Întâlnirea cu Doina, “la înălţime”

Terminasem anul I de facultate cu media generală 9,75, care era o medie foarte bună. Mă integrasem rapid în colectivul noilor mei colegi, iar funcţia pe care o aveam la ASC îmi dădea un oarecare ascendant. Micile simpatii pe care le manifestasem faţă de unele colege din anul I (C.M., M.O., L.P., L.V.) trecuseră ca adierile de vară, ajutate şi de impresiile cu care mă întorsesem din tabăra studenţească de la Costineşti, din vara anului 1976.

La începutul anului universitar, 1976-1977, conform obiceiului, se organiza o întâlnire cu studenţii din anul I, peste 40 la număr (vorbesc de secţia română, la care veneau şi colegii de la secţia maghiară). Alături de decan (în urma alegerilor din acel an, devenise decan profesorul Octavian Şchiau) şi de îndrumătorul de an, am participat şi eu, pentru a le prezenta noilor colegi câteva aspecte din viaţa studenţească. M-am dus din obligaţie profesională, ca să zic aşa, nu pentru a vedea “prospăturile” noului an, cum ziceau colegii mei de cameră.

Cunoşteam doar două persoane din anul I: fostul meu prieten şi coleg de liceu, Ion Bucşa, care reuşise şi el, la a doua încercare, şi Katy Iakab, de la secţia maghiară, cu care mă intersectasem la examenul ei de admitere. Amândoi stăteau undeva în spatele clasei, încât privirile mele se îndreptau înstinctiv spre cele două persoane cunoscute.

S-a întâmplat că, în anul respectiv, fiind “o toamnă nebun de frumoasă la Cluj”, ca să citez celebrul vers al poetului Horia Bădescu, anul universitar să continue, după festivitatea de deschidere, cu două săptămâni de practică agricolă la Ferma “Steluaţa”, respectiv la culesul merelor. Culegeam şi eu mere, ca să îmi fac norma stabilită, dar mă mai şi duceam printre studenţi, ca să iau pulsul activităţii. Într-un măr, culegea mere de zor o studentă din anul I, cu  părul lung (părul lung la fete intra, încă din anii de liceu, în idealul meu de frumuseţe feminină, poate influenţat de poezia lui Coşbuc, Numai una, care începe aşa: “Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie-i ca un spic de grâu/ Cu șorțul negru prins la brâu/ O pierd din ochi de dragă.”)

Intrând în dialog cu “fata din măr”, am aflat că o cheamă Doina şi că este din Cluj. Din discuţii, am mai aflat că tatăl ei, Ioan Vlas, este şeful Librăriei Universităţii, pe care o frecventam destul de des, ca şi Anticariatul, unde vânzător era colegul nostru de facultate, la FF, Alexandru Vlad, devenit ulterior un foarte bun prozator şi traducător. Mama ei lucra la Direcţia Difuzării Filmelor, ceea ce urma să fie un avantaj pentru noi, fiindcă puteam viziona, gratuit, toate filmele care urmau să fie difuzate în Transilvania. După foarte mulţi ani, Doina glumea şi zicea că de aceea m-am căsătorit cu ea, fiindcă tatăl ei lucra la librărie, astfel că eu aveam asigurate cărţile dorite! Nu rămâneam nici eu dator, şi îi spuneam că de aceea s-a căsătorit ea cu un băiat de la ţară, fiindcă bănuia că îşi va construi o casă la un moment dat, unde bărbatul trebuie să ştie pune mâna pe o sapă, pe un hârleţ sau pe o lopată!

Revin la scena din livadă. Îmi aminteam foarte vag de “fata din măr”, pe care o văzusem la şedinţa inaugurală, pentru că atunci ea stătea în faţa lui Katy, la care mă uitasem frecvent. Am lăudat-o pentru hărnicie şi am dat-o exemplu colegilor, care stăteau parcă prea mult la taifas şi la ţigară.

Mă grăbesc să spun aici un detaliu, pe care Doina mi l-a mărturisit la multe luni după şedinţa inaugurală avută. În timpul şedinţei, când eu mă uitam la Katy, Doina avea impresia că mă uit la ea! Imediat ce a ajuns în ziua aceea acasă, ea i-a spus mamei sale că a venit unul de la ASC, care s-a uitat tot timpul la ea, şi că ea are sentimentul că se va mărita cu acesta! S-au amuzat amândouă de idee!

Cazul pare incredibil şi nu se poate explica nici măcar prin al şaselea simţ pe care se zice că îl are femeia. Ce energii există în jurul nostru, de care noi nu ştim? Ce fapte ne ajută să ne prevedem unele întâmplări din viitor?

