Doream foarte mult să vizitez Universitatea de Nord din Baia Mare, devenită acum Centrul Universitar Nord Baia Mare, parte a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, unde am mulţi prieteni şi cunoscuţi, dar şi un magistru, în persoana Domnului Prof. univ. dr. Nicolae Felecan.
E adevărat că mai fusesem la Baia Mare, în urmă cu aproape două decenii, împreună cu regretatul meu coleg, Ion Maxim Danciu (1948-2014), pentru o actiune cu un scop nobil, dar care s-a terminat trist. Un om de afaceri băimărean, al cărui nume l-am uitat, a venit la facultatea noastră şi ne-a invitat să mergem la Baia Mare, să ţinem nişte cursuri de pregătire, pentru ziariştii angajaţi la un ziar pe care tocmai îl înfiinţase, numit Opinia (care a sucombat la scurt timp, încât niciunul dintre băimărenii chestionaţi în prezent nu-şi mai amintesc de el). Spuneam că stagiul nostru de “traineri”, cum se zice acum, s-a terminat brusc, dintr-un motiv cât se poate de hazliu: patronul ziarului le interzisese jurnaliştilor să mai folosească în articolele publicate … punctele de suspensie! Un semn de punctuaţie foarte răspândit şi prolific pe plan stilistic, dacă pot să spun aşa, chiar dacă ar fi să ne gândim doar la Caragiale, marele maestru în folosirea unor semne de punctuaţie cu valoare stilistică (ne amintim cu toţii ce valenţe hermeneutice au titlurile Vizită... şi D-l Goe…, pe care editorii de azi le transcriu, fără nicio ezitare, Vizită şi D-l Goe. Lucru care nu trebuie să ne mire, din moment ce, în România, meseria de editor profesionist este, cum spunea marele editor, Niculae Gheran, “totuna cu negustor de cărţi, patron de dugheană comercială, precum cele de legume şi fructe” (a se vedea interviul luat de Lucia Negoiţă şi publicat în Acolada (an X, nr. 6 (103), iunie 2016, p. 12). După această “indicaţie preţioasă” a patronului, ne-am dat demisia şi am refuzat să mai participăm la cursuri.
De data aceasta, ocazia de a vizita Nordul literaturii şi al române mi-a fost oferită de participarea mea, în calitate de referent ştiinţific, la susţinerea publică a tezei de doctorat a doamnei Elena-Emilia Antal.
Susţinerea acestui doctorat a avut loc într-un context în care instituţia doctoratului este cea mai degradată din istoria României, nu numai din cauza numeroaselor cazuri de plagiat, ci şi pentru pierderea prestigiului de doctor în ştiinţe, în general. Cu toate acestea, sunt de acord cu ceea ce spunea recent actualul ministru al Educaţiei, Mircea Dumitru, într-un interviu din Observator cultural (din 10 august 2016): „Sânt zeci de conducători de doctorat care îşi fac treaba cum trebuie, într-un mod profesionist, responsabil şi serios. Sânt mii de doctoranzi care obţin diplomele într‑un mod corect. Nu poţi să-i acuzi pe toţi pentru că sânt câţiva care au greşit.” Ȋn această din urmă categorie se înscrie şi teza de doctorat a Elenei-Emilia Antal, intitulată Mit, rit şi simbol în opera lui Ion Agârbiceanu, teză coordonată de prof. univ. dr. Gh. Glodeanu, din cadrul Şcolii Doctorale de Filologie de la Baia Mare. Afirmaţia mea se bazează pe cel puţin patru argumente:
Doctoranda cunoaşte foarte bine opera lui Ion Agârbiceanu, asupa căreia a proiectat o perspectivă de interpretare cu totul inedită şi foarte convingătoare.
Cunoaşte bine exegeza dedicată scriitorului ardelean, de la primele reacţii critice, din 1905, până la cel mai recent studiu al lui Eugen Simion.
Lucrarea este redactată într-un stil fluent, foarte clar, catedratic, plăcut la lectură, fără preţiozităţile şi savantlâcurile prezente în unele exegeze mai noi.
