Jocurile copilăriei

 

Motto: “Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii.”

(Lucian Blaga, Elogiu satului românesc)

Generaţile anterioare n-au avut calculator, tabletă, laptop, telefon mobil, playstation şi reţele de socializare, ceea ce nu înseamnă că acestea au fost mai puţin fericite. Dimpotrivă, au fost foarte fericite, întrucât îşi trăiau plenar copilăria, ”singura vârstă veselă şi nevinovată”, cum zicea şi Ion Creangă.

Când nu erau la hotar cu părinţii, copiii stăteam acasă şi se jucam cu alţi copii, dacă se nimerea să aibă tovarăşi de joacă prin apropiere.

Iarna se bulgăreau cu zăpadă, făceau cetăţi sau oameni de zăpadă, se dădeam cu săniuţa sau cu schiurile (cei mai norocoşi, cărora părinţii le făceau aşa ceva). De colecţionat nu puteau colecţiona decât cutii de chibrituri, bucăţi de staniol, din bomboanele “pomului” de Crăciun, iar vara – ouă de păsări.

Vara, în schimb, venea cu o sumedienie de jocuri şi posibilităţi de a se bucura de copilărie. Fetele se jucau de-a mama şi de-a tata, îşi făceau păpuşi din cârpe şi foi de pănuşi, săreau coarda, elasticul etc. Băieţii îşi făceau arcuri cu săgeţi din trestie, praştii, libuţuri (un fel de fluiere, făcute, primavara, din coji de alun).

Iată câteva jocuri ale băieţilor.

Jocul cu mingea. Cel mai răspândit joc era cel cu mingea. Era un adevărat eveniment când un copil din sat primea de la părinţi o minge (numită în Nandra cocică, de la cotcă). Când se forma un grup mai mare de copii, aceştia se împărţeau în două echipe. Cum copiii erau puţini, satul fiind mic, în echipe intrau “jucători” foarte eterogeni ca vârstă. “Meciurile” aveau loc în “Continit”, dar mai ales “Într-a popii”, un loc situat la marginea satului, numit aşa pentru că fusese, cândva, locul preotului, pe care acuma nu-l mai lucra nimeni, devenind păşune. Porţile erau făcute din pietre, bulgări sau beţe, fără partea orizontală, ceea ce crea veşnic problema dacă a fost gol sau nu. Au fost perioade când copiii îşi aducea din pădure lemne şi îşi făceau o poartă “ca lumea”, care nu rezista mai mult de o zi, fiindcă veneau vacile seara, în sat, se scărpinau de porţile firave şi le puneau imediat la pământ. (Ilie Cosma deţine o fotografie, publicată în carte, făcută nu se ştie prin ce miracol, cu “echipa” de fotbal din Nandra, în spatele căreia se poate vedea calitatea porţii făcute de copii). Dacă Nandra ar fi fost un sat mare, cu mulţi tineri, ar fi putut cere de la Primărie amenajarea unui teren de fotbal, cum erau în alte sate (Hădăreni sau Cheţani, de pildă). Fiind însă o mână de copii, nu puteau avea această pretenţie. În timpul meciului, cei mai mari de pe teren foloseau anumite cuvinte, auzite la trasmisiile de fotbal sau la şcolile pe care le frecventau, pe care cei mici nu le înţelegeam: out, ofsaid, penalty etc. Ce mult creşteau aceştia în ochii piticilor!

Unul dintre consăteni, Lăluţ Brudan, a perseverat şi a jucat într-o echipă a unui sat, în Divizia a III-a. Dar nu a mers mai departe.

De-a mija. Primul şi poate cel mai răspândit joc era “de-a mija”, adică “de-a v-aţi ascunselea”. Exista pentru acest joc un teren propice, întrucât curţile oamneilor erau pline de hăizaşuri, clăi de fân etc., după care copiii se puteam ascunde bine. Dacă erau trei copii, de pildă, unul stătea cu ochii închişi într-un anumit loc, număra până la o cifră propusă de comun acord, iar când ajungea la finalul număratului, spunea: “Cine nu e gata, îl iau cu lopata!”, deschidea ochii şi mergea să îi caute pe ceilalţi. Cei ascunşi puteau fugi până la locul stabilit, scuipau şi ziceau: Ptiu, Nelu sau Ilie sau cum îl chema pe camaradul lor, evitând astfel să fie ei “paznici”.

