti. Clădirea este construită din cărămidă roşie lustruită, după modelul Gării din Fribourg (Elveţia). Oficiul vamal care era găzduit cândva în clădire a fost desfiinţat (pe aici trecea graniţa cu Austro-Ungaria). Sala mare a gării, în stil baroc, a fost utilizată ca sală de recepţii. Gara a fost modernizată după 1990, aşa cum atestă mai multe plăcuţe fixate pe peretele exterior. Peronul acoperit, feroneria artistică şi curăţenia îmi dau senzaţia că mă aflu într-o gară occidentală (singurul reproş este că în gară sau în apropiere nu se află niciun chioşc de ziare. E adevărat că şi în gara din Cluj-Napoca acesta lipseşte. Oare CFR-ul crede că lumea nu mai citeşte nici ziare?).
Călătoria la Suceava nu a fost tocmai uşoară. Dar a meritat efortul, de dragul prietenilor suceveni. Sper ca, în viitor, să pot vizita aici Muzeul Bucovinei, cunoscuta statuie a lui Ştefan cel Mare şi alte obiective care fac mândria acestui municipiu.
Reproduc, în încheiere, foarte cunoscutul Cântec vechi, creaţie a lui Tudor Gheorghe, pe care tot el a pus-o pe note, având ca sursă de inspiraţie Cetatea de Scaun a Sucevei:
“La Suceava, în Cetate,/ Ceas de miazănoapte bate,/ Păzitorii-n albe uliți/ Cântă răzimați în suliți.// La Suceava, în Cetate,/ Ceas de miazănoapte bate,/ Zidul vechi adânc răsună:/ Noapte bună, noapte bună!// Și din munți, și de la mare/ Visurile vin călare,/ Din ispite-ncetișor/ Crește-un mândru foișor.// La prag luna ține strajă,/ Înlăuntru doarme-n vrajă/ Fata cea de voievod/ Cu păr galben strâns în nod.//Cine vine și-l dezleagă/ Nu se duce noaptea-ntreagă,/ Și cui vine s-o sărute/ Toate nopțile-s pierdute.// Copiliță mult nătângă,/ Ochii tăi cu mâna stângă/ Să-i acoperi, iar cea dreaptă/ Facă drum celui ce-așteaptă!// Ca la ceasul de povești/ De la dragele-ți ferești/ În ispită să nu-l ducă/ Albul umăr de nălucă.// La Suceava, în Cetate/ Ceas de miazănoapte bate,/ Zidul vechi adânc răsună:/ Noapte bună, noapte bună!
(din vol. Călătorii prin Ţară, în pregătire)
P.S. Toate fotografiile din acest articol sunt luate de pe Internet.