Contribuţia mea la volumul anunţat anterior este următoarea:
În testamentul redactat de Mitropolitul Bartolomeu, la vârsta de 88 de ani, se spune, între altele: „La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al coruptiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu.”
Mulţi clujeni se întrebau, probabil, cine ar putea fi ierarhul care să îndeplinească toate aceste exigente criterii. Iată că, aşa cum se ştie, în anul 2011, ÎPS Andrei a fost ales (de către Sf. Sinod al B.O.R.) Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, fiind instalat de către P.F. Patriarh Daniel, la 25 Martie 2011, de Bunavestire, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca. A fost o alegere fericită, a fost alegerea ideală.
În calitate de clujean, m-am bucurat mult de această alegere. Îl ştiam pe noul mitropolit încă din 1995, dintr-o împrejurare foarte dragă sufletului meu. În mai 1995, PS Andrei (care era atunci Episcop de Alba Iulia) a fost invitat la resfinţirea Bisericii din satul Aţintiş, jud. Mureş. Preotul paroh, Laurenţiu Pompei, l-a invitat pe PS Andrei să facă o vizită şi la Biserica din satul meu natal, Nandra (care era o Filie a Bisericii din Aţintiş), biserică în care am fost eu însumi botezat. Cu acea ocazie, cineva din anturajul Episcopului, a filmat toată ceremonia din satele Aţintiş şi Nandra.
În anul 2021, când s-au împlinjit 710 ani de la prima atestare a satului meu natal, împreună cu soţia mea, Doina Rad, am redactat monografia satului Nandra, ocazie cu care am încercat să dau de urmele acelui film. L-am căutat în arhive din Alba Iulia şi Cluj-Napoca, prin statul Colorado, din America (fiindcă mi se spusese că autorul filmului ar fi un diac, care ulterior a plecat în America), până la urmă găsind filmul în… arhiva personală a părintelui paroh de atunci, Luarenţiu Pompei! Filmul a fost pentru mine o revelaţie, pentru că la vizita respectivă (cel mai important eveniment religios al localităţii Nandra) participase tot satul, cu mic, cu mare (în 2022, când l-am vizionat, mai mult de jumătate din sat se mutase „în cimitirul greu dë prune”, cum zice poetul Ion Horea, într-un vers. La proiectarea filmului, urmaşii acestora aveau ochii scăldaţi în lacrimi.)
Revenind la evenimentul din 25 martie 2011, trebuie să spun că ÎPS Andrei a cucerit repede inimile clujenilor. Pe mine m-a cucerit nu numai prin fondul de simpatie pe care i-l purtam deja, cum am arătat, ci şi printr-un detaliu rar întâlnit în mentalitatea românească. ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei a lăudat activitatea înaintaşului la scaunul mitropolitan, a cărui memorie a cultivat-o prin conferinţele şi concertele anuale ale Fundaţiei Bartolomeu, prin numeroasele cărţi ale Mitropolitului Bartolomeu, lansate cu dragoste şi preţuire. Este, trebuie să recunoaştem, un caz rar acesta, ca un înalt demnitar (laic sau religios) să îşi laude predecesorul şi să îi cultive memoria. Aş vrea să văd un şef de stat, un premier, ministru, director, primar etc., care să elogieze activitatea celui care l-a precedat în funcţie.
ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei s-a impus prin activitatea pastoral-misionară şi ecumenică (construirea a zeci de biserici noi, renovarea a zeci de biserici vechi, prin diverse instituţii întemeiate – la Cluj-Napoca amintesc doar Campusul Universitar „Nicolae Ivan”, alcătuit din trei edificii studenţeşti şi o capelă universitară). M-a uimit apoi profilul academic al înaltului ierarh (ales, în 2022, membru corespondent al Academiei Române), concretizat în peste 20 de monografii. La fel de prodigioasă este activitatea publicistică, materializată în circa 20 de cărţi, numeroase broşuri de interes misionar, sute de articole de popularizare, zeci de prefeţe etc. Din această amplă activitate, am citit, pentru rândurile de faţă, un volum care se poate adresa deopotrivă teologilor şi mirenilor, pe care îl consider o autentică şi sintetică Introducere în creştinism.
E vorba de Principii de morală creştină (Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011), o lucrare de o claritate şi sistematizare catedratică (poate este la origine un curs universitar, ÎPS fiind şi cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi conducător de doctorat).