Foto: https://geografilia.blogspot.com/2016/09/peste-100-de-jocuri-ale-copilariei.html

Dacă vreunul dintre cei ascunşi nu reuşea să se ascundă corespunzător şi era deconspirat de cel care stătea la pândă, lua locul acestuia. Miza jocului era, asadar, să nu fi descoperit sau să fii înaintea “paznicului” la locul stabilit şi să îl “scuipi”.

Jocul presupunea fantezia în a găsi cele mai neaşteptate ascunizşuri, agilitate, rapiditate etc.

De-a popicul. Era un joc foarte simplu. Se făcea un cerc, iar cel care intra în cerc avea două beţe: unul, cam de 60-70 de cm, şi o bucată mai mică, de circa 20 de cm. Cu băţul mare îl lovea pe cel mic şi încerca astfel să îl arunce cât mai departe de cerc. Adversarul se străduia, din locul unde cădea bucata mică, să o introducă pe aceasta în cerc, iar cel din cerc nu putea para decât cu băţul mare. Dacă reuşea să reorienteze, cu lovitura, în aer, bucata mică, măsura distanţa de la circumferinţa cercului până la locul unde a ajuns aceasta.

 Figura se repeta până preopinentul reuşea să introducă bucata mică în cerc. Câştiga cel care avea în palmares distanţa cea mai mare (cumulată din toate loviturile). Nu exista riscul lovirii celui din cerc, pentru că adversarul arunca bucata mică la nivelul picioarelor, mai greu de parat cu băţul cel mare.

De-a piul. Era un joc asemănător cu popicul sau ce înţelegeam noi prin “popic” şi se juca în doi. Se confecţionau două ustensile: un lemn de grosimea unui deget, de 10-15 cm lungime, care era cioplit pe patru laturi, scriindu-se cu creionul, pe cele patru laturi: I, II, III şi IV. Un capăt era tăiat în diagonală, nu drept. Al doilea băţ era cam de 60 de cm. Se săpa un mic triunghi în pământ, se culca lemnul cioplit în triunghiul din pământ, cu vârful tăiat în diagonală pus în vârful triunghiului şi cu cifra IV deasupra (triunghi care se afla şi el în mijlocul unui cerc). Cu un alt băţ, cam de 50 de cm, se lovea vârful “piului”, care sărea în sus, iar jucătorul din cerc trebuia să îl lovească din zbor şi să îl arunce astfel cât mai departe de cerc. Cifra care se afla deasupra piului aruncat indica numărul de lovituri la care avea dreptul cel din cerc. Apoi, cu băţul din mână, măsura distanţa de la cerc până la la locul unde căzuse piul, după care revenea în cerc şi repeta lovirea piului, în funcţie de cifra indicată la prima aruncare, măsurând la fiecare aruncare distanţa.

 

Foto: https://geografilia.blogspot.com/2016/09/peste-100-de-jocuri-ale-copilariei.html

La ultima lovitură, coechipierul său se străduia să îi arunce “piul” în cerc, de la locul unde căzuse acesta, iar cel din cerc trebuia să lovească piul şi să îl îndepărteze cât mai departe. Apoi se relua jocul, până când adversarul reuşea să îi strecoare piul în perimetrul cercului. Câştiga cel care obţinea numărul cel mai mare de “unităţi”, să le zicem. Jucătorii îşi dovedeau astfel nu doar norocul, ci şi dexteritatea. Jocul comporta anumite riscuri, dar n-au fost cazuri să fi fost cineva rănit la un asemenea joc.

Scoaterea dracilor. Era un joc care necesita o apă mai mare, care la Nandra nu prea exista, recordul fiind deţinut (ca mărime şi adâncime) de Bolboana lu’ Aurenia, de care părinţii îşi fereau şi avertizau copiii, să nu cadă în ea, să se înece, chit că se afla în hotar. Jocul consta în aruncarea unei pietricele în plan orizontal, razant cu apa, iar dacă aceasta ieşea la suprafaţa apei, apoi iar se afundau în apă, însemna că a scos un drac. Mai mult de doi-trei “draci” nu putea scoate nimeni!

