Întovărăşirea “1 Mai” din Nandra

Deşi liderii sovietici afirmau, în 1944, că ocuparea României de către Armata Roşie nu urmăreşte schimbarea regimului politic din ţara noastră, ci are raţiuni strict militare, în realitate nu a fost aşa: trupele sovietice invadatoare au adus cu ele un regim care s-a dovedit a fi “ilegitim şi criminal”, după cum se spune în Raportul Comisiei Tismăneanu. A fost schimbată radical structura societăţii româneşti, de la industrie şi agricultură până la învăţământ şi cultură. “Politica de sovietizare, care a vizat teritoriul aflat în sfera de influenţa a Moscovei – scria tânărul istoric Marius Mureşan –, a urmărit transformarea societăţilor până la cel mai mic nivel. Aşa a fost cazul organizării administrative, a sistemului constituţional, a învăţământului, a culturii, a economiei, cu cele două componente: industrializarea şi colectivizarea agriculturii.”[1]

Colectivistii d e la GAC "7 Noiembrie" (Bihor), mergand acasa cu roadele, dupa impartirea recoltei, in 1952. Dupa Marius Muresan, op. cit., p. 57.

Colectivistii de la GAC “7 Noiembrie” (Bihor), mergand acasa cu roadele, dupa impartirea recoltei, in 1952. Dupa Marius Muresan, op. cit., p. 57.

Colectivizarea agriculturii, după modelul sovietic, a devenit o prioritate a regimului comunist din România. Iar impunerea acestui model a generat mult mai multe drame şi suferinţe decât în URSS, dintr-un motiv foarte simplu: în timpul Revoluţiei bolşevice, pâmântul luat de la marii proprietari de pământuri a fost naţionalizat, deci trecut în proprietatea statului. Atunci când s-a decis colectivizarea agriculturii (formarea colhozurilor), ţăranilor ruşi le-a fost indiferent dacă pământul statului devenea al colhozului.

În România, situaţia pământului era cu totul alta: participarea ţăranilor la cele două războaie mondiale a fost făcută şi cu promisiunea autorităţilor că, la terminarea războiului, cei întorşi de pe front sau urmaşii acestora vor primi loturi de pământ, ceea ce s-a şi întâmplat, la reformele agrare din 1921 şi 1945. Or, la cinci ani după reforma agrară din 1945, de pildă, pământul primit după atâtea sacrificii le este luat ţăranilor, obligaţi să intre în întovărăşiri, apoi în Gospodării Agricole Colective (GAC-uri). La Plenara CC al PMR, din 18 sept. 1951, s-a hotărât înfiinţarea în toată ţara a întovărăşirilor agricole, care presupuneau lucrarea în comun a pământului, cu tractoarele şi maşinile agricole ale statului

„Întovărăşirile agricole au reprezentat […] o modalitate intermediară în procesul colectivizării agriculturii. Autorităţile comuniste au încercat astfel să-i păcălească pe ţărani, prin aceea că în întovărăşiri pământul urma să le aparţină în continuare. După 1955 […], se decide transformarea automată a întovărăşirilor în gospodării agricole colective, dispărând astfel orice iluzie privind păstrarea proprietăţii private în agricultură”[2]

În arhiva comunei Bichiş se păstrează Registrul agricol pe anii 1959-1963. Partea II, vol. III, aferent satului Nandra. Sunt trecuţi aici peste 90 de ţărani din sat, deja întovărăşiţi, cu suprafeţele aflate în propiettate personală şi cu  precizarea locului unde acestea se află. Ei sunt trecuţi în ordinea numărului de casă: Brudan Filip şi Oniţiu Veronica, Ţiboc Nicolae l [al lui] Onisie, Ţioboc Ioan l Victor, Brudan Liviu l Filon, Cantea Ion ş.a.

Între ţăranii trecuţi în registru, în 1959 existau şi cinci familii de chiaburi: Poruţiu Aron, Poruţiu Aurelia, Poruţiu Petru, Poruţiu Toader şi Eugenia, Poruţiu Nicole.

Propaganda pentru înfiinţarea întovărăşiei începuse cu câţiva ani înainte, din moment ce, la 9 aprilie 1956, inspectorul şcolar Ţiboc Onisie scria despre învăţătorul din Nandra, Aurel Trebici: “De doi ani de zile duce intensă muncă de lămurire, pentru înfiinţarea unei gospodării colective în satu’ Nandra.” Puteau fi mai multe întovărăşiri în aceeaşi localitate, organizate pe străzi, cartiere etc. De asemenea, mai existau, alături de întovărăşirile agricole, ceel zootehnice.

În cotidianul Steaua roşie din anii 1959-1962 se oferă multe informaţii despre intovărăşirile şi GAC-urile din Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. Încheierea cooperativizării într-o localitate era anunţată ca un mare eveniment, uneori pe prima pagină a ziarului.

În registrul agricol amintit există intercalate, ca nişte foi volante, necapsate de filele respective, numeroase cereri ale ţăranilor, prin care aceştia se ofereau să predea Sfatului Popular, de bună voie, o anumită suprafaţă de teren agricol, sub motivul că, fiind oameni bătrâni, nu mai pot lucra tot pâmântul pe care îl au. Cererile sunt scrise, probabil, de intelectualii satului (preotul şi învăţătorul), multe terminându-se cu formula tipică epocii: “Luptăm pentru pace!” Loturile respective erau arondate apoi întovărăşirii.