Ca să se vadă că previziunea Doinei nu a fost un caz singular, am să mai dau un exemplu incredibil, descoperit tot acum, de când lucrez la această carte. Cercetând un dosar, pentru a evoca anii de liceu, am descoperit o fotografie de la fostul meu coleg şi prieten, Ion Bucşa (coleg de liceu, de cameră în cămin şi de facultate), o fotografie de la terminarea liceului, care se dădea unor colegi, cu banalele urări: “Mult succes în viaţa!” “E tot ce-ţi poate aminti de mine!” etc.). Ei bine, Ion Bucşa, care avea atunci, ca şi mine, 18 ani, mi-a dat poza sa cu următoarea însemnare premonitorie, pe care nu o pot înţelege şi explica: “Păstreaz-o ca un memento, fotocopia o vei putea publica într-o ediţie critică, pe care o vei putea îngriji. Petru Ion, 14 mai 1974.”

Ion Bucşa (1955-1992) a plecat dintre noi la vârsta de 37 de ani, nu a apucat să îşi publice nicio carte (doar colaborările la o carte colectivă), dar mi-a lăsat mie, iată, această sarcină testamentară, a unei “ediţii critice”! Şi i-o voi îndeplini, împrenă cu Doina, care a fost chiar colegă de an cu el, şi de grupă, la spaniolă). Profesorul Ion Pop, fost director al revistei Echinox, zicea că este o idee foarte bună.

După ce a început şcoala, drumurile mele s-au intersectat tot mai mult cu ale fetei misterioase, cu părul lung şi mătăsos, cu un corp de balerină, văzută prima dată în măr, de parcă ar fi fost “dragoste la prima vedere”. Clipelor petrecute împreună la şedinţe, concerte, expoziţii, la bibliotecă etc. le-am adăugat pe cele în care eram numai noi doi, pe coridoarele facultăţii sau în plimbările de pe malul Someşului, unde vedeam sălcii plângătoare, pe care le decretam, cu tandreţea acelor ani, numai ale noastre. În dreptul uneia, de lângă Podul Garibaldi, am decis: “Aici vom veni cu nepoţeii noştri!”

Am fost împreună la un concert de orgă ţinut la “biserica ortodoxă”, cum greşit am notat eu în jurnal, fiindcă nicio biserică ortodoxă din Cluj sau din altă parte nu avea orgă. Era clar că făcusem o confuzie cu Biserica Reformată de pe str. Mihail Kogălniceanu (fostă Uliţa Lupilor), în faţa căreia sa află celebra statuie a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Doina recunoştea melodiile din Bach, Beethoven ş.a., explicându-mi că urmărise cu mare atenţie, la Televiziunea Română, lecţiile de introducere în muzică, propuse de Leonard Bernstein, care vor fi considerate ulterior “acele minunate lecții pe care Bernstein le susținea la televiziunea CBS. Este vorba de o serie de 53 de episoade intitulate «Young people’s concerts», ce au făcut deliciul atâtor adolescenți și nu numai. Bernstein explica în acele emisiuni, pe înțelesul oricui, muzica clasică și marile capodopere, cu ajutorul exemplelor concrete interpretate de Orchestra Filarmonicii din New York.”[1]

Acel concert de orgă a fost pentru mine primul semnal că nu mai trebuie să absolutizez copilăria mea petrecută la ţară, pentru că, în timp ce eu umblam după ouă de păsări prin lunci şi prin văi, unii copii de la oraş, de vârsta mea, urmăreau concertele explicative ale lui Bernstein!

Vizitând Galeriile Filo, Doina se dovedea o bună cunoscătoare (mai bună decât mine, vreau să zic) şi a picturii, a jocului dintre lumini şi umbre, a perspectivei, a culorilor etc. Făcuse un curs sau mai multe, în cadrul orelor de desen de la Liceul “George Coşbuc”, despre cum să înţelegem pictura, ajutată şi de un manual adecvat, Inroducere în pictură. Câte expoziţii de pictură am văzut eu la Nandra? Dar la Luduş? Niciuna!

În tabăra de la Costineşti, unde ne-am dus în anul următor, i-am descoperit o altă calitate: talentul la limbi străine. Vorbea fluent franceza (elogiindu-l mereu pe proful ei de franceză din liceu, Cămărăşan) şi engleza (învăţată de una singură!), ajutându-i pe câţiva turişti străini de pe plajă, iar când am făcut călătoria în Bulgaria, plecând de la Costineşti, cunoştintele ei de rusă concurau cu ale mele. În facultate a studiat spaniola, încât, când am călătorit, peste mulţi ani, în Republica Chile, mulţi o întrebau, auzind-o vorbind, din ce parte a Spaniei este!

