La expoziţia Brâncuşi, de la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York

L

Înainte cu puţin timp de a şti că voi merge în America, am citit în revista Tribuna un excelent articol semnat de Doina Uricariu, despre expoziţia Brâncuşi, organizată la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York. Nu am dat articolului mare importanţă, dar acum îmi dau iarăşi seama de câtă dreptate avea Lucian Blaga, care afirma în Luntrea lui Caron: „Este aproape de necrezut cum o simplă întâmplare, ce pare a nu avea nicio semnificaţie, poate dobândi, după un timp, putere de simbol, în care se încheagă, ca într-o viziune, o întreaga istorie” (Luntrea lui Caron, roman, 1990, p. 90). „Puterea de simbol” constă, în acest caz, în faptul că peste câteva luni voi vizita eu însumi expoziţia descrisă de Doina Uricariu în articolul din revista Tribuna, pe care îl voi reciti cu alţi ochi.

Ştiu că Brâncuşi este unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, că a revoluţionat sculptura modernă, dar gustul meu merge mai mult spre sculptura clasică, dintre români preferându-i pe Ion Jalea, Romul Ladea, Ion Vlasiu ş.a. Totuşi, era păcat să ratăm expoziţia de la New York, aşa că am purces într-acolo.

Am găsit, cu ajutorul hărţii, destul de uşor muzeul, situat pe 11 West  53rd Street. (De altfel, în New York nu ai cum te rătăci, dat fiind faptul că străzile sunt perpendiculare unele pe altele şi, în plus, nu au nume – cu mici excepţii –, ci numere, bine marcate cu indicatoare, la fiecare colţ de stradă.) Muzeul a fost fondat în 1929 şi deține o sală de sculptură și săli de pictură cu aproximativ 150.000 de picturi.

O tânără mulatră, de la Biroul de Informaţii, ne spune că ne poate oferi bilete, dar, începând cu ora 16,00, muzeul poate fi vizitat gratuit, findcă este „Noaptea Muzeelor Deschise”, o iniţiativă care a fost preluată şi în România. Ne bucurăm, desigur, deşi trebuie să aşteptăm încă trei ore. După vreo două ore de aşteptare, din hol vedem, pe o stradă lăturalnică, lumea care se aşează la coadă, fără să ştim pentru ce. Abia cu puţin înainte de ora deschiderii, ne-am dat seama că respectiva coadă se formase pentru intrarea în muzeu. Ne-am aşezat şi noi la rând, întrebându-ne ce vom face în marea de oameni, care aşteptau să intre în muzeu. Dar am fost norocoşi. Sala Brâncuşi era chiar prima de la intrare, iar cei mai mulţi vizitatori au trecut doar prin ea, îndreptându-se spre alte săli.

La intrarea în sala cu operele lui Brâncuşi, pe un perete, rula repetitiv un film documentar dedicat sculptorului român, datat 1931-1939 şi „compilat” în 2018. Vedem câteva imagini cu ansamblul de la Târgu Jiu, dar şi din atelierul sculptorului de la Paris, cu o mare surpriză: Maria Tănase dansând, pe muzica sa, printre operele artistului!

Domnisoara Pogany
Domnisoara Pogany

În săliţa următoare, într-o vitrină, sunt expuse mai multe documente legate de Brâncuşi: catalogul (voluminos ca o broşură) expoziţiei din 1913, la care participase şi Brâncuşi; o scrisoare de la Margit Pogany, trimisă lui Alfred H. Barr, director al muzeului, datată 12 martie 1952. (Fac aici o paranteză. Se spune că Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică Margit Pogany prin 1909 şi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de mai multe ori, îşi amintea Margit Pogany. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust (în lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire.“ Margit Pogany a consemnat şi impresia pe care i-a produs-o contemplarea unui cap de marmură, aflat în atelier: „Am realizat că eram chiar eu, deşi capul nu avea niciuna din trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brâncuşi, am observat că mă privea pe furiş, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o enormă plăcere să constate că am reuşit să mă recunosc.“ (Cf. http://bazavan.ro/tag/margit-pogany, accesat la 25 nov. 2018). Brâncuşi a creat 19 lucrări intitulate „Domnişoara Pogany”, într-un interval de 20 de ani. În 1913 a expus o variantă în Statele Unite, unde a trezit un interes uriaş. După Primul Război Mondial, Margit Pogany s-a stabilit în Australia. Până în 1937 cei doi au întreţinut o corespondenţă intensă, dar nu ştiu ca acest dialog epistolar să fi fost publicat.) În vitrină se mai aflau: o însemnare, scrisă de mână, a lui Marcel Duchamp, despre Măiastra; o carte poştală tipărită de Intenational Exhibition of Modern Art (Armory Show), cu ocazia expoziţiei din 1927, pagini cu plângerea lui Brâncuşi împotriva vameşilor americani, care au considerat că Pasărea în văzduh nu este operă de arta, ci un produs fabricat („commercial wares), deci nu poate fi scutită de taxele vamale, pentru că nu seamănă cu o pasăre, vameşii plasând-o în categoria obiectelor utilitare, folosite în bucătărie sau prin spitale („kitchen ustensils and hospital supplies”). (Multe informaţii despre această problemă se găsesc în cartea Brâncuşi împotriva Statelor Unite. Traducere de Petru Comarnescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971.)