Multe capitole din această carte pleacă de la explicarea etimologică a unor termeni, amintind parcă de ceea ce spunea Voltaire: „Dacă vrei să stai de vorbă cu mine, mai întâi lămureşte-ţi termenii!” Sunt explicaţi astfel termenii de morală şi etică, având la bază latinescul moralis (obicei), respectiv termenul grecesc însemnând datină, obicei. Cartea discută astfel, pe baza unei bibliografii impresionante, mai vechi, dar şi de dată recentă, Legea Vechiului Testament, explicând tâlcuirea celor zece porunci, Legea Noului Testament (cu explicarea Fericirilor), continuând cu prezentarea pe larg a Poruncii celei mari, a Iubirii, abordând apoi în capitole speciale: Sfaturile bisericeşti, Conştiinţa morală, Poruncile bisericeşti, Libertatea Voinţei, Moralitatea faptelor omeneşti, Virtutea, Păcatul, cu trei subcapitole: a) Păcatele capitale; b) Păcatele împotriva Duhului Sfânt; c) Păcatele strigătoare la cer.
Cartea aceasta este utilă, cum spuneam, deopotrivă teologilor, dar şi mirenilor, pentru faptul că milenarele porunci (cele zece porunci i-au fost date lui Moise acum 3500 de ani!) sunt confruntate cu situaţia din prezent. De pildă, Porunca a XI-a ne cere să nu minţim. „Or, în lumea noastră se minte cu seninătate. De la minciunile convenţionale şi banale, cu ajutorul cărora ne acoperim greşelile noastre de tot felul, până la diplomaţia înaltă, care ridică minciuna la rang de virtute, minciuna este prezentă peste tot.” (p. 29). Porunca a VIII-a ne cere să nu furăm „Or, astăzi, de la «ciupeala nevinovată» până la afacerile oneroase, care adesea rămân nepedepsite, furtul îl găsim pretudindeni.” (Ibidem, p. 29). Porunca a VII-a ne cere să nu desfrânăm. „Or, desfrâul a ajuns să fie socotit un mod normal de viaţă. Tinerilor din licee li se împart prezervative, iar un mare demnitar din staff-ul Comuntăţii Europene este înlăturat, pentru afirmaţia că homosexualitatea este păcat.” (Ibidem, p. 29). În fine, Porunca a X-a ne cere să nu poftim la ceea ce nu este al nostru. Or, „această poruncă ce ne cere să nu poftim nu prea este la modă şi agreată astăzi. În societatea de consum, tocmai dorinţa de a avea şi a poseda este cuvântul de ordine. Limbajul întrebuinţat de oameni astăzi arată, fără ambiguitate, că n-au teamă de a pofti, ci, din contră, poftesc tot mai mult.” (Ibidem, p. 27).
Fiindcă veni vorba de respectarea celor zece porunci, autorul exemplifică, după un mare predicator (Dr. T. Toth, Zece porunci, Diciosânmărtin, 1936, p. 9), cum ar arăta o zi în care toate poruncile sunt respectate, când omul s-ar simţi ca în rai:
„Presupunem că, într-o seară, toţi oamenii se hotărăsc ca, de a doua zi, să respecte cu sfinţenie poruncile.
Zorile se ivesc. Oamenii încep să se scoale. Nicăieri n-auzi strigăte, înjurături, zgomote. Fiecare îşi face rugăciunea liniştit. Nu există ieşiri necontrolate cu cei din casă. Nu este [om] nervos şi impacientat.
E vremea micului dejun. Cafeaua, ceaiul sau laptele n-au fost niciodată atât de gustoase. Îţi sunt servite cu dragoste. Au venit şi ziarele. Rămâi uimit: nicio minciună în ele, niciun scandal, nicio imagine obscenă. Se vede că şi cei ce le redactează ţin poruncile.
Pleci înspre serviciu. În autobuz, oamenii sunt manieraţi, toţi îşi dau întâietate unii altora. Dacă mergi cu maşina, nimeni nu te claxonează. Regulile de circulaţie sunt respectate. Nu mai întâlneşti vacarmul de ieri.
Mulţime de studenţi şi elevi merg înspre şcoală. Toţi sunt voioşi. N-auzi un cuvânt obscen. Se gândesc cu seriozitate la cursurile pe care le au. Nu-şi permit să meargă la şcoală nepregătiţi, pentru că cele zece porunci le cer să-şi facă datoria.
La serviciu te întâlneşti cu colegii. Toţi sunt amabili şi binevoitori. Toţi muncesc. Nu-şi permite nimeni să piardă vremea. Sunt convinşi că ceea ce faci trebuie să faci ca pentru Dumnezeu.
Pentru această muncă harnică şi cinstită, atât statul, cât şi firmele particulare îşi plătesc bine angajaţii. Ei ştiu că porunca nu le îngăduie să oprească plata lucrătorilor.
Se întorc apoi cu toţii acasă. Pe stradă nu mai este poliţie, pentru că nimeni nu mai face rele. Iar acasă, la masă, este o comuniune sfântă.
