Vechiul meu prieten şi coleg, profesorul Ionel Funeriu, de la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, m-a întrebat, în urmă cu multe luni, dacă accept să fac parte dintr-o comisie de doctorat coordonată de domnia sa, având ca temă poezia religioasă în literatura română. I-am spus imediat că accept (n-am mai stat, ca orice ardelean autentic, să „cuget” înainte de a răspunde!), singura condiţie pe care i-am pus-o fiind aceea de a planifica susţinerea într-o zi când nu am ore, de la care nu vreau să lipsesc cu niciun chip (i-am şi dat exemplul unui mare profesor universitar bucureştean, ales la un moment dat ministru, care a motivat că nu poate merge la ceremonia de depunere a jurământului, în faţa regelui, fiindcă avea cursuri la facultate, la ora la care fusese planificată festivitatea cu pricina!). Nu puteam refuza un prieten de calibrul lui Ionel Funeriu, mai ales că şi el fusese la mai multe simpozioane naţionale de jurnalism, pe care le-am organizat la facultatea la care lucrez, ca să nu mai vorbesc de cuvintele elogioase scrise despre cartea mea, Cum se scrie un text ştiinţific. Disciplinele umaniste. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Polirom, Iaşi, 1978.
Aşa se face că vineri, 18 decembrie 2015, a trebuit să mă scol la 4,00 dimineaţa, pentru a putea prinde trenul de 5,45, care mă ducea la Arad. Ȋn ciuda oboselii şi a nopţii scurte de somn (în seara precedentă fusesem la concertul de colinde al lui Ştefan Hruşcă, ocazie cu care marele interpret i-a elogiat din nou pe cei doi mari poeţi, ale căror versuri le foloseşte în unele din cântecele sale: Adrian Păunescu şi Horia Bădescu). Ȋn ciuda oboselii, aşadar, drumul de cinci ore dintre Cluj-Napoca şi Arad a trecut relativ repede. A fost ca o anamneză pentru mine, fiindcă mi-am amintit de traseul Cluj-Timişoara şi retur, pe care l-am făcut de zeci de ori, în timpul stagiului obligatoriu de trei ani, petrecut la Timişoara (1979-1982). Mi-am aminit de multe lucruri trăite în acei ani, inclusiv de ceea ce spunea Gabriel Garcia Marquez, în motto-ul volumului său de memorii, Vivir para contarla:„Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești, pentru a o povesti”.
Aradul ne-a primit pe o vreme mohorâtă, cum e în toată ţara, fără pic de zăpadă, situaţie atipică pentru luna decembrie. Abia apuc să admir noua gară arădeană, aproape finalizată, când mă abordează soţul doctorandei, preotul Vasile Felix Bicăzan, care mă duce la instituţia pe care o vizitez pentru prima oară (fostul rector al universităţii, Doamna profesor Lizica Mihuţ, fusese, în 2009, cu puţin timp înaintea mea, la Biserica Ortodoxă Română „Sfinţii Petru şi Pavel”, din Melbourne, Australia, după cum am consemnat în cartea O călătorie în Ţara Kangurului. Cuvânt înainte: Anamaria Beligan, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012, p. 30).
Susţinerea este programată la ora 12,00, aşa că membrii comisiei au timp să se cunoască între ei: preşedintele comisiei este doamna conferenţiar Otilia Huţiu, decan interimar la Facultatea de Ştiinţe Sociale şi Umaniste, referenţi fiind conferenţiarul Claudiu Arieşan, de la Universitatea de Vest din Timişoara, profesoara Florica Bodiştean, de la Universitatea “Aurel Vlaicu”, şi semnatarul acestor rânduri. Ȋi ştiam pe cei trei “numai din nume”, doar din cărţile publicate (cum scria Veronica Micle despre Eminescu, în poezia M-am gândit…: “M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume…”), aşa că a fost o plăcere să ne cunoaştem face to face, cum se spune acum. Claudiu Arieşan (aveam să aflu mai târziu că G.I. Tohăneanu îl alinta cu apelativul Arieşel!) este fiul prozatorului ardelean, stabilit la Timişoara, Ion Arieşanu, care, la data descinderii mele în “oraşul florilor”, era redactor-şef al revistei Orizont şi care m-a ajutat să public acolo primele articole, în urma scrisorii de recomandare a marelui meu profesor, Mircea Zaciu. Dintr-un text de prezentare, disponibil pe Internet, aflu că distinul meu coleg timişorean “este un clasicist cu preocupări moderne, în prezent conf. univ. dr. la Catedra de Limbi Clasice din cadrul aceleiaşi universităţi. A publicat: Hermeneutica umorului simpatetic. Repere pentru o comicologie românească (1999) şi Între surâs şi rugăciune. Modele culturale din comicologia clasică şi patristică (2004) – distinse cu premii ale Uniunii Scriitorilor. Ca filolog clasic, a scris despre Cetatea literară a Romei. Întemeietorii (2005), a tradus din Lactantius (Despre morţile persecutorilor şi Despre pasărea Phoenix) şi Arnobius (Contra neamurilor păgâne), a publicat peste 40 de studii de specialitate şi 70 de articole culturale, editând 17 volume în colecţiile de studii clasice şi patristice <> şi <>. Membru al Uniunii Scriitorilor şi al Societăţii de Studii Clasice din România, al Asociaţiei Internaţionale de Studii Patristice, cu sediul la Paris, şi al [asociaţiei] <>. A colaborat, între 2002- 2004, ca referent ştiinţific principal, la ediţia electronică din Thesaurus linguae Latinae. CD ROM, realizată sub egida Academiei Germane şi apărută la K.G. Saur, Thomson Learning Company. Ca om de televiziune, a realizat emisiuni cultural-religioase sub genericele <> şi <
Doamna Florica Budiştean este pasionată de literatura universală, teoria literară, naratologie sau stilistica textului poetic, domenii în care a dat contribuţii substanţiale. După o teză de doctorat coordonată de G.I. Tohăneanu, Arta literară la Marin Preda. Structuri narative şi tematice (publicată cu titlul Marin Preda sau despre complexele creaţiei (2002), i-au apărut, la edituri de prestigiu, mai multe volume, unele în două ediţii: O teorie a literaturii (2005; 2008); Poetica genurilor literare (2006; 2009); Literatura pentru copii şi tineret, dincolo de „story” (2007);
Eroica şi Erotica. Eseu despre imaginile feminităţii în eposul eroic (2013); Eseuri de literatură universală (de la “Cântarea cântărilor” la Doris Lessing) (2013). Mai puţin familiare îmi erau preocupările de anglist ale doamnei Otilia Huţiu, dar sper să-i pot cunoaşte activitatea din recentul Dicţionar de anglişti şi americanişti români (2015), al profesorului şi traducătorului clujean, Virgil Stanciu.
Ȋn privinţa prietenului Ionel Funeriu, tatăl fostului ministru al Educaţiei, Petru Daniel Funeriu, cărţile sale îmi sunt foarte cunoscute, multe avându-le cu autograf de la autor: Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică (1980); Al. Macedonski. Hermeneutica editării (1995); Editorialişti români (1996); Principii şi norme de redactare computerizată (1998); Eseuri lingvistice antitotalitare (1998); Mihai Eminescu: „lecturi infidele” (2002); Reflecţii filologice (2008), la care se adaugă zecile de colaborări la volume colective, ediţiile critice, colaborările la publicaţii ştiinţifice româneşti şi străine etc.
După prezentarea calităţilor de necontestat ale tezei, m-am simţit dator sǎ îi fac autoarei câteva observaţii, în vederea publicǎrii lucrǎrii, cu atât mai mult, cu cât unele întâmplări din viaţa noastră academică mă îndreptăţeau la acest lucru. (Mă refer la cazul unui doctor în ştiinţe militare, cu funcţia de ministru de Interne în Guvernul Cioloş, a cărui teză de doctorat s-a dovedit a fi un plagiat şi care a crezut că Apud este prenumele unui autor, trecut ca atare în bibliografie! Ce este si mai grav e că din comisia de doctorat făcea parte şi un coleg de Guvern, care a girat astfel, cu prestigiul său, plagiatul şi teza ca atare, cu un aparat critic lamentabil.)
Ȋn chiar timpul susţinerii referatului meu, a avut loc o mică dezbatere legată de faptul că, la p. 88, este dat un citat din Ioan Alexandru, din poezia Cerul şi pământul, care se termină cu următoarea strofă: “Din umbra sfântului mormânt/ Rămâne-va lumina din văpaie/ Rămâne-va uitarea din cuvânt/ Rămâne-va iubirea iubitoare/ Din sărăciile ce sunt.” Cum se explică faptul că un poet de talia lui Ioan Alexandru a admis sacrificarea unei rime, de dragul formei sunt (căci mormânt şi cuvânt rimează cu sânt/sînt, nu cu sunt, aşa cum scrie autorul în acest poem, inclus şi în volumul Pământ transfigurat. Prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 265). Singura explicaţie plauzibilă este că e vorba de o greşeală de tipar (pentru că în tot volumul de mai sus, Ioan Alexandru utilizeazaă forma sînt) sau, probabil, poetul pronunţa aici sînt, deşi a scris sunt, aşa cum s-a întâmplat şi în ediţia princeps a poeziilor eminesciene, din 1884, pregătită de Titu Maiorescu.) Ȋn orice caz, am asistat la o susţinere cu adevărat academică, în care dezbaterea de idei a fost la ea acasă.
După susţinerea tezei, membrii comisiei s-au retras pentru “nunta didactică” (aşa numea fostul meu profesor, Octavian Şchiau – a cărui corespondenţă cu Mircea Zaciu stă să apară în aceste zile –, masa care urmează după evenimente similare – susţineri de grade didactice, inspecţii, doctorate etc.), care a avut loc la restaurantul Hotelului Continental. Studierea listelor de meniuri, cu invazia de diminutive (aripiare, ciorbiţă, tocăniţă, chifteluţe, mămăliguţă, sărmăluţe) a constituit pentru Ionel Funeriu pretextul pentru a ne face o mică expunere privind diminutivele în limba română (eu ştiam doar că, în poezia populară, acestea sunt o expresie a gingăşiei). “Formațiile diminutivale – spune amfitrionul nostru – sunt bine reprezentate în limba noastră, spre deosebire de alte limbi <>, precum germana, engleza sau chiar franceza, de la care am împrumutat termenul în discuție.” Ne dă câteva exemple de diminutive, discutate şi de Iorgu Iordan în Stilistica limbii române, care contrazic ideea de micşorare: ghiocel nu e un ghioc mai mic, lăcrimioară nu înseamnă o lacrimă mai mică, iar albăstriţa nu reprezintă o floare mai puţin albastră. Am aflat astfel că deţine săptămânal, în ziarul local, Vestic.ro, de aproape un an, o rubrică în care descrie aventurile câte unui cuvânt românesc. Mi-a trimis ulterior linkul cu aceste articole (http://www.vestic.ro/rubrici/165/etimologii), care constituie o desfătare reală. Ȋn cuvinte foarte simple, fără savantlâcuri, el explică etimologia unui cuvânt, evoluţia semantică a altuia, de fiecare dată plecând de la o întâmplare personală, trăită acasă, pe stradă, într-o convorbire telefonică etc. Ionel Funeriu scrie astfel pe linia unor mari lingvişti, precum Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan sau G.I. Tohăneanu, care au reuşit, la noi, să elaboreze un text ştiinţific pe care să îl citeşti cu multă plăcere. I-am şi spus ulterior că voi propune domnilor Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu ca domnul Ionel Funeriu să-şi mute rubrica din ziarul Vestic.ro în România literară, care nu mai are o asemenea rubrică (deţinută în trecut de Al. Graur, G.I. Tohăneanu, Theodor Hristea), după ce Rodica Zafiu şi-a mutat rubrica (“Păcatele limbii”) la Dilema veche.
Am mai aflat astfel că numele Preşedintelui actual al României, Klaus Iohannis, se traduce Nicuşor Ionescu ori că verbul a dezmierda provine din lat. merda (fr. merde, it. merda), care înseamnă … excremente! Cu alte cuvinte, a dezmierda însemna a curăţa pe cineva (de regulă un copil) de excrementele proprii! Ne mai dă exemplul verbului latinesc amare (= a iubi), care a fost respins de limbă, cu acest sens, pentru că ar fi rezultat forme precum te am = te iubesc, verbul intrând în omonimie cu verbul posesiei: am = posed, aşa că, pentru evitarea confuziei, româna a apelat la verbul de origine slavă, a iubi. Pentru că am ajuns la acest punct al discuţiei, evoc acum faptul că în cartea mea, Cum se scrie un text ştiinţific, amintită mai sus, am exemplificat, vorbind despre proprietatea termenilor, cu întâmplarea omului politic român Oliviu Gherman, care a fost la un moment dat preşedintele Senatului, apoi ambasador al României la Paris şi care, a spus, într-o conferinţă de presă: “N-am avut-o pe regină!”, ambiguitatea verbului a avea producând un mic scandal diplomatic (op. cit., p. 40).
“Tânăr și neliniștit cum eram eu pe vremea aceea – continuă Ionel povestea –, am exultat cu vorbe cam nechibzuite: <>. Dar profesorul Tohăneanu m-a temperat, reabilitându-l pe monsenior: <>”.
Am mai aflat că Ionel Funeriu a avut inspiraţia să realizeze o carte de dialoguri cu G.I. Tohăneanu, încât l-am sfătuit să o publice imediat, iar dacă sunt în carte trimiteri ori aluzii nepotrivite la persoane încă în viaţă, numele acestora se pot anonimiza (exact aşa am făcut eu în volumul de corespondenţă Zaciu-Şchiau). I-am mai sugerat ca toate articolele publicate săptămânal în Vestic.ro să fie reunite într-un volum, care s-ar bucura de un explicabil interes.
