Marţi, 7 octombrie 2014, într-o zi de toamnǎ clujeanǎ, densǎ în evenimente culturale – municipiul nostru tocmai gǎzduia douǎ evenimente memorabile: primul Festival Naţional de Literaturǎ – LitFest, Cluj, 2014 – şi Festivalul Internaţional de Carte Transilvania –, o colegǎ, cu lacrimi în ochi, mi-a dat vestea încetǎrii din viaţǎ a colegului nostru, Ion Maxim Danciu (Niţǎ, pentru prieteni).
Îl vazusem ultima oarǎ la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, unde venise pentru a participa la lansarea volumului Memoriale, al bunului sǎu prieten, Petru Poantǎ, apǎrut cu ocazia împlinirii unui an de la plecarea acestuia “în altǎ galaxie”, cum ar fi spus Mircea Eliade. Am schimbat atunci câteva cuvinte, îmi spunea cǎ se simte bine, face tratament în continuare, împotriva unei boli pe care spera sǎ o fi învins definitiv. Se pregǎtea sǎ ţinǎ un curs la facultate – în orice caz, nimic nu anunţa momentul tragic de acum. Era plin de încredere şi lucra la o nouǎ carte (în urma cu ceva vreme îmi spusese cǎ sperǎ sǎ mai trǎiascǎ încǎ vreo zece ani).
Scriu cu lacrimi în ochi aceste rânduri, pentru cǎ a plecat dintre noi nu doar un scriitor valoros, ci şi un om bun (cândva credeam, în naivitatea mea, cǎ scriitorii trebuie sǎ fie prin definiţie oameni buni). Un scriitor care credea, ca puţini alţi scriitori, cǎ pe pǎmânt este loc pentru fiecare, deci nu e cazul sǎ ne duşmǎnim unii cu alţii.
Tocmai de aceea mǎ întreb ce o fi simţit când trecea prin dreptul redacţiei revistei Tribuna, unde a lucrat ca redactor principal şi secretar general de redacţie (1990-1992), devenind apoi redactor-şef (2002-2012). În loc sǎ primeascǎ, la pensionare, un coş de flori, pentru serviciile aduse celei mai longevive reviste de culturǎ din Transilvania, a avut parte de un tratament inadmisibil – rezultat al jocurilor politice, al politizǎrii mai bine zis (inclusiv a actului de culturǎ), dovedindu-se încǎ o datǎ adevǎrul pe care îl spun de mult şi în multe locuri, anume cǎ politizarea este, alǎturi de corupţie, cancerul societǎtii româneşti, care ne va ţine, încǎ multǎ vreme, la coada ţǎrilor civilizate. Ca redactor-şef al revistei Tribuna, a dovedit un echilibru extraordinar între inerentele tabere literare, între generaţii, între diversele domenii ale spiritului, lucru care nu s-a mai întâmplat dupǎ plecarea lui de la conducerea revistei. În orice caz, perioada directoratului sǎu la Tribuna rǎmâne una distinctǎ în istoria revistei, aşa cum au fost directoratele lui Ioan Slavici, D.R. Popescu sau Augustin Buzura.
Am fost colegi la Catedra de Jurnalism a Universitǎţii ”Babeş-Bolyai”, de la înfiinţarea acesteia, în 1994. Am cunoscut astfel un om echilibrat, de vastǎ culturǎ umanistǎ (Ion Maxim Danciu este unul dintre puţinii intelectuali pe care i-am cunoscut, care a citit mai mult decât a scris!), generos şi echidistant, având un real cult al prieteniei. Stau mǎrturie în acest sens, alǎturi de orientarea imprimatǎ revistei Tribuna, şi cǎrţile tipǎrite la editura cu acelaşi nume – cǎrţi de autor, antologii, dicţionare, albume etc.
Ion Maxim Danciu a fost redactor al revistei Echinox (1968-1972, aşadar de la înfiinţarea acesteia), redactor la revista Transilvania din Sibiu (1974-1977), redactor, pentru o scurtǎ perioadǎ (1990), la Adevǎrul în libertate (devenit Adevǎrul de Cluj, în prezent Fǎclia).
Şi-a luat doctoratul în filosofie (1997), cu teza Adevăr şi interes din perspectiva sociologiei cunoaşterii şi a antropologiei filosofice.
A debutat publicistic în Echinox (1970), cu articolul Existenţă şi cunoaştere la Blaga, colaborând apoi la Tribuna, Steaua, Viaţa studenţească, Luceafărul, Transilvania, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Familia, Aletheia, Cahiers roumains d’études littéraires, Discobolul, Transylvanian Review, Reporter etc.
A publicat numeroase volume cu profil filosofic sau legate de mass-media: Partea şi întregul. Liniamente în antropologia filosofică românească (1994); În scorbura din oglindă. Teme şi prefigurări în filosofia românească (1997); Adevăr şi interes din perspectiva sociologiei cunoaşterii şi a antropologiei filosofice (2001); Mass-media, comunicare şi societate (2003); Mass-media. Modernitate, postmodernitate, globalizare (2005); Punctum saliens. Despre actualitatea unor permanenţe (2011); Filosofia lui Eugeniu Sperantia. Cinci studii analitice (2010).
A colaborat la mai multe volume colective și a îngrijit ediții critice.
A fost membru al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte (ASLA) de la Oradea, din 1997; membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) din 1998; membru al Uniunii Ziariştilor din România (1990-1998), membru al Asociaţiei Române de Istorie a Presei și, de curând, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Reproduc, în final, ca un discret omagiu, poezia Suntem datori pământului, de Vasile Bogrea, el însuşi mort relativ tânǎr, în plinǎ forţǎ creatoare:
“Pământ avar,/ E-aşa puţin din tine-n noi/ Şi-aşa curând/ Ne ceri puţinul înapoi./ Aşa curând,/ Pământ avar!/ Ţi-l dăm sfinţit de suferinţi/ Transfigurat de vis/ De fericiri, de paradis,/ De prăbuşiri şi năzuinţi,/ Şi sfâşieri/ Şi-atât amar./ Ţi-l dăm,/ Căci tu mereu ni-l ceri/ Pământ avar!”