Ȋn fine, are o armătură teoretică solidă, bazată pe o bibliografie românească şi străină de cea mai bună calitate.
Ar mai trebui adăugat şi faptul că doctoranda a publicat anterior patru studii conexe temei cercetate, care i-au validat şi legitimat deja demersul hermeneutic, şi că a făcut mai multe cercetări de teren, în localitatea Breb, din Maramureş, pentru partea care ţine de mitologia populară. Demn de menţionat este şi filmul, de circa două ore, pe care l-a făcut la Bucium-Şasa, cu personaje care amintesc de lumea Fefeleagăi şi a Arhanghelilor, două opere scrise de Agârbiceanu în perioada în care a fost preot în Munţii Apuseni (1906-1910).
Ca editor al operei lui Ion Agârbiceanu, nu pot decât să mă bucur că doctoranda şi-a propus să extragă, din vasta operă a lui Ion Agârbiceanu (peste 70 de volume), câteva aspecte „prea puţin (sau unele chiar deloc) abordate anterior, ce ţin de structura celuilalt eu agârbicean, atras de mituri, ritualuri, de acea zonă a abisului uman, a ocultismului, cu toată reticenţa părintelui de a încălca, de cele mai multe ori, canonul, prin credinţa în <<superstiţii>>” (p. 315). Ȋn felul acesta, prin inserţia miticului în real, scriitorul ardelean îşi dobândeşte o autentică originalitate, care îl scoate definitiv de sub formula unor caracterizări inexacte („sămănătorist”, „poporanist” etc.). E de discutat aici şi o altă ipoteză, şi anume dacă nu cumva evadarea în mit, după 1945, să fi fost un „univers compensatoriu” în raport cu realitatea socialistă a vremii, în care Agârbiceanu şi-a trăit o parte din viaţă. Cum se ştie, scriitorul a fost pensionat în aprilie 1948, iar la 1 decembrie, Biserica Greco-Catolică a fost lichidată, iar clerul care nu a trecut la ortodoxie a sfârşit în închisori, lagăre, domicilii forţate etc. Or, refugiul în mit, dar mai ales în universul copilăriei şi al naturii, pare să fi fost soluţia inteligentă la care a recurs scriitorul, pentru a se salva de principiile realismului socialist.
O altă idee importantă a cărţii este că anumite practici ritualice existente în opera lui Ion Agârbiceanu pot fi descoperite, cu unele diferenţe, în cultura vechilor daci, ceea ce arată cât de pătruns era scriitorul de cultura, mentalitatea şi tradiţiile poporului din care provenea. Interesante sunt şi speculaţiile doctorandei privind unele simboluri din opera lui Agârbiceanu (apa, pădurea, drumul şi casa). De aceea am şi propus, în final, ca lucrarea să fie publicată, pentru că ar însemna un real câştig pentru exegeza operei scriitorului ardelean.
Referate foarte elogioase pe marginea tezei au făcut şi ceilalţi referenţi: prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, în calitate de conducător ştiinţific, prof. univ. dr. Mircea Popa (Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia) şi prof. univ. dr. Ioan Derşidan (Universitatea din Oradea).
Aşa cum se întâmplă în astfel de momente, doctoratul îţi oferă întâlnirea cu prieteni şi colegi dragi, pe care nu i-ai revăzut de mult, iar pe unii îi ştiai numai parţial. O astfel de bucurie mi-a oferit profesorul Gheorghe Glodeanu (“Glodi”, cum îl alintă studenţii, în argou studenţesc!), directorul revistei Nord literar şi autor a peste douăzeci de cărţi de sinteză despre Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Max Blecher, Anton Holban, abordaţi din perspective foarte moderne (poetica fantasticului, coordonate ale imaginarului, poetica misterului, fascinaţia ficţiunii şi a jurnalului intim etc.). Mi-a şi oferit, cu acest prilej, un exemplar din recenta şi monumentala sa carte (670 de pagini!) – Orientări în proza fantastică românească, apărută la Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, în colecţia “Academica”, al cărei coordonator este însuşi profesorul Glodeanu. O carte apărută în condiţii grafice excepţionale, având pe copertă o celebră pictură a lui Dali, cartea fiind tipărită cu o literă adecvată, care te îndeamnă la lectură (nu cum fac unii editori, care, din meschine raţiuni comerciale, publică lucrările cu corp 10, ca să facă economie de pagini!). Spre marea mea bucurie, cartea conţine şi capitolul Miraculosul mitico-magic la Ion Agârbiceanu, cu această concluzie inovatoare: “O serie de alte creaţii, precum Jandarmul, Popa Man sau Comoara întregesc panorama naraţiunilor fantastice ale lui Ion Agârbiceanu, constituindu-se într-un sector bine individualizat al operei scriitorului transilvan” (p. 186). Voi reproduce acest eseu în volumul VI al ediţiei Agârbiceanu, la capitolul Referinţe critice.