În fine, am aflat că în liceu scrisese poezii, pe care, din modestie şi timiditate, le-a ţinut ascunse. Când am ajuns profesor la Timişoara, am luat cu mine, în secret, caietul cu poezii şi le-am dactilografiat. I-am completat poeziile cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, un grafician care îmi plăcea foarte mult. Cum Universitatea din Timişoara avea un aparat xerox, dar cu un regim strict de utilizare, de teama difuzării unor manifeste, am apelat la un bun prieten, profesor, care m-a ajutat să multiplic poeziile şi imaginile lui Mihu Vulcănescu, ieşind un frumos volum de poezii, cu poza ei de absolvire a liceului, la început. I l-am făcut cadou, cu ocazia zilei sale de naştere, iar efectul a fost unul imens.

O trăsătură cu bătaie pe termen lung a fost identitatea noastră de valori şi idealuri. Încă nu eram nici logodiţi, când s-a implicat în acţiunea de organizare a conferinţelor din ciclul “Mărturia unei generaţii”. Ştiu că trebuia să fac şi să distribui urgent afişele vestind conferinţa lui D.D. Roşca. Am sărit amândoi peste masa de prânz, am mâncat câteva felii de salam cu pâine şi ne-am continuat activitatea (inutilă până la urmă, fiindcă filosoful nu a mai putut participa, din motive de sănătate). Ne-am “revanşat” trei ani mai târziu, când ne-am urcat în tren şi ne-am dus până la Sălişte, să-l vizităm pe D.D. Roşca, în “patria filosofiei sale”. Această colaborare dintre noi s-a intensificat pe măsura trecerii anilor. Am scris deja două cărţi împreună (O călătorie la capătul lumii, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2019; Nandra. Un sat care aluneca-n uitare. File din monografia şi din “romanul” satului. Prefaţă de Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. La 710 ani de la prima atestare documentară, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021), în prezent având în lucru o carte cu însemări de călătorie din Japonia.

Să nu uit să spun că ea mi-a dactilografiat primele texte trimise revistelor, fiindcă învăţase să bată la maşină, la biroul unde lucra mama ei, până ne-am cumpărat şi noi eleganta maşină de scris, Olivetti (pe care nu am declarant-o la Miliţie, cum prevedea legea!).

Prima mare hotărâre comună, pe care am luat-o atunci, când ni se părea, ca şi lui Arghezi, că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, a fost să facem Revelionul împreună. “Sper să fie cel mai frumos Revelion din viaţa mea”, notam în jurnal. Şi aşa a şi fost. Ştiu că, venind de la Nandra la Cluj, am luat cu mine o pungă de gutui, iar din Luduş am cumpărat două buchete de flori, pentru Doina şi mama ei, căreia îi vom spune mai târziu, cu toţii, Ina (de la Mamina). Avusesem proasta inspiraţie să şterg gutuile de puful de pe coajă. Până la Cluj, toate s-au înnegrit! În noua noastră grădină, de lângă Cluj, avem şi un gutui. De câte ori culeg gutuile, îmi amintesc involuntar de secvenţa petrecută cu mulţi, foarte mulţi  ani în urmă!

În acel an, 1976, apăruse volumul de poeme al Etei Boeriu, Risipă de iubire. Îmi amintesc că i-am cumpărat Doinei volumul, iar pe foaia de titlu i-am transcris un poem de dragoste. Desigur că s-a bucurat.

Trebuie să citez acum ceva din Lucian Blaga, poetul ei preferat (Doina şi-a dat teza de licenţă cu o temă extrem de speculativă, Sfera de dor a cuvântului la Lucian Blaga, coordonată de exigentul nostru profesor, Mircea Zaciu). Lucian Blaga spunea în Luntrea lui Caron: “Este aproape de necrezut cum o simplă întâmplare, ce pare a nu avea nicio semnificaţie, poate dobândi, după un timp, putere de simbol, în care se încheagă, ca într-o viziune, o întreagă istorie.”[2]

Într-adevăr, nu ştiam atunci, când i-am dăruit volumul de poeme al Etei Boeriu, că Doina îşi va da doctoratul, peste vreo 30 de ani, tocmai din opera… Etei Boeriu! Dar nu a fost sugestia mea (eu aş fi optat pentru o monografie Cella Serghi, scriitoare pe care am cunsocut-o amândoi şi am iubit-o, dar nici a ei, care voia să scrie ceva despre pamfletul literar), ci a profesorului V. Fanache). Teza a fost publicată şi s-a bucurat de bune aprecieri din partea criticii literare.

Imediat după ce am proiectat noi să facem Revelionul împreună, a venit la Cluj, de la Bucureşti, o mătuşă de-a Doinei, soră cu tatăl ei, care îşi exprimase dorinţa să mