Joi, în drum spre Sighet, la sugestia domnului Feurdean, şoferul nostru “de elitǎ”, ne-am oprit, pentru un sfert de ceas, la Mǎnǎstirea Bârsana, situatǎ într-un decor cu adevǎrat paradisiac. Comuna cu acelaşi nume – una din comunele mari ale Maramureşului – îşi trage numele de la rasa de oi bârsane (cu lânǎ deasǎ, moale şi lungǎ), care erau crescute de locuitorii localitǎţii (cuvântul a pǎtruns şi în cunoscuta baladǎ Mioriţa: Oiţa bârsanǎ,/ De eşti nǎzdrǎvanǎ etc.). Mǎnǎstirea dateazǎ din secolul al XVI-lea, iar în prima jumǎtate a secolului al XVIII-lea a suportat consecinţele extinderii oficiale a Unirii religioase a românilor cu Biserica Romei. Averea lǎcaşului a fost confiscatǎ de statul austriac, iar ultimii cǎlugǎri au fost mutaţi la Mǎnǎstirea Neamţ. (Despre acest fenomen, Aron Pumnul, a cǎrui viaţǎ şi operǎ am cercetat-o în teza mea de doctorat, a scris o carte foarte interesantǎ: Privire repede preste douã sute şesezeci şi şepte de’n proprietãţile aşa numite Moşiile mânǎstireşţi, de’n carile s’a format mãreţul fond relegiunariu al Bisericei dreptcredincioase rãsãritene de’n Bucovina, tipãritã la Cernãuţi, în1865).
La 600 de ani de la atestarea mǎnastirii şi la peste 200 de ani de la încetarea existenţei sale, la Bârsana a renǎscut viaţa monahalǎ. În anul 1993, PS Iustinian Chira, episcopul Maramureşului şi Sǎtmarului, a binecuvântat acest loc pentru construirea unei noi mǎnǎstiri. Întregul ansamblu monahal este construit exclusiv din lemn şi numai cu meşteri din Bârsana, sub îndrumarea arhitectului Dorel Cordoş. Acest ansamblu cuprinde: poarata maramureşeanǎ, turnul-clopotniţǎ, biserica, altarul de varǎ, casa cu chilii şi paraclis, casa meşterilor, casa artiştilor şi un muzeu care oferǎ mǎrturii asupra istoriei, culturii şi civilizaţiei maramureşene. M-am plimbat pe aleile care leagǎ monumentele ansamblului arhitectural, alei flancate de flori sǎnǎtoase şi crude (nu am vǎzut niciodatǎ, de pildǎ, maci aşa de mari!), respirând aerul tare şi curat de munte, având senzaţia cǎ mǎ aflu în acea ţarǎ ”mândrã şi binecuvântatã între toate ţãrile semãnate de Domnul pre pãmânt”, cum scria Nicolae Bǎlcescu (el referindu-se în mod special la Ardeal).
Al doilea obiectiv vizitat, la întoarcerea spre casǎ, a fost Cimitirul Vesel de la Sǎpânţa, care dateazǎ, în forma de azi, care l-a, fǎcut celebru, din anii ‘30 ai secolului XX. El conţine peste 800 de cruci, vopsite în albastru (albstru de Sǎpânţa), cu epitafuri în versuri satirice sau pline de precepte morale, ilustrând (inclusiv prin pictura însoţitoare) o secvenţa semnificativǎ din viaţa celui decedat: dacǎ moartea a survenit în mod violent, de exemplu, este surprins pe cruce chiar acel moment. (Vǎzând inscripţiile de pe cruci, mi-am amintit de epitaful pe care şi l-a dorit Gheorghe Lazǎr, pe cucea mormântului sǎu din Avrig: “Trecǎtorule, ce eşti am fost. Ce sunt vei fi!”) Crucile din cimitir sunt opera lui Stan Ioan Pǎtraş (1908-1977), a cǎrui casǎ memorialǎ se aflǎ la circa 200 de metri de cimitir. Autorul lor a vrut sǎ dea morţii o altǎ faţǎ, veselǎ, optimistǎ. Ghidurile turistice spun cǎ cimitirul ocupǎ locul I în topul celor mai vizitate obiective funerare europene.
În orice caz, atât de celebru este acest “brand” al Cimitirului Vesel de la
Sǎpânţa pentru România, încât ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Film din Transilvania (TIFF) are ca imagine publicitarǎ un desen naiv, în stilul celor de pe crucile din Sǎpânţa, precum şi douǎ versuri pe mǎsurǎ: “Tiff cu filme m-o hrǎnit/ Le-am mâncat pân’am murit!”, traduse şi în englezǎ. O pledoarie pentru un TIFF vesel!