Romanul Martei Peteru

*Mi-am uitat acasǎ telefonul mobil, lucru de care mi-am dat seama abia în staţie, care-i destul de departe de blocul în care locuiesc. Îmi spun (a câta oarǎ?): “Unde nu-i cap, vai de picioare!” Aş putea auzi chiar o voce: “Eşti zǎpǎcit, împrǎştiat, dezordonat, uituc!” Replica mea: “Lasǎ, dragǎ, nu spune recomandarea medicalǎ de la televizor, sǎ facem zilnic 30 de minute de plimbare?”*Presa din Cluj a anunţat cǎ un supermarket a expus spre vânzare sute de kg de carne expiratǎ. Dar nu dǎ numele supermarketui. Nu înţeleg de ce. În Mǎnǎştur, eu cobor, de regulǎ, la Staţia Billa, numitǎ aşa dupǎ numele renumitei reţele de magazine. Este cel mai important obiectiv de aici (o filialǎ a Bǎncii Transilvania, din zonǎ, se numeşte … Billa!). Dar numele staţiei de autobus este … PECO! O benzinǎrie desfiinţatǎ de mulţi ani! Iarǎşi problema cenzurii reclamei!*Am terminat lectura romanului Martei Petreu, Acasǎ, pe Câmpia Armaghedonului (Polirom, Iaşi, 2011). I-am promis Martei cǎ-i voi citi cartea, în vacanţǎ, graţie nu doar ecoului de care s-a bucurat în lumea noastrǎ literarǎ (a fost declaratǎ Cartea Anului 2011), ci şi pentru cǎ am, în ultimii ani, excelente relaţii de colaborare cu autoarea (dupǎ ce ne-am ignorat reciproc timp de douǎ decenii).Romanul m-a frapat de la primele pagini, plasându-mǎ imediat, mai ales prin peisaj şi vocabular (înţesat cu multe ardelenisme: cucuruz, tiglǎzǎu, beteag, viganǎ, canapei, moşini, a hâi, a vorovi, formulele Ticu şi Mica pentru Tǎticu şi Mǎmica etc., palatalizarea frecventǎ: “Şi-u-aţi voi de minune sǎ şiţi! […]. Sǎ şi-ţi blǎstǎmaţi! Sǎ vǎ trǎzneascǎ Dumnezǎu!), m-a plasat deci în Nandra mea natalǎ, aşezatǎ tot în Câmpia Transilvaniei. Tot ca în lumea satului meu, Timpul este segmentat aici de sǎrbǎtori religioase: Sânpetru, Sântǎmǎria Micǎ şi Mare, ca sǎ nu mai vorbim de Paşti şi de Crǎciun.
Începutul romanului Martei mi-a adus aminte de Pǎdurea spânzuraţilor: el începe cu descrierea ceremoniei de înmormântare a “lui Mica”, personajul principal al cǎrţii, pânǎ şi cerul “plumburiu” evocând parcǎ începutul romanului rebrenian. Apoi începe descrierea destinului personajului principal, Mária (nume pronunţat în douǎ silabe), o femeie nu doar voluntarǎ (literaturǎ românǎ nu duce lipsǎ de astfel de femei, de la Mara lui Ioan Slavici la Vidra lui Al. Davila), ci şi unicǎ pânǎ în prezent, femeie care, nefericitǎ în viaţa, neîmplinitǎ în dragoste, ajunge sǎ-şi renege, sǎ-şi blasteme pe cei trei copii (Ana, Tabita şi Tinu), cǎrora, încǎ din copilǎrie, le-a fǎcut viaţa un infern (“copilǎria noastrǎ de lagǎr”, cum spune Tabita): “Sǎ şiţi blǎstǎmaţi! Sǎ vǎ trǎzneascǎ Dumnezǎu! Mai bine te omoram de mic şi nu mai sufeream acum!” îi spune lui Tinu; “Fute-te-ar tatǎ-to!, o blestema pe Ana. Ea regretǎ cǎ i-a nǎscut, fiindcǎ ar fi putut sǎ scape