Bunul meu prieten şi coleg, istoricul Mircea-Gheorghe Abrudan, a publicat recent o cronică la volumul de scrisori ale lui Lucian Blaga către Elena Daniello, pe care le-am editat recent, impreuna cu Doamna dr. Helene Rodica Daniello. Deşi autorul nu este critic literar, a înţeles mesajul cărţii mai bine decât unii critici literari de profesie. Această performanţă se explică prin inteligenţa sa, prin experienţa pe care o are în evaluarea unor documente din arhive, fie ele de istorie literară sau de istorie propriu-zisă.
Mircea are doar 38 de ani, dar un CV impresionant. Cunoaşte limbile germană, engleză şi franceză. A luat deja numeroase premii, pentru valoarea operei sale. În perioada interbelică, având un asemenea “portofoliu”, cum se spune acum, era de mult membru al Academiei Române (Silviu Dragomir a fost făcut membru corespondent la doar 28 de ani). Dar nu e prea târziu, iar eu îi prevăd acest viitor.
Cine mai pariază cu mine?
Dar iata cronica la ediţia respectivă.
Lucian BLAGA, geniul născut din iubire
Am citit cu nesaț volumul tulburător al scrisorilor lui Lucian Blaga (9 mai 1895-6 mai 1961) către ultima lui muză, Elena Daniello (18 iunie 1910-22 iunie 2010), apărut recent la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, sub îngrijirea profesionistă a profesorului și scriitorului Ilie Rad și a doamnei dr. Elena Rodica Daniello, lansat la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (18 septembrie 2023) și la Festivalul Internațional de Carte Transilvania (30 septembrie 2023): Lucian Blaga, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin”. Scrisori către Elena Daniello. Cu o introducere de Dr. Helene Rodica Daniello. Ediție îngrijită, note și comentarii de Helene Rodica Daniello și Ilie Rad, Prefață, notă asupra ediției și bibliografie de Ilie Rad, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, 320 p.
Volumul cuprinde 129 de scrisori – din care 107 absolut inedite – ale lui Lucian Blaga către Elena Daniello (101), 24 către familia Manta din Gura Râului (jud. Sibiu), 3 către Elena Rodica Daniello, și una către Krikor H. Zambaccian, apoi o serie de alte texte, interviuri cu Elena Daniello, note de călătorie și amintiri ale acesteia și ale fiicei sale, Elena Rodica Daniello, stabilită de mai bine de cincizeci de ani în Germania, lângă Frankfurt am Main, inițiatoarea acestui demers restitutiv și editorial.
Nu trebuie să fii neapărat scriitor, critic literar sau filosof să simți nevoia parcurgerii volumului, care deschide orizonturi detaliate și substanțiale despre opera și personalitatea emblematică și polivalentă a lui Lucian Blaga, mai ales despre condiția poetică sau ființa lui creatoare, care a căutat mereu noi stimuli și a avut nevoie de muze, pentru a crea, pentru a naște opere noi. De altfel chiar scriitorul recunoaște, într-o epistolă din 12 martie 1952, că: „Dacă «geniul» există în mine, atunci el există datorită iubirii. Într-un fel, pe mine mă «naște» iubita. Foarte paradoxal, dar este așa” (p. 70). Focul iubirii a fost reaprins și întreținut în sufletul poetului de stomatoloaga sa, Elena Daniello, vreme de 11 ani, în cea mai dificilă perioadă a vieții acestuia (1948-1961). Elena Daniello și-a asumat acest rol și această „prietenie amoroasă” („amitié amoureuse”, p. 229), cum însăși mărturisea într-un interviu acordat Ancăi Sîrghie, susținându-l sufletește, psihic și moral pe marele scriitor, alături de întreaga ei familie, soții celor doi, Cornelia Blaga și Leon Daniello, tolerând apropierea sufletească a celor doi, deoarece mai ales Cornelia era conștientă că „muzele sunt o necesitate pentru poeți”, iar „orice dragoste, care duce la creație, își dobândește legitimitatea”, „creația precedând morala” (p. 28-29). De altfel se știe că Lucian Blaga a avut mai multe muze, editorul Ilie Rad nominalizându-le pe cinci importante (Cornelia Blaga, soția sa, Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureșanu și Elena Daniello), dar iată că niciuna, cu excepția soției lui, Cornelia, nu s-a bucurat de atenția atât de îndelungată și fidelă a poetului.