La desparţire, parcă pentru a ne înveseli, Ionel ne-a amintit cazul poetului François Villon (1431-1463), care a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare, fiind acuzat că, într-o încăierare, ucisese un preot. Ȋn aşteptarea sentinţei, acesta ar fi scris pe zidul celulei în care se afla închis patru versuri: “Eu sunt Villon, ăsta-i cusurul,/ De la Paris, mai dimprejurul,/ Gâtul meu, legat cu șnurul,/ Va ști cât cântărește curul!”. (Aceleaşi versuri, în traducerea lui Romulus Vulpescu, sună astfel: “Eu sunt François – şi de-aia-s breaz!/ Făt din Paris, lângă Pontoise/ În ştreang va şti bietu-mi grumaz/ Cât trage curul la necaz!”).
“Șansa poetului – ne spune Ionel Funeriu, preluând o informaţie din mitologia literară – a fost că versurile sale au ajuns la urechile regelui, care, încântat de umorul indecent-macabru al poetului, l-a înduplecat pe judecător să exclame răspicat, în franceza veche: <>” (“Ȋți (re)dau viața, te iert, François!”).
Drumul la întoarcerea acasă a fost parcă mai scurt, iar timpul petrecut (zece ore dus-întors) l-am plasat în zona miraculosului. Puteam oare acasă să citesc non-stop timp de zece ore, fără întrerupere, fără telefoane, fără sarcini?
Ȋmi luasem cu mine două cărţi: Edgar Papu, Memorii dintr-un secol. Jurnal: 1929-1931. Memorii dintr-un secol epistolar: 1964-1965. Ediţie îngrijită, adnotată, notă asupra ediţiei, traducerea parţială a citatelor, precum şi indice de nume de Vlad-Ion Pappu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015, precum şi Ioana Pârvulescu (editor), Şi eu am trăit în comunism, Humanitas, Bucureşti, 2015. Am preferat lectura celei de-a doua, care se preta mai bine unei citiri în tren.
Credeam iniţial că este o simplă antologie de amintiri despre perioada comunistă. Ȋn realitate, e vorba, aşa cum şi-a dorit editoarea, de un devărat “roman al comunismului”. Sunt incluşi în carte 95 de contributori, de la nume foarte cunoscute (Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Dan C. Mihăilescu ş.a.), până la oameni obişnuiţi (trei contributori au preferat să rămână anonimi), având cele mai diferite profesii: ingineri, medici, profesori, pictori, fotografi, actori, pensionari, muncitori etc. L-am descoperit, cu surprindere, între coautori, pe Camil Aurelian Petrescu, fiul cel mare al lui Camil Petrescu, care, după 42 de ani trăiţi la New York, a revenit în România, respectiv la Bucureşti.
Aşa cum spuneam, nu avem în cazul de faţă un volum colectiv tipic, cum apar multe în ziua de azi (chiar Editura Humanitas a publicat mai multe volume-antologii specializate pe o anumită temă). Antologatoarea a decupat relatările contributorilor în douăzeci de secvenţe (La secrviciu; La muncă voluntară şi patriotică; Ȋn călătorie; Cozile; Medicale; Dar cu dragostea cum staţi? etc.), toate oferind “felii de viaţă cotidiană din anii comunismului”. Relatările sunt “fără virtuozităţi stilistice, care să deformeze în vreun fel faptul nud”. Unele detalii relatate de diverşi contributori, care nu se cunoşteau între ei, se confirmă între ele şi frizează absurdul, care a deveni firul roşu al întregii cărţi. Rodica Zafiu, de pildă, relatează o secvenţă petrecută în anii economiei de curent electric: la Facultatea de Filologie din Bucureşti exista un cerc de poetică, ţinut seara sau în tot cazul după-masa, coordonat de prof. Ion Coteanu, viitorul academician, care era şi decanul facultăţii. Ei bine, “de câteva ori, iarna, pe la 6, când afară se întunecase deja, a intrat femeia de serviciu şi, fără comentarii, ne-a stins lumina, fără ca decanul să poată sufla o vorba” (p. 67). Ioana Vintilă-Rădulescu arată cum “o ministreasă a Ȋnvăţământului (şi Cercetării), în inspecţie la Institutul de Lingvistică: <> Hârtiile cu pricina erau fişele noastre de lucru!” (p. 52).
Cartea mai are un mic dicţionar de termeni folosiţi în comunism (decreţei, Fraţii Petreuş, pe linie, nechezol, oraş închis, tanti Varvara, ca şi câteva sigle pe care tinerii de azi deja nu le mai ştiu: BOB, CUASC, ICRAL, UTC etc.), fiecare capitol fiind precedat de o fotografie de epocă, avându-l ca autor pe cunoscutul artist-fotograf, Emanuel Tânjală.
Aşa cum se spune şi pe copertă, cartea coordonată de Ioana Pârvulescu “te face să plângi, să râzi, să gândeşti. Ȋntăreşte memoria şi se recomandă în special uitucilor”.
(din vol. Călătorii prin ţară, în pregătire)
La Arad, între doctorate şi etimologii
L