de ei cu “trizǎci de lei”. Îşi blestemǎ soţul, care o bǎnuia cǎ l-ar fi iubit pe un altul (“Agustine, aşè sǎ-ţi dea Dumnezǎu, dupǎ cum mǎ bǎnuieşti tu pe mine! Fiecǎruia dupǎ faptele sale, aşè sǎ ne dea Dumnezǎul tǎu, hǎla la care te rogi”). Fiindcǎ blestemul de mamǎ se leagǎ, toţi cei trei copii au devenit nişte nefericiţi ai soartei, iar soţul a murit cu inima strǎpunsǎ de o rangǎ de fier, blestemul perpetuându-se şi la generaţiile viitoare (moartea Laurei, fata Anei). Lipsa de tandreţe dintre cei doi soţi este agravatǎ şi de faptul cǎ Agustin trece la Martorii lui Iehova, propovǎduind iminenţa Armaghedonului, care trebuia sǎ vinǎ în 1974, cel mai târziu în 1975. Tatǎl, Agustin, îşi lǎmureşte propriii copii sǎ treacǎ la noua religie, Tinu fiind prima victimǎ, care apoi va face cinci ani de puşcǎrie în regimul comunist, pentru refuzul de a face armatǎ, de a pune mâna pe armǎ. Dar cu Tabita, viitoare profesoarǎ de filosofie la un liceu din Cluj, şi-a gǎsit naşul: “Când însǎ începea el sǎ mǎ lǎmureascǎ, îi rǎspundeam. Îi arǎtam cǎ nu are dreptate, cǎ e greşit informat şi gândeşte greşit. Îi rǎsuceam argumentele pe toate feţele şi i le întorceam tacticos înapoi. […] Îl cotraziceam punct cu punct. Îi prindeam fisurile din fiinţa, lipsa de unitate, care-l fǎcea şi sǎ creadǎ în sfârşitul iminent al lumii, şi sǎ-i parǎ rǎu cǎ nu şi-a fǎcut o casǎ mai frumoasǎ. Pentru el, am fost duşmanul” (p. 159-160). Soţia nu trece la iehovişti, dar renunţǎ şi la mersul la Biserica ortodoxǎ, pentru a nu-i submina autoritatea şi reputaţia soţului sǎu, ceea ce este încǎ un motiv de izolare şi de retragere în sine. De o rǎutate inimaginabilǎ, Mária nu se înţelege cu nimeni din sat (pune, de pildǎ, sare la o floare, numai fiindcǎ aceasta a fost plantatǎ de nora ei, “dobrogeanca”)
Ca în romanele rebreniene, asistǎm la alternaţa planurilor acţiunii, care contureazǎ destinele a cel puţin douǎ generaţii, pe un fundal din care nu au lipsit marile convulsiuni istorie: cele douǎ rǎzboaie mondiale, experienţa frontului (pentru Ticu), a cooperativizǎrii, a celor întâmplate dupǎ Revoluţia din 1989 (cartea se referǎ la evenimente inclusiv din anul 2010). Vedem satul Cutca la fel ca toate satele româneşti de azi: un sat îmbǎtrânit, cu pǎmântul pustiu şi nelucrat, cu fostele ‘hǎizaşuri” ale CAP-ului distruse, cu case dǎrǎpǎnate etc.
Existǎ în roman scene de o cruzime nemaiîntâlnitǎ, cum este aceea în care Tabita, fumând aparent indiferentǎ, asistǎ la autopsia tǎtǎlui ei, fǎcutǎ în gura şurii. Vede cum i taie ţeasta cu ferǎstrǎul, duce un vas, la solicitarea medicilor legişti, în care curge sângele rǎposatului, vas pe care ea îl îngroapǎ apoi în grǎdinǎ, în cucuruz. Multele morţi la care asistǎ cititorul sunt tot atâtea prilejuri a medita la destinul omului pe pǎmânt, de a vedea moartea ca pe un fenomen natural.
Aşa cum este, cartea pare 90 la sutǎ memorialisticǎ şi doar restul ficţiune. Aici trebuie cǎutate şi calitǎţile cǎrţii, şi neîmplinirile ei. Existǎ o secvenţǎ în carte, în care Tabita îşi propusese sǎ stea de vorbǎ cu mama sa terifiantǎ, pe un scaun, sub mǎlinul din curte, şi sǎ o descoase în privinţa vieţii ei, lucru care, desigur, nu s-a mai întâmplat. Este o lume pierdutǎ pentru totdeauna. Poate aici ar fi fost locul ficţiunii, restul timpului rememorat în roman fiind acela pe care autoarea l-a trǎit direct.
Trebuie remarcat talentul Martei Petreu în a descrie mediul rural, cultura şi mentalitǎţile satului românesc, cu excelente detalii de vestimentaţie, interioare etc., care fac din carte un instrument deosebit de util pentru sociologi, etnografi etc. Vorbind de lumea ruralǎ, autoarea scrie: “Şi ori de câte ori citesc pledoarii nostalgice pentru imobilitatea satului românesc ori texte despre valorile neschimbǎtoare ale lumii rurale, pe care tehnica numai le-ar corupe, mǎ scutur a rǎscoalǎ: <<D-voastrǎ nu cunoaşteţi ţǎranul român…>> îmi vine sǎ spun, cǎci ştiu cǎ asemenea texte şi teze nu sânt decât producţiile stupide ale imaginaţiei şi ideologiei unor orǎşeni, care n-au avut nimic de-a face nici cu satul, nici cu ţǎranul din România. Ţǎranilor le-au plǎcut şi le plac toate maşinile care le fac munca lor trudnicǎ mai uşoarǎ” (p. 171). Un asemenea pasaj l-ar fi uimit pe Adrian Marino, de pildǎ, care a vorbit constant, în cǎrţile sale, despre imobilismul lumii rurale, despre univesrul închis al acesteia.
Aş fi insistat mai mult asupra perioadei de colectivizare, care a fost o adevǎratǎ dramǎ pentru ţǎrǎnime. De asemenea, scrisorile pe care le gǎseşte Tabita dupǎ moartea mamei sale ar fi putit fi mai bine exploatate, inclusiv din punctul de vedere lingvistic, al mentalitǎţii, al parfumului de epocǎ etc. Poate cǎ “sutele de scrisori” gǎsite, primite de la copii, nepoţi etc. ar putea forma un viitor roman.
I-aş face autoarei şi douǎ sugestii: discursurile funebre ale celor trei iehovişti, rostite la înmormântarea tatǎlui, sunt prea lungi. Poate unul singur ar fi fost suficient, mai ales cǎ toate trei sunt pe acelaşi calapod, al sfârşitului inevitabil şi al soluţiei pocǎirii. De asemenea, existǎ câteva pagini (195-196, 320), unde punctuaţia (virgula) este ignoratǎ, ceea ce creeazǎ cititorului, surprins de acest procedeu, un disconfort la lecturǎ.
În rest, avem o prozǎ de foarte bunǎ calitate, aparţinând unui stilist desǎvârşit (spre deosebire de toţi prozatorii ardeleni – Slavici, Rebreanu, Pavel Dan, Agârbiceanu, cu expresia lor “bolovǎnoasǎ”), fenomen explicabil prin faptul cǎ autoarea este şi o poetǎ de valoare (câteva superbe imagini poetice se gǎsesc şi în roman: rândunelele “forfecau” vǎzduhul, de pildǎ).
Când îmi voi scrie propriile memorii, voi reciti acest roman, ca sǎ nu uit ceva din propriile mele amintiri despre universul lumii rurale.
Cartea Martei este o carte “trǎitǎ”. Câtǎ viaţǎ, atâta literaturǎ!