La fel de interesantă pentru mine a fost şi reîntâlnirea face to face, după aproape două decenii, cu profesorul orădean Ioan Derşidan, fost, timp de opt ani, decan al Facultăţii de Litere din Oradea, pe care îl ştiu din vremea revistei Excelsior, editată de mine. Şi domnia sa – care şi-a descoperit, în ultima vreme, vocaţia de … romancier! – este autorul unor subtile cărţi de exegeză literară, între care amintesc Mateiu I. Caragiale – carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, iniţial teză de doctorat, făcută cu marele nostru Profesor, Mircea Zaciu; Nordul caragialian – periplul versiunilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, Catilinari şi temperatori. Eminescu şi Caragiale, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010, dar şi mai multe volume de exegeză eminesciană, care îl aşează pe autor între eminescologii contemporani de frunte. Mi-a oferit, cu o frumoasă dedicaţie, pusă sub semnul anamnezei, volumul Catilinari şi temperatori. Eminescu şi Caragiale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010, o seducătoare analiză, din perspectivă antropologică, a catilinarilor eminescieni (oameni fără scrupule) şi temperatorilor caragialieni (profitori ai oricărui regim politic), ambele categorii reprezentând „forme dereglate ale raporturilor individului cu societatea şi cu ceilalţi”, la care exegetul mai adaugă coţcarul crengian şi martorul trialogic slavician. Analiza acestor tipuri sociale, umane şi literare (numite de exeget iconi) este făcută cu scopul de “a scăpa de anumite stereotipii (normale, dacă avem în vedere opera scriitorilor clasici analizaţi, în jurul cărora s-a acumulat, cu trecerea timpului, o impresionantă exegeză – nota I.R.), vechi şi noi, referitoare la lume şi la literatură, şi nu pentru a introduce o altă ordine şi alte standardizări în receptarea creaţiei celor mai importanţi scriitori ai falangăi junimiste. Sunt, oricum, noţiuni care reconfigurează creaţia literară a acestei perioade, explicând (şi sub această formă) opera celor mai importanţi scriitori clasici” (p. 258).
Profesorului Derşidan i se mai datorează şi aducerea în ţară şi punerea în circulaţie a primei teze de doctorat despre I.L. Caragiale: Horia Petra-Petrescu, I. L. Caragiale: viaţa şi opera. Leben und Werke. Prefaţă de Ioan Derşidan. Postfaţă de Klaus Bochmann. Ediţie de Ioan Derşidan şi Rudolf Windisch, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
Am lăsat la urmă întâlnirea mea cu “clanul” Felecan: Nicolae, Oliviu şi Daiana. De fapt, cu profesorul Nicolae Felecan, nume emblematic al Universităţii băimărene, nu m-am putut întâlni, domnia sa fiind plecat, exact în acele zile, tocmai la… Cluj-Napoca, la o importantă reuniune ştiinţifică. Voiam să-l îmbrăţişez şi să-i urez, în limba latină, pe care o iubeşte cu patimă, Ad multos annos!, pentru că, la 24 august 2016, a împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani. Cu această ocazie, fiul şi nora, Oliviu şi Daiana Felecan, i-au pregătit un impresionant volum omagial: Magistri et alumni, amore scribendi. Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan. Coordonatori: Oliviu Felecan, Daiana Felecan, Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016. Este un volum impresionant ca număr de pagini (842!), ca ţinută ştiinţifică, dar mai ales prin renumele celor 55 de contributori din Africa de Sud, Anglia, Cehia, Franţa, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, Spania, Ungaria, la care se adaugă cei din România, proveniţi din toate centrele universitare ale ţării. Sunt 39 de studii multidisciplinare în română, 5 în engleză, 3 în italiană, 3 în germană, 1 în catalană, cuprinzând evocări; etimologie, dialectologie, istoria limbii române; ortografie, gramatică; lexicologie, pragmalingvistică; onomastică; cultură şi civilizaţie clasică, romanistică; miscellanea. Contribuţiile sunt încadrate de un prolog, datorat Daianei Felecan, şi un epilog realizat de sărbătoritul însuşi, “căruia, dintr-o eroare pardonabilă, i-a fost deconspirată surpriza aniversară care i se pregătea”, cum scrie Oliviu Felecan.