De-a ranţa. Era un joc cu banii-monede, pe care copiii îl jucau duminica sau la Paşti, când aveau şi ei câţiva bănuţi. Se căuta un loc neted, fără iarbă, de regulă lângă un zid. Jucau doi-trei copii, iar alţii chibiţau pe lângă ei. Iniţial, se punea o monedă jos, apoi jucătorii lăsau să cadă, de la brâu, altă monedă. În cazul în care moneda aruncată se suprapunea peste cea iniţială, jucătorul câştiga ambele monede. Cu cât se aruncau mai multe monede, fără a se suprapune cu cele de jos, creştea miza jocului. Iar cel care avea norocul să aibă cel puţin două monede suprapuse, lua toţi banii, apoi jocul se relua.

Cu cercul. Jocul acesta a devenit mai cunoscut odată cu apariţia bicicletelor. “Raful” roţii de bicicletă (raf este un regionalism, însemnând cercul, șina de fier care se aplică pe o roată de lemn, cuvântul prevenind din maghiarul dialectal raf), din care i se scoteau spiţele, era ideal pentru joc, fiind mult mai uşor decât raful unei roţi de car sau chiar de rotilă. Dintr-o sârmă mai groasă (de regulă din cea folosită la ţară pentru întinsul rufelor, care a făcut două victime în sat: pe timp de ploaie, cineva a mers să strângă rufele de pe sârmă şi a rămas electrocutat. A doua persoană din casă a vrut să îl salveze şi a fost şi ea electrocutată. A treia a fost salvată de faptul că, fiind noroi, avea cizme de cauciu în picioare.Tragicul accident s-a petrecut după introducerea “lămpii lui Ilici” în Nandra.) Ei bine, dintr-o bucată de astfel de sârmă, se făcea la un capăt un fel de U, de lăţimea puţin mai mare decât lăţimea rafului de bicicletă, iar din partea opusă se prindea sârma şi I se imprima rafului mişcare. Iar copilul fugeam după cerc, efectul fiind mai mare atunci când, pe timp de secetă, drumul era plin de praf, încât se crea impresia că pe uliţă trece o…maşină! Daca erau doi copii cu cercul, aceştia putea face un concurs de viteză.

Datul cu banul în ou. Era un joc care se juca mai ales cu ocazia sărbătorilor de Paşti, când copiii se strângeau în jurul Căminului Cultural, dotaţi cu ouă roşii şi cu bani sub formă de monede. Cei care aveau ouă, ţineau câte un ou celor care voiau să îl câştige. Puneau oul pe iarbă, iar pretendentul, de la o distanţă de 1-1,5 m, încerca să nimerească oul cu banul. Dacă nu îl nimerea, moneda respectivă era a proprietarului oului. Încercarea se repeta de mai multe ori, până când moneda aruncată nimerea oul. Când îl nimerea, doar după mai multe încercări, de ciudă, noul posesor îl mânca pe loc. Nu conta că el fusese străpuns de o monedă, care circulase prin atâtea mâini! Nu se ştia de existenţa microbilor, faţa de care copiii erau parcă imuni.

Uneori, oul se putea ţine şi în mână, cu riscul ca moneda aruncată să lovească mâna posesorului de ou.

 Jucatul în noroi. Ploaia şi noroaiele însemnau şi bucurie pentru copii. Când ploua, ţăranii se gândeau la recoltele de pe câmp, orăşenii – la distracţiile de pe litoral. Copiii de la ţară umblau desculţi prin noroi, iar apa strânsă în ogăşiile făcute de roţile carelor era imaginată sub forma unor râuri, al căror curs, cu o simplă mişcare a piciorului, putea fi deviat.

Când noroiul se zbicea, puteau începe alte competiţii. De pildă, în vârful unui băţ, se punea o bucată de noroi, cam de mărimea unei nuci, apoi se urmărea cine “dă mai sus”, adică cine aruncă acea bucată de noroi la o înălţime mai mare, căreia băţul în care era pusă îi conferea altă viteză, mult mai rapidă, decât dacă ar fi fost aruncată cu mâna.

Din acelaşi material, se făceau un fel de semisfere, pe care apoi se trânteau cu putere de pământ, aerul comprimat scoţând un sunet adecvat. Cel care producea prin această metodă sunetul cel mai puternic era considerat victorios.

Desigur, mai existau şi alte jocuri (Podul de piatră, Leapşa, Lapte gros, De-a baba oarba, Apă, foc!, Bâza), cunoscute peste tot, care nu mai trebuie explicate.

Mergi sus