Trecut de 50 de ani, o vârstă a crizelor, după cum ne atrag atenția unii psihologi astăzi, și marginalizat de regimul comunist (exclus din Academia Română, din Universitatea clujeană, din cercetare, cu opera la index și interdicția de a publica), trăind mereu cu spaima unei posibile arestări, Lucian Blaga a găsit în Elena Daniello, cu 15 ani mai tânără decât el, o companioană pe care însuși o caracterizează liric drept „Tu – bucuria mea. Tu – frumusețea mea. Tu – vraja mea. Tu – boala mea. Tu – moartea mea. Tu – înălțarea mea” (august 1952), mărturisind deschis și apăsat că „pentru a iubi cu adevărat, trebuie să ai în urmă aproape o viață întreagă” (p. 85). Este aici vorba de un sentiment adânc al sufletului mistuit de eros, care nu cred că are de a face cu sexualitatea, de altfel în nicio scrisoare nu apar aluzii erotice sau intime, ci numai „sărutări de mâini” sau „de obraz” și o singură dată închipuirea atingerii gleznei (p. 142). În ziua de azi, a sexualizării exagerbate a vieții și a relațiilor interumane, este foarte greu de închipuit și înțeles o asemenea iubire platonică, una care nu se consumă și epuizează în sau prin relații intime. Deloc întâmplător, fiica Elenei, Helene Rodica Daniello, căreia poetul i-a adresat mai multe scrisori și cu care a purtat nenumărate conversații, fiindu-i chiar naș de cununie, explică natura relației mamei ei cu Lucian Blaga drept „o mare uniune spirituală”, detaliind că „majoritatea întâlnirilor au avut loc în casa noastră, în văzul tuturor. Foarte rar erau singuri, de cele mai multe ori membrii familiei sau alți prieteni fiind prezenți. Niciodată nu am avut impresia că eu îl stânjenesc, din contră, Lucian era foarte atent cu mine și se ocupa de educația mea. N-am văzut niciodată vreun gest sau vreo privire nepotrivită, mama și Blaga comunicând prin poezii. Toate poeziile pe care le scrisese sub influența mamei le numea Euphorion, aluzie la fiul Elenei și al lui Faust, din opera lui Goethe” (p. 243). De altfel, din carte reiese foarte clar că Blaga a dus la bun sfârșit traducerea lui Faust din germană la impulsurile și încurajările familiei Daniello, căreia, iată, cultura română îi rămâne profund îndatorată: „Părinții mei aveau o grădină în cartierul Andrei Mureșanu din Cluj, pe strada Brote, numărul 8, aproape de locuința familiei Blaga – strada Martinuzzi, nr. 14. Și acolo aveau loc unele întâlniri, Blaga numind acea grădină «Eutopia». Considerându-se un fel de membru al familiei, Blaga venea la noi și în absența mamei, întreținându-se cu tata sau cu mine. Tata a acceptat oarecum această relație, văzând rezultatul influenței mamei asupra creației lui Blaga. Având o fire foarte asemănătoare cu a poetului, tata era taciturn, introvertit, reținut și nu-și exterioriza sentimentele și gândurile. Datorită mizeriei morale și materiale din acea neagră perioadă comunistă, Blaga trecea printr-o criză a creației, din care l-a eliberat prietenia cu mama” (p. 244).
Trebuie să subliniez un lucru foarte important referitor la persoana Elenei Daniello, în care cred că Blaga și-a privit un fel de alter ego, care-l înțelegea sincer în profunzimea gândurilor, simțămintelor, a ființei sale. Pe de o parte, a fost o femeie discretă și cultivată, elegantă și atrăgătoare, deși nu o frumusețe rară, cu studii la Paris, vorbind maghiara și franceza, deci putem spune că, din punct de vedere intelectual, se ridica la standardele culturale ale poetului. Pe de altă parte, avea o profundă și firească legătură cu simplitatea și magia lumii țăranului român ardelean, deoarece era născută în Brețcu, astăzi în județul Covasna, provenind, la fel ca Blaga, dintr-o familie de preoți și dascăli, a căror devenire în viață fusese marcată de mitropolitul Andrei Baron de Șaguna, pomenit cu devoțiune și într-una din scrisorile lui Lucian către Elena (31 iulie 1951, p. 57). Plecată din această lume a satului, Elena Daniello, născută Pușcariu, nu și-a pierdut legătura spirituală și habitațională cu acea lume, la fel ca Lucian Blaga. Elena se pricepea la grădinărit și la apicultură, știa găti și i-a arătat poetului o ospitalitate naturală, firească. Totodată, se interesa de lirică și de filosofie, deci putea auzi „sunetele lacrimei” cântate atât de frumos de scriitor în poezia dedicată Lancrămului natal. Nu în ultimul rând, din paginile cărții aflăm că, la fel ca Lucian Blaga, Elena Daniello a trecut prin momente foarte dificile, limită, mai ales în arestul Securității, de unde, odată scăpată, prin concursul unui fost pacient al soțului, ajuns într-un post înalt al regimului, a avut chiar o tentativă de suicid, clipe peste care a trecut datorită membrilor familiei și a prietenilor apropiați, între ei numărându-se și Lucian Blaga. În a doua parte a vieții, al cărui fir a trecut pragul centenarului, Elena Daniello a pictat icoane pe sticlă și n-a vorbit despre prietenia ei cu Blaga decât după moartea soției poetului, în martie 1983. Devotamentul ei față de memoria marelui scriitor, poet, dramaturg și filosof se vede în modul în care i-a strâns, salvat, copiat și scris pe curat în diverse caiete epistolele, romanul Luntrea lui Caron – intitulat în original Robie pământească, robie cerească –, precum și o sumedenie de poezii ale celui despre care a mărturisit, la vârsta senectuții, că „Lucian a fost o oază de lumină” și „el a dat vieții mele sens” (p. 215). În fond și la urma urmei, despre această oază de lumină și despre sensul vieții unui mare scriitor și al muzei sale dă mărturie acest volum apărut deloc întâmplător într-o toamnă teribil de frumoasă la Cluj.
Mircea-Gheorghe Abrudan
(Tabor, anul XVIII, nr. 2, febr. 2024, p. 85-87)