Am colaborat cu multă plăcere la acest volum, cu articolul Despre “sentimentul românesc al cacofoniei”, preluând expresia folosită în titlul articolului din eseul lui Lucian Boia, România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii, publicat iniţial pe site-ul Contributors, apoi tipărit de Humanitas şi într-o broşură, ce se distribuie gratuit, împreună cu o carte a autorului. Articolul cu pricina fost postat pe site-ul Contributors la 12 decembrie 2015 şi a avut, la 31 mai 2016, cifra record de 64.452 de vizualizări şi 147 de comentarii, mai mult decât dublu faţă de, spre exemplu, articolul cu un profil oarecum asemănător al lui Gabriel Liiceanu, Câteva gânduri despre limba română de astăzi, postat la 30 decembrie 2015 şi care avea, tot la 31 mai 2016, doar 26.062 de vizualizări şi 90 de comentarii.
Ideea de bază a eseului lui Lucian Boia este că teama exagerată de cacofonii a românului a dus la o altă infracţiune: folosirea lui “ca şi”, în loc de “ca”, în exemple precum „eu ca şi politician“, „eu ca şi parlamentar“. Tendinţa nu este nouă, fiind sesizată, încă din 1993, de către profesorul clujean G. Gruiţă, în articolul L-am apărat ca coleg sau L-am apărat ca şi coleg?, publicat în Excelsior (Cluj-Napoca), an II, nr. 6, 1993, p. 6. Desigur, Lucian Boia, în stilul său eseistic, în care îşi scrie şi cărţile de istorie, nu citează nicio sursă bibliografică de specialitate, nici pe cea din Excelsior, dar nici intervenţia, mult mai amplă, a Tatianei Slama-Cazacu, Falsa cacofonie şi absurdul “CA ŞI”, publicată în volumul Confuzii, greşeli, prostii şi răutăţi în limba română, azi, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010, p. 281-288.
Pe de altă parte, istoricul Lucian Boia, devenit lingvist ad-hoc, este grijuliu, în unele cazuri, chiar cu fenomenul pe care îl combate: “Printre invenţiile specific româneşti se numără şi fabuloasa reţea de universităţi private, care, îndată după 1989, au răsărit precum ciupercile după ploaie.” Dacă s-ar fi exprimat mult mai firesc, folosind adverbul ca înainte de ciupercile, rezulta, evident, o cacofonie “scatologică”: ca ciupercile! Ȋn fine.
Am colaborat şi la volumul omagial anterior, Confluente lingvistice şi filologice. Omagiu profesorului Nicolae Felecan, la împlinirea a 70 de ani. Coordonatori: Oliviu Felecan, Daiana Felecan, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, în care am publicat studiul Precursorii presei româneşti (p. 171-189), studiu precedat de următoartea Dedicaţie, pe care coordonatorii volumului mi-au făcut onoarea de a o tipări şi pe coperta IV a volumului:
“Dedic acest studiu domnului prof. univ. dr. Nicoale Felecan, de la Universitatea de Nord din Baia Mare, cu ocazia emoţionantei aniversări din viaţa Domniei Sale. O fac bazat pe argumentul că începuturile presei în limba română coincid cu începuturile lingvisticii româneşti (unii dintre primii noştri gazetari au fost şi printre primii noştri lingvişti – Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul şi alţii).
Mi-ar fi plăcut să am bucuria de a fi studentul <<la zi>> al dânsului, dar împrejurările mi-au permis să îi fiu doar student <<la distanţă>>, graţie savantelor sale lucrări de lingvistică, pe care le-am consultat şi le consult cu mult folos.
Mi-ar fi plăcut să-i fiu student <<la zi>> nu numai pentru ştiinţa de carte pe care o posedă, ci şi pentru modelul uman pe care ni-l oferă, în care intră un set de valori aflate azi, în bună parte, în disoluţie: cinste, corectitudine, moralitate, dragoste de adevăr, demnitate, modestie, generozitate, prietenie, caracter, dorinţa de a face doar bine semenilor etc.
Sunt bucuros să-i pot transmite, din acest colţ de pagină,<<La mulţi ani!>>, cu multă sănătate şi mari izbânzi pe plan profesional!”.
Dacă nu m-am putut vedea cu Profesorul Nicolae Felecan, am avut plăcerea de a-i revedea pe copii şi ucenicii Domniei Sale, Oliviu şi Daiana Felecan, cadre didactice de prestigiu la Universitate, amândoi profesori abilitaţi şi conducători de doctorat în domeniul Filologie, din cadrul Şcolii Doctorale de Filologie a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca. Domnul Oliviu Felecan, care a fost, în calitate de membru al Senatului, preşedintele comisiei de doctorat, mi-a dat volumul scris împreună cu ilustrul său tată, Multum in parvo. Expresii şi citate latineşti adnotate (Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013), o carte care nu poate lipsi din biblioteca unui intelectual. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Timişoara, studentul preferat al lui G.I. Tohăneanu, Oliviu Felecan mi-a demonstrat ideea că poţi fi un savant şi la periferie, nu doar la centru.
Acelaşi statut îl are şi doamna Daiana Felecan, autoarea recentului volum, Pragmatica numelui şi a numirii neconvenţionale: de la paradigme teoretice la practici discursive (Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014. [Cuvânt-înainte de Ioana Vintilă-Rădulescu]. Pe bună dreptate, prefaţatoarea o laudă pe autoare, pentru că “a avut (spre deosebire de alţi autori) probitatea ştiinţifică, pe care i-o cunoaştem, de a indica pentru fiecare [studiu] locul apariţiei”. De ani de zile mă lupt cu unii colegi, care activează în domeniul istoriei literare, pentru a indica în culegerile lor de studii locul primei apariţii. Eu vorbesc, eu aud! Unii speră că, dacă nu fac această menţine, cititorii pot crede că volumul respectiv este absolut original! Speranţă deşartă, dar impostură certă!
În aceeaşi prefaţă, doamna Ioana Vintilă-Rădulescu recunoaşte că, “în ultimii ani, Baia Mare a devenit, prin strădania lui Oliviu şi a Daianei Felecan, aproape o capitală mondială a studiilor onomastice” (subl. I.R.).
Vizita la Baia Mare a fost şi prilejul de a afla că esteticianul Victor Iancu este altă persoană decât lingvistul şi profesorul baimărean, Victor Iancu! Coincidenţa de nume, care duce la mari comnfuzii în istoria literară.
Victor Iancu (1908-1981), estetician format în perioada interbelică, neinclus în dicţionarele noastre literare şi nici în cele de filosofi sau esteticieni români, al cărui nume se confundă uşor cu cel al lingvistului şi romancierului băimărean, Victor Iancu (1936-2008), a fost unul dintre cei mai statornici prieteni ai lui Liviu Rusu. Erau legaţi prin formaţia de filosofi şi esteticiani, prin studiile de estetică făcute de amândoi în Germania etc.
Viitorul estetician Victor Iancu (n. 30 iunie 1908, în localitatea Slovinka (Alsoszalonka), aflată atunci în Ungaria de Nord, apoi în Cehoslovacia, în prezent fiind în Slovacia – m. 31 martie 1981, Tmişoara) a urmat clasele primare şi gimnaziale în localitatea Ozd (Ungaria), iar primul an de liceu la Miskolcz (Ungaria), continuându-şi studiile la Petroşani (România), oraş în care s-a stabilit familia sa (în 1919), după Marea Unire din 1918. Era fiul lui Iosif Iancu, inginer miner, căsătorit cu Jeannette Iancu, care provenea dintr-o familie din Liège, fiind de origine valonă-belgiană. Îşi ia bacalaureatul la Bucureşti, apoi este, tot în Capitală, student al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1926-1929), cu teza de licenţa intitulată Teoria abstracţiunii a lui Woringer, cu specială privire asupra artei primitivilor. Devine bursier al statului român, urmând cursuri de estetică, filologie (romanistică şi germană), filosofie şi istoria artelor, la Universitatea din Viena (semestrul de vară, 1930) şi München (semestrul de iarnă, 1930-mai 1936). După întoarcerea în ţară, lucrează ca redactor la Patria, apoi ca redactor-şef la Ţară nouă (Cluj, 1939-1940), fiind şi membru în colectivul de redacţie al revistei Symposion. În aceste reviste a publicat mai ales articole despre literatura şi cultura europeană, prezentând în special scriitori şi idei din spaţiul germanic.
În 1939 îşi începe cariera universitară, fiind asistent al lui Liviu Rusu, la Catedra de estetică şi critică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. După Diktatul de la Viena, din 1940, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj se refugiază la Sibiu. Aici, Victor Iancu face parte din Cercul Literar de la Sibiu, fiind singurul cadru didactic universitar, care a semnat celebra scrisoare adresată lui Eugen Lovinescu (care va deveni Manifestul Cercului Literar, trimis spre publicare ziarului Viaţa, condus de Liviu Rebreanu, unde a şi apărut, la 13 mai 1943), alături de studenţii Eugen Todoran, Cornel Regman, Ion Negoiţescu, Ovidiu Drimba, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Oană, Radu Stanca, R. Dăscălescu.
În 1944, la Universittaea din Iaşi se înfiinţează o conferinţa de estetică, pentru care concurează Victor Iancu şi Al. Dima, primul câştigând concursul şi devenind astfel, conform legislaţiei în vigoare, suplinitor pe acest post, pentru anul 1944-1945, apoi titular, conform raportului unei comisii de experţi, formată din Alexandru Bădărău, Ştefan Bârsănescu, Tudor Vianu, Liviu Rusu şi Vasile Pavelcu.
După război, etetica şi filosofia sunt eliminate din planurile de învăţământ universitar, astfel că Victor Iancu rămâne fără serviciu (1947-1949), pe motiv că fusese membru al PNŢ şi colaborator al lui Iuliu Mnaiu. Pentru a se întreţine, lucrează ca secretar literar la Teatrul de Stat din Sibiu, muzeograf la Muzeul de Ştiinte Naturale şi la Muzeul Brukental din Sibiu.
În 1956, când la Timişoara se înfiinţează Institutul Pedagogic de 3 ani, Victor Iancu este încadrat aici, pe postul de conferenţiar, cu sprijinul academicianului chimist din Timişoara, Coriolan Drăgulescu (1907-1977), care devenise ministru adjunct în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, iar în octombrie 1968 ajunge profesor. A condus Catedra de literatură universală, teoria literaturii şi folclor, din cadrul Facultăţii de Filologie, fiind primul profesor de aici, care putea conduce doctorate. Împreună cu alţi colegi, a întemeiat revista Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe filologice, dar a făcut parte şi din colegiul de redacţie al revistei Studii de literatură universală, din Bucureşti. Din 1957 a fost membru în colectivul de redacţie al revistei Scrisul bănăţean (actualul Orizont). A tradus din Goethe, Schiller, Heine, Uhland, Bürger, Wagner, Lenau, Keller ş.a.
Pentru că nu şi-a publicat niciun volum în timpul vieţii, Victor Iancu lipseşte, cum spuneam la început, din toate dicţionarele noastre literare. Abia după Revoluţie i-au apărut două antologii: Victor Iancu, De la estetică la literatură comparată. Volum îngrijit de Mircea Popa, Elena Jebelean şi Elena Torje. [Prefaţă de Mircea Popa], Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, respectiv Victor Iancu, Studii de literatură şi estetică. Ediţie îngrijită, selecţia studiilor, notă asupra ediţiei şi indice de nume de Sorina Nevodenszki. Postfaţă de Alexandru Ruja, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010.
Pentru a se repara această nedreptate, profesorul timişorean Alexandru Ruja mi-a spus că va scrie un articol de prezentare pentru ediţia a II-a a Dicţionarului general al literaturii române, coordonat de acad. Eugen Simion. (De altfel, toate datele biografice de mai sus le-am preluat din postfaţa profesorului Ruja, la cartea menţionată.)
În privinţa relaţiilor dintre Victor Iancu şi fostul său profesor, Liviu Rusu, din scrisori rezultă că acestea ar fi fost foarte bune. Formula de adresare, „Dragă Vilule”, mai rară în corespondenţa către Liviu Rusu, este o dovadă în acest sens.
Cu toate acestea, în Prefaţa volumului de studii, De la estetică la literatură comparată, Mircea Popa, care l-a cunoscut direct pe Victor Iancu, la Timişoara, scrie: „Chiar relaţiile cu şeful său direct, profesorul Liviu Rusu, intră la un moment dat într-un neprevăzut impas, fiind gata de ruptură. E vorba de primăvara anului 1943, când, abia ieşit din spital, după o operaţie, el se vede confruntat <<cu infamia şefului>>, pe care nu se sfieşte să-l catalogheze ca <<meschin şi lipsit de preocupări mai serioase>>”. Nu ştim unde a făcut Victor Inacu aceste afirmaţii, fiindcă Mircea Popa nu indică sursa. Cert este faptul că durata acelor relaţii tensionate între cei doi esteticieni a fost scurtă, din moment ce, un an mai târziu, în 1944, în studiul Idei şi atitudini estetice în Ardeal, publicat în revista Vremea, Victor Iancu, analizând contribuţiile în estetică ale Ardealului (Lucian Blaga, D.D. Roşca, Emil Isac, Al. Dima, Radu Stanca, Ion Oana) scria despre Liviu Rusu în termeni elogiativi: „Cercetătorul ardelean care s-a dedicat cu predilecţie acestor probleme este, fără îndoială, Liviu Rusu, care, în scrierile sale principale (Essai sur la création artistique. Contribution à une esthetique dynamique – apărută într-o prestigioasă colecţie filosofică la Paris – şi Estetica poeziei lirice) s-a manifestat îndeosebi ca teoretician al artei. Plecând iniţial de la o formaţie psihologică – dar nu şi psihologistă –, d. Liviu Rusu este preocupat mai ales de sensul existenţial al artei, pe care îl întrezăreşte în conflictul interior al creaţiei, din formele căreia ajunge la stabilirea unei tipologii artistice. Abordând un material de cercetare vast, scrierile d-lui Rusu se remarcă prin însuşirile unui specialist tentat a se dedica cu exclusivitate unei singure discipline. De asemeni trebuie amintită bogata sa activitate la Seminarul şi Catedra de Estetică a Universităţii din Cluj, al cărei titular este, unde e viu preocupat de educarea estetică a studenţimii, prin organizarea unor audiţii muzicale, însoţite de explicaţiile profesorului, cât şi prin realizările unui teatru studenţesc de amatori, menit a face cunoscut studenţilor angrenajul complex al scenei”[1].
*
Aş mai fi avut multe locuri de văzut la Baia Mare, aş fi vrut să mă întâlnesc şi cu alţi oameni. Poate cu altă ocazie. Acum am scris doar despre cele văzute şi trăite, din vechea mea convingere, preluată de la Pindar: „Faptele neridicate-n cuvânt se cufundă în uitare”.
Ilie Rad
(Din volumul Călătorii prin ţară, în pregătire)