Iată, de pildă, cererea năndreanului Circa Ioan:

Tov. Preşedinte,

Subsemnatul, Circa Ioan, din com. Bichiş, sat Nandra, raionul Luduş, Reg. Cluj, vin a vă ruga următoarele.

Rog binevoiţi a-mi primi suprafaţa de 1,16 ha teren arabil din Dealul Botezului, din cauza motivului următor.

Sunt de 66 de ani şi sunt invalid de război din războiul prim mondial[3], soţia mea e de 57 [de] ani şi, neavând niciun ajutor, nu mai pot munci, ca să fac faţă sarcinilor trasate de stat şi de aceea vă rog ca să binevoiţi a-mi lua cele arătate mai sus în considerare.

Rămân cu speranţa că cererea mea va fi rezolvată favorabil.

Luptăm pentru Pace!

Circa Ioan”.

Cererea este înregistrată cu nr. 15, din 5 ianuarie 1956, rezoluţia fiind, desigur, favorabilă.

Documentele şi tradiţia orală a satului nu relevă abuzuri şi atrocităţi ale autorităţilor, pentru forţarea oamenilor să intre în întovărăşire. Dar cazuri de umilire a unor chiaburi au existat. De pildă, “chiaburul” Poruţiu Aron, pentru că nu şi-a plătit cota de carne, a fost pus să străbată uliţele satului împreună cu viţelul pe care îl avea şi cu o pancartă la piept, pe care scria: “Cine face ca mine, ca mine să păţească!”, după cum îşi aminteşte fiul acestuia, Poruţiu Octavian (iar oamenii ştiau ce anume a făcut acesta). Şura şi fânarul, pe care Poruţiu Aron le avea lângă Curte, s-au demolat, iar lemnul şi ţigla s-au folosit pentru construirea unei şcoli în Gâmbuţ (clădire acum dezafectată, din lipsă de copii, şi cedată Parohiei Ortodoxe din sat, ca şi clădirea şcolii din Nandra, care are acum destinaţia de cămin cultural).

Suprafeţele date Sfatului Popular pe terme de un an variau de la sub un ha până la mai multe hectare. Circa Teodor, de pildă, a oferit 6,67 ha.

Un avantaj al predări  pământului către Sfatul Popular era că terenul respectiv era exonerat de cotele care trebuiau predate statului (care avea nevoie de cereal, pentru plata datoriilor de război către Uniunea Sovietică), aceste cote amintind de obligaţiile apăsătoare ale iobagilor şi jelerilor din Evul Mediu.

O altă categorie de hârtii plasate ici-colo în registru, sunt nişte formulare tipizate, bătute la maşină, prin care Sfatul Popular oferă ţăranilor anumite loturi de pământ, pentru a fi cultivate (în general cu plante tehnice: cânepă fuior, floarea-soarelui, tutun etc.). Probabil că acest suprafeţe excedentare de pământ, aflate în proprietatea Sfatului Popular (Primăriei), au rămas de la moşierii locului, după confiscarea pământului acestora (unul dintre ei fiind Simion Kemeny, aşa cum rezultă din două titluri de proprietate, pe care le-am văzut.

Aşa cum se poate bănui, întovărăşirea, ca primă formă de organizare socialistă a agriculturii, a fost însoţită de o intensă propaganda politică, începând cu denumirile întovărăşirilor (“1 Mai” în Nandra,  “Brazdă Nouă”, “Drumul lui Lenin”, Drumul Belşugului, “7 Noiembrie”, “Ziua Eliberării”, “Unirea”,  “Înfrăţirea”, “30 Decembrie”, “8 Mai”, “Steagul Roşu”, “23 August”, “Ady Endre” etc. în alte părţi). Şi GAC-urile aveau nume specific: “Înfrăţirea”, “Libertatea”, “Dózsa György”, “Griviţa Roşie”, “Drumul Păcii”, “Victoria”, “9 Mai”, “Mureşul” etc. Un rol important în acest sens l-a avut apoi presa şi literatura. Ziarul judeţean Steaua roşie a publicat numeroase articole şi fotografii pe această temă, demers căruia i-au căzut pradă şi scriitori de mare valoare, precum MIhail Sadoveanu, cu romanele Păuna Mică (1948), Mitea Cocor (1949), Cella Serghi, cu volumul S-a dumirit şi Moş Ilie, şi mulţi alţii.

Întovărăşia, apoi Gospodăria Agricolă Colectivă vor plasa şi satul Nandra pe orbita “imposibilei întoarceri”, cum scria Marin Preda, care însemna disoluţia clasei ţărăneşti, odată cu civilizaţia şi cultura ei, materială şi imaterială.



[1] Marius Mureşan, Între rural şi urban. Fragmente din cotidianul comunist. Studiu de caz: raionul Gherla, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021, p. 19.

 

[2] Antoniu Martin, apud Claudia Untaru, Cum i-au momit comuniştii pe ţăranii arădeni să se înscrie în collective, în Adevărul (Arad), 18 dec. 2017.

[3] Din situaţia oferită de comuna Nandra, la solicitările Astrei, în 1921, rezultă că Circa Ioan s-a întors sănătos de pe front şi că nu ar fi fost invalid de război.

Mergi sus