Seara, tinerii pleacă la un film, la o întâlnire, la o discotecă. Părinţii n-au nicio teamă, pentru că, în mediul unde ajung copiii lor, nu se mai spun vulgarităţi, nu se fumează, nu se consumă droguri şi, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de legături trupeşti păcătoase.
Familiile se vizitează. Dar, curios, s-au mai împuţinat subiectele de discuţie, pentru că poruncile nu-ţi permit să bârfeşti. În conversaţii se abordează teme spirituale şi culturale, care înalţă. Nu-i aşa că-i frumos?” (Ibidem, p. 30-31)
Există în carte o situaţie de polemică purtată cordial. Aşa cum se ştie, Bisericile protestante şi neoprotestante consideră că icoana este un idol, la care nu trebuie să te închini, conform Poruncii a II-a: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer sus şi câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini acelora şi să nu le slujeşti lor.” (Ieşire 20, 4-5). Protestanţii şi neoprotestanţii cred, aşadar, că icoana nu trebuie venerată şi adorată, acest tip de adoraţie fiindu-i rezervat exclusiv lui Dumnezeu. Or, spune autorul, fără a intra în problematica atât de complexă a icoanei (cei interesaţi pot consulta lucrarea lui Leonid Uspenski, Teologia Icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994), în Biserica Ortodoxă sunt cinstite nu icoanele în sine, ci „persoanele zugrăvite pe icoane. Această cinstire este relativă, icoanele fiind locul unei prezenţe harice, care ne pun în legătură cu persoanele respective.” (p. 35).
Cu o acribie de filolog, ÎPS arată cum o traducere tendenţioasă a unor pasaje din Biblie poate crea confuzii în conştiinţa şi credinţa oamenilor şi dă următoarele două exemple de traducere a unor pasaje din Biblie, traducere efectuată de cunoscutul Dumitru Cornilescu. Astfel, Psalmul 96, 7 spune: „Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor.” (o traducere aproape identică am găsit şi în Biblia deortosită de Mitropolitul Bartolomeu). În traducerea lui Cornilescu, acest verset sună astfel: ”Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc icoanelor (deci icoanele sunt identificate cu nişte idoli, n. I.R.) şi cari se fălesc cu idolii” (Psalmul 97, 7).
Al doilea exemplu este din Romani, 1, 23: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios”, verset care, în traducerea tendenţioasă a lui Cornilescu, sună astfel: „Şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană (subl. I.R.), care seamănă cu omul muritor.”
Spuneam mai sus că o asemenea carte este utilă nu doar teologilor, ci şi mirenilor. Aceştia pot afla explicarea unor lucruri simple, la care nu ne-am gândit. Voi da câteva exemple.
Plecând de la o precizare a Sfântului Apostol Pavel, care spunea că odihna în care au intrat evreii, sub conducerea lui Iosua, nu-i adevărata odihnă, adevărata odihnă fiind rânduită de Hristos: „Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare (subl. I.R.) de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9), sărbătoarea rânduită fiind duminica. Aşadar, noi ne odihnim duminica, fiindcă aşa a rânduit Hristos. „Acesta este motivul pentru care ţinem duminica şi nu faptul că Sfântul Constantin cel Mare sau Papa au înlocuit sâmbăta cu duminica.” (p. 39).
Referindu-se la problema demografică de azi, autorul constată: „Paradoxal, s-a observat că aversiunea faăă de copil creşte odată cu înavuţirea. Natalitatea din ţările civilizate este tot mai mică. Naţiunile din vest îmbătrânesc, iar în lumea a treia este explozie de populaţie.” (p. 46).
În legătură cu raportul dintre bine şi rău, autorul spune: „Nu-i suficient să nu facem răul, ci-i necesar să facem binele. Prin aceasta, morala creştină e superioară moralei mozaice.” (p. 57).
Într-o carte a lui Ion Agârbiceanu, Cutezări cu gândul ale ieromonahului Visarion (pe care am editat-o eu însumi, la aproape 80 de ani de la scrierea ei), pe care ÎPS Arhiepiscop şi Mitroplit Andrei n-a cunoscut-o, ea apărând abia în anul 2021, călugărul Visarion îşi pune tot felul de întrebări, cum ar fi: Ce va face sufletul omului, de la moartea trupului său până la învierea lui? La ce se va reduce viaţa sufletului rămas viu, despărţit de trup? Cum vom petrece vremea dintre cele două margini? Cu ce măsură vom măsura atunci timpul? Se pot căsători oamenii şi în rai? După moarte, îi putem vedea pe cei care au rămas după noi în lume?
