Draga Ioana,
Draga Vasile,
Am ajuns cu bine acasă, aşa cum v-a spus Doina la telefon. Simi conduce foarte bine, foarte precaut, ca un şofer de elită, vorba lui Şukşin, despre care noi putem spune că l-am citit în… original, pentru că nimeni nu ne va verifica nivelul cunoştinţelor noastre de rusă! Pe raza localităţii Jucu avusese loc un accident cu câteva clipe înaintea sosirii noastre acolo, cauzat de o căprioară, care a traversat şoseaua şi care zăcea moartă pe partea stângă. O autoutilitară era răsturnată pe partea dreaptă, în încercarea şoferului de a evita impactul cu bietul animal. Sper să nu fi fost şi victime umane, deşi, la puţin timp, am văzut mergând spre locul accidentului pompierii şi salvarea. (Am citit ulterior că nu au fost victime umane, ci doar pagube materiale.) În fine.
Aş vrea să vă scriu acum câteva rânduri, pentru că pe urmă mă voi lua cu altele. Nu cred că vă puteţi imagina ce mult a contat pentru mine această vizită la voi (şi pentru Doina, evident, care dorea să o revadă pe Ioana, cu care a “interacţionat” foarte bine, la revederea noastră de 40 de ani de la terminarea facultăţii). Pentru mine vizita la voi a fost ca o anamneză, iar tu, dragă Vasile, care te ocupi atât de profund de cultura populară, mă vei înţelege perfect.
Cred că, în primul rând, trebuie să vă felicit pentru ceea ce aţi făcut pe proprietatea voastră din Feldru, într-un timp de doar 6 ani, fără a vinde apartamentul din Bistriţa, lucru pe care noi nu l-am putut realiza. Noi am început casa în martie 2012, chiar de ziua Doinei, iar la Crăciunul din acel an ne-am şi mutat în casă, cu un ajutor financiar pe care l-am rambursat prin vinderea apartamentului de trei camere din Mănăştur. Aveţi, aşadar, o casă şi o grădină foarte frumoase, pentru care vă felicităm. Camarele şi băile sunt mobilate cu mult gust, iar peste tot e multă ordine (aşa ar vrea Doina să fie şi la noi, mai ales în biblioteca unde lucrez eu, dar eu îi spun mereu că nu se poate şi îi dau tot felul de exemple celebre, cu camere-biblioteci dezordonate (Mircea Eliade, G. Călinescu şi aproape toţi filologii pe care îi cunosc).
Aşa cum eu mă bucur sincer de orice apariţie editorială a unui prieten sau coleg, aşa mă bucur şi de casa voastră. Voi nu mai trebuie, de acum încolo, să vă rugaţi lui Dumnezeu (îl parafrazez aici pe maestrul Ioan Bocşa, artistul preferat al Doinei, care i-a făcut surpriza de a fi prezent la lansarea recentei noastre cărţi şi de a lua cuvântul), deci nu mai trebuie să vă rugaţi, ci doar să îi mulţumiţi pentru ce v-a dat: sănătate, doi copii reuşiţi şi realizaţi, o nepoţică minunată, casa de la Feldru şi multe altele.
M-am simţit la voi ca acasă, pe de o parte. Aerul ozonat, priveliştea munţilor, vuietul discret al Someşului îmi dădeau senzaţia, pe de altă parte, că sunt într-o staţiune, care se suprapunea cu imaginea satului meu natal.
Ce frumoasă a fost plimbarea prin sat! Ce emoţionant am fost să văd casa în care s-a născut şi a copilărit profesorul nostru, Gavril Scridon, care m-a invitat să fac o teză despre Aron Pumnul şi mi-a dat cele patru volume ale Lepturariului acestuia! Ce păcat că această casă este părăsită şi în paragină! Aş face acolo un muzeu literar, cu câte o sală dedicată lui Gavril Scridon, una lui Zaharia Sângeorzan şi altor valori literare ale locului. Ce surpriză a fost pentru mine să văd mormântul lui Zaharia Sângeorzan (1939-2002), din cimitirul de lângă biserica veche a satului, criticul ieşean, cel care i-a scris lui Steihardt în fiecare zi, timp de un an de zile, câte o scrisoare cu o întrebare, la care monahul a răspuns, rezutând volumul Monahul de la Rohia – N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări…, Editura Revistei Literatorul, București, 1992 (alte ediţii în 1998; 2000). Deşi numele de Sângeorzan ar fi trebuit să îmi spună că este originar de pe plaiurile bistriţene, nu m-am gândit niciodată la acest lucru. Am văzut şi mormântul tatălui Ioanei, din acelaşi cimitir, apoi biserica atât de frumos pictată, în care voi v-aţi căsătorit. Uliţele asfaltate ale localităţii, simţul de proprietate al oamenilor locului (acum înţeleg de ce Bistriţa nu a fost o regiune cooperativizată) au fost alte lucruri uluitoare pentru mine.
Ce frumoasă a fost apoi întâlnirea cu Mama Ioanei, cu două roşii în mână, care ne-a primit cu atâta bunătate în casa şi ograda dânsei! Ce impresionat am fost de amenajarea camerelor, cu “lepedeiele” asemănătoare celor pe care le aveam şi noi în casa “de dinainte”, rezervată de regulă musafirilor. Dorinţa Bunicii de a-i dărui Doinei o parte din zestrea dânsei ne-a emoţionat până la lacrimi, pentru că ne-am dat seama că gestul a fost făcut din adâncul inimii. Am văzut în casă şi tabloul de absolvire al regretatului Vasile, fratele Ioanei, preotul care a slujit în biserica de pe Horea, vizavi de Facultatea noastră de Filologie, cu fotografia episcopului Teofil Herineanu (care trecuse de la greco-catolici la ortodocşi), unde l-am regăsit şi pe prietenul nostru, Stelian Tofană, teolog arhicunoscut, care a prefaţat volumul lui Ion Agârbiceanu, Articole cu caracter ecleziastic, apărut anul trecut, la Editura Tribuna. Întors acasă, am verificat în volumul coordonat de Carmen Ţâgşorean şi de mine, Tradiţii ale presie religioase din România (Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017) şi, într-adevăr, există aici studiul tânărului istoric şi teolog, Mircea-Gheorghe Abrudan, dedicat periodicului Clujul ortodox, o foaie parohială, apărută în perioada interbelică, special pentru strângerea de fonduri în vederea construirii Biericii ortodoxe de pe str. Horea. Când veniţi la noi, vi-l arătăm.
Apropierea casei voastre de linia ferată mi-a aminit de o altă secvenţă din copilărie. Mama avea o soră la Luduş, la care mergeam câteodată şi dormeam acolo, iar pentru mine vuietul roţilor de tren, noaptea, era fascinant, mai ales că încă nu fusesem până atunci cu trenul, iar această amintire sonoră mi-a readus în suflet icoana Mamei (care a plecat dintre noi în 2008).
În fine, la plecare ne-aţi umplu maşina cu multe “feluri”, cum zicea Mama, care le şi număra: roşii, vinete, ceapă, morcovi, fasole verde “neaţoasă” (când Doina mă pune să îi cumpăr fasole verde de la piaţă, zice că trebuie să rup o păstaie, să văd dacă este aţoasă sau nu! Mie îmi este jenă să fac aşa ceva şi îi aduc ce se nimereşte!), caise, vin, suc de mere (suntem în patria merelor!), dulceaţă de caise – în total nouă “feluri”! Doina a şi pregătit o supă de fasole, cu “ou slobozât”, cum zicea Mama, adică un ou amestecat şi pus în oală (când a auzit această expresie, Doina m-a întrebat de la ce inaltime trebuie să “sloboadă” oul!). Era una din mâncările mele preferate, deşi Mama o făcea cu “zăr”, dar nu-mi spunea, pentru că nu aş mai fi mâncat, mie neplâcându-mi produsele lactate, după cum s-a convins şi Ioana, aseară, când a preparat mujdeiul. Aşadar, în această seară, ca la ţară, am cinat ciorbă de fasole verde, cu “ou slobozât”, evident, cum eram obişnuit din copilărie (femeile de la ţară, fiind plecate peste zi la câmp, doar seara aveau timp să pregătească mâncare caldă).
În afârşit, să evoc scena de la plecare, când voi aţi rămas în faţa porţii şi ne-aţi făcut cu mâna, în timp ce noi ne îndepărtam pe şosea. Aşa făceau şi Mama şi Tata. După ce a murit Mama, ritualul îl îndeplinea doar Tata, iar după ce Tata s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut rămâne în sat, venind la noi, la Cluj, când mergeam acasă, ne conducea doar Lăbuş (un căţel adus de Nicuşor, fratele meu mai mic), care a rămas singurul stăpân al casei, fiind îngrijit de nişte vecini. După ce şi Lăbuş a fost dus de Nicuşor la Târgu Mureş, când mergem acasă, nu ne mai conduce nimeni în poartă. Este un sentiment sfâşietor pentru mine şi mă întreb de ce nu am profitat mai multe de acele momente când îmi trăiau părinţii, momente care sunt unice şi irepetabile.
Iată, dragă Ioana şi dragă Vasile, atâtea motive pentru care trebuie să vă mulţumesc şi să vă exprimam gratitudinea noastră.
Cât priveşte intrarea în Uniunea Scriitorilor, i-am şi scris Doamnei Irina Petraş, preşedinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Sunt convins că ne va sprijini. Atâţia grafomani sunt în această Uniune, poate mai puţini la Cluj, pentru că aici a funcţionat filtrul exigent al Irinei, dar în alte părţi…
Draga Vasile, e foarte frumos volumul Eseuri + – etnologice, prefaţat de fostul nostru profesor, Ion Şeuleanu. Celelalte volume, prefeţele pe care le-ai scris, prezenţa ta în Dicţionarul etnologilor români, vol. III, Editura Saeculum I.O, Bucureşti, 2001, p. 64-65, sunt tot atâtea argumente, care pledează în favoarea cauzei noastre.
Imediat ce printăm fotografiile făcute, vi le trimitem, pentru albumul de familie.
Mulţumiri încă o data pentru tot şi sper să ne revedem în toamnă, la Cluj!
Cu drag,
Doina şi Ilie Cluj-Napoca, 11 august 2011