Cocosul
Cocosul

Citesc apoi numele instituţiilor care au contribuit la realizarea expoziţiei: unele din Franţa, altele din America. Nicio instituţie românească nu a fost implicată în pregătirea expoziţiei. Oare organizatorii să nu fi cerut colaborarea românilor?

Trecem în sală, pentru a vedea exponatele propriu-zise. În dreptul multora aud vorbindu-se româneşte. Dorul de România există, totuşi, ca şi mândria de a fi român! La un moment dat am avut impresia că l-am zărit şi pe Dorin Tudoran, scriitorul român stabilit în SUA, cu care am făcut un schimb de scrisori, când i-a apărut volumul Biografia debuturilor (Editura Junimea, Iaşi, 1978), dar nu am fost sigur că era domnia sa, aşa că nu l-am abordat.

Vedem prima versiune a Coloanei, în lemn de stejar, din 1918, cu trei module complete, mărginite sus şi jos de câte o jumătate de modul, o variantă a Domnişoarei Pogany, a Cocoşului, a Măiestrei etc.

Pasarea tanara
Pasarea tanara

Zăbovesc mai mult în faţa statuii Pasărea tânără, despre care Doina Uricariu are un exceptional comentariu, pe care îl reproduc mai jos: “Mai rar vedem în expoziții sculptura Young Bird, dăruită Muzeului de Artă Modernă de soții William A. M. Burden. Cred că nu am văzut această sculptură decât la MoMA, după ce am încercat să mi-o imaginez din cataloage și s-o asociez cu sculpturile capului de copil, ale nou-născutului și primului strigăt. O infinită tandrețe însoțește această sculptură, care uneşte primordialitatea cu inocența raiului și copilăriei. Bronzul lustruit sugerează forma oului care s-a spart, din care a țâșnit pasărea tânără, o pasăre al cărei trup nu a luat încă forma acelui fuselaj al  zborului spre văzduh. Aripile ei sunt încă lipite de coajă și mai păstrează forma oului din care abia au ieșit.”

Toate statuile au piedestaluri foarte originale, create de Brâncuşi însuşi. Pentru sculptura turnată în bronz, Young Girl, de pildă, sculptorul, scrie tot Doina Uricariu,  “a creat un piedestal original […], făcut dintr-un cub din piatră (limestone) și o bază de lemn asemănătoare cu o coloană infinită, dar având modulele semicirculare, cel de sus și cel de la bază, asemeni unui cilindru tăiat pe verticală, folosit cu latura unde s-a făcut tăietura ca să susțină, în partea superioară, cubul de piatră și, în partea inferioară, pentru a sta pe podea. La mijlocul acestei baze de lemn, a păstrat cilindrul întreg cu circumferințele așezate către fața și spatele sculpturii.” (https://www.cotidianul.ro/o-fabuloasa-expozitie-brancusi-la-muzeul-de-arta-moderna-din-new-york, accesat la 25 nov. 2018).

Lipseşte din expoziţie Principesa X, care la început a provocat un imens scandal, fiind considerată o lucrare pornografică (“Iată falusul!”, ar fi exclamat pictorul Matisse), modelul de la care a plecat Brăncuşi fiind prinţesa Marie Bonaparte, al cărei bunic patern a fost nimeni altul decât Napoleon Bonaparte!

Am ieşit din expoziţie complet bulversat, pentru că mi-am amintit cât de oscilantă poate fi “hirea umană”, cum zicea cronicarul. O statuie refuzată ca opera de artă de vameşii americani, în anii ’20, se vinde acum cu peste 70 de milioane de dolari!

Alte două exemple, din care se vede cum se răzbună uneori istoria. În 1947, cum se ştie, Regele Mihai a fost silit să abdice, după întrevederea cu Vîşinski, Groza şi Dej. Evenimentul se petrecea în Palatul Elisabeta, unde se mutase regele, Palatal Regal din centrul Bucureştiui fiind bombardat de aviaţia germană, la 24 august 1944. La 12 mai 2011, l-am putut întâlni pe regale Mihai, împreună cu un grup de studenţi jurnalişti clujeni, chiar la Palatul Elisabeta. Regele a străbătut curtea palatului, plină de invitaţi. Am putut observa cum, înainte de a da mâna, unele persoane au îngenucheat şi i-au sărutat mâna, ca unui sfânt! Se spăla astfel umilinţa din 1947! Alt caz. Bartolomeu Anania, student la medicina clujeană, a fost conducătorul grevelor studenţeşti din 1945, anticomuniste şi antişoviniste. Poliţia l-a arestat, l-a expulzat apoi din Cluj, cu interdicţia de a nu mai putea reveni în acest oraş. După Revluţie, Bartolomeu a devenit arhiepiscop, apoi mitropolit al Clujului, bucurându-se de o stimă imensă din partea clujenilor şi nu numai. Acum i se ridică o statuie, lângă Catedrala Ortodoxă din Cluj!

Mi-am amintit  apoi de o poveste tristă, petrecută în România, legată de Brâncuşi. Înainte de a muri, sculptorul a vrut să doneze statului român lucrările aflate în atelierul său de la Paris, pentru a lăsa ţării sale o altă mare moştenire, pe lângă Ansamblul Monumental „Calea Eroilor“ de la Târgu Jiu (era vorba de 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi o serie de piese de mobilier). Probabil a trimis un mesaj Guvernului de atunci al României comuniste, iar acesta s-a adresat Academiei R.P.R., pentru o expertiză.

Membrii Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române, s-au întrunit la 7 martie 1951, pentru a dezbate propunerea făcută de Brâncuşi, şedinţa devenind celebră prin decizia luată.

În urma şedinţei s-a încheiat Procesul-verbal nr. 10, în care se menţionau principalele poziţii ale academicienilor, exprimate în cadrul şedinţei:

ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE

 Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte

Bucureşti, Calea Victoriei, 125

Nr….

PROCES-VERBAL Nr. 10 al şedinţei din 7 martie 1951

 Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu.

 Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian.

Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.

 1/ Se citeşte procesul-verbal al şedinţei din 28 februarie a.c., care se aprobă.

2/ Tov. Acad. I. Iordan depune raportul de activitate pe luna februarie 1951 al Institutului de Lingvistică şi tov. Acad. G. Oprescu depune procesul-verbal al şedinţei din 1 martie a.c., a Institutului de Istoria Artei.

3/ Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi.

Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară, asupra cărţii lui Sobolev, Teoria leninistă a reflectării şi artă, în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi.

Fiind cazul tipic al unui artist de talent, care oscilează între realism şi formalismul extrem, cazul Brâncuşi trebuie să fie discutat, pentru că ridică probleme importante.

Tov. Acad. Călinescu ia notă asupra comunicării tov. Prof. Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum o înţeleg în mod stângist.

D-sa încheie, arătând inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi.

Tov. Acad. Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului (sic!), a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze.

Tov. Acad. V. Eftimiu precizează că tov. Jalea a intenţionat prin comunicarea D-sale să reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuşi.

Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă. D-sa cere ca în secţiune să se discute pe viitor probleme rezolvate şi publicate de autorul comunicării şi propuse spre discutare Secţiunii.

Tov. K. Zambaccian şi Acad. Victor Eftimiu, revenind la sculptorul Paciurea, arată că <<himerele>> acestuia au fost un protest împotriva realităţilor de atunci şi că Paciurea a terminat ca realist, cu busturile, printre care se numără cel al lui Tolstoi.

Tov. Acad. Camil Petrescu relevă meritul comunicării tov. Jalea, de a fi prilejuit discuţii interesante şi de a fi deschis probleme de o semnificaţie deosebită.                                     D-sa anunţă că, în şedinţa viitoare, îşi propune să precizeze câteva nuanţe asupra formalismului în artă.

Şedinţa se ridică la orele 19.

SECRETARUL SECŢIUNII, Acad. Mihail Sadoveanu, ss“

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cum-fost-refuzat-brancusi-academia-romana-george-calinescu-nu-considerat-creator-sculptura-1_58ca379a5ab6550cb8606364/index.html (data accesării: 25 nov. 2018).

Aflând de această decizie, întristat, Brâncuşi a lăsat toată averea sa statului francez.

L-am întrebat pe un distins academician cum îşi explică atitudinea colegilor săi din Academia Română, de acum 67 de ani. “Ilie – mi-a răspuns ilustrul academician –, nu uita contextul politic în care s-a luat acea decizie. Ţara era ocupată de Armata Roşie, toate instituţiile noastre erau împânzite de consilieri sovietici – până şi în colectivul de redactare a Dicţionarului limbii române era un consilier sovietic! Ce puteau face acei academicieni?”

Am tăcut şi am citat iarăşi vorbele cronicarului: “Iară nu sânt vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi!

Adaugă comentariu