„Mi se pare – scrie Ion Agârbiceanu, în alt context – că niciun cuvânt nu se spune atât de des şi atât de zadarnic ca «vecinica pomenire» la mormântul omului. Hei! Numai «vecinică» nu este pomeirea lui! Pentru că a însemna în istorie faptele cuiva, sau a le aminti cu grai viu până mai trăiesc cei ce l-au cunoscut, nu însemnează că însuşi omul mai trăieşte în amintirea noastră. El mai poate rămânea o vreme în urma ce a lăsat-o chipul lui în creierul nostru, inima lui în inima noastră, dar el însuşi se pierde, încetul cu încetul, în ceaţă, ca în nefiinţă.”[1] Un filosof contemporan, Gabriel Liiceanu, gândea la fel, când spunea, în volumul său, Uşa interzisă: „Viteza cu care sântem evacuaţi din lumea asta, odată ce am părăsit-o, este enormă. Când ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dispare şi el, devenim strămoşi, adică un număr statistic în generaţiile trecutului.”
Întrebări similare, precum cele pe care şi le punea călugărul Visarion, din opera lui Ion Agârbiceanu (unul din scriitorii preferaţi ai ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, citat şi în cartea de faţă, cu volumul Căile fericirii) şi le poate pune orice om. De pildă, în cap. 7 (Despre căsătorie, necăsătorie şi văduvie), Sf. Apostol Pavel spune că „bine este pentru om să nu se atingă de femeie (1 Corinteni 7, 1), fiindcă, adaugă apostolul, „cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii.” (1 Corinteni 7, 32-33). La aceste afirmaţii, se poate pune întrebarea: Nu se va stinge viaţa pe pământ, dacă nimeni nu se va căsători, pentru a avea copii? Întrebare la care tot Sfântul Pavel dă un răspuns, pe care îl reproduce şi ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei: „Adam şi Eva n-au venit la viaţă pe calea naşterii!” (p. 110).
A doua poruncă bisericească le cere creştinilor să postească în fiecare săptămână, miercurea şi vinerea. De ce în aceste două zile? „Miercurea, pentru că atunci a fost vândut Domnul, şi vinerea, pentru că atunci a fost răstignit pentru noi.” (p. 118-119).
A noua poruncă bisericească cere să nu se facă nunţi şi ospeţe în timpurile oprite, respectiv în cele patru posturi (Postul Crăciunului, Postul Paştilor, Postul Sfinţilor Apostoli, Postul Adormirii Maicii Domnului). În trecut, „nici sâmbăta nu se organizau nunţi şi petreceri, pentru că oamenii se pregăteau pentru Liturghia de a doua zi. Nunţile se oficiau duminica, după Sfânta Liturghie, la fel şi hora ţărănească avea loc duminica după masă.” (p. 123).
Există păcate mici şi păcate mari? La această întrebare, autorul cărţii dă următorul răspuns: „Adevărul este că cei ce se obişnuiesc a încălca ascultarea, în lucruri mici, o vor încălca şi în lucruri mari. Şi apoi nu felul lucrurilor oprite constituie păcatul, ci neascultarea însăşi, care este păcat în sine, fie că e vorba de lucruri mari sau de lucruri mici.” (p. 113). Aşa cum se spune în popor, aş adăuga eu: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!”
Dacă creştinismul propovăduieşte egalitatea între oameni (cel bogat să dea săracului, cel sătul flămândului etc.), se poate pune întrebarea dacă nu cumva acest precept poate dăuna progresului în general, oamenii nemaifiind interesaţi să persevereze în munca lor, dacă câştigul trebuie să îl impartă cu restul. Răspunsul la această întrebare este dat prin invocarea unor cuvinte ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti.” (p. 159).
Am învăţat enorm de multe lucruri din această carte, extrem de bogată în idei, scrisă într-o limbă simplă şi clară, cu utilizarea unei imense bibliografii de specialitate. Vorba lui Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
Cartea mă face să urmăresc cu mare interes viitoarele apariţii editoriale ale ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei.
La ceas aniversar, îi urez Înalt Preasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei multă sănătate şi bucurie, rugând pe bunul Dumnezeu să îi dăruiască încă mulţi ani de viaţă, pentru a ajunge la vârsta Patriarhilor, să îi dea spor şi împliniri bogate în Sfânta Taină a Arhieriei, iar harul Duhului Sfânt să se reverse din belşug asupra Înalt Preasfinţiei Sale!
La mulţi şi fericiţi ani!
Ilie Rad
[1] Ion Agârbiceanu, Cutezări cu gândul ale ieromonahului Visarion. Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, note şi comentarii de Ilie Rad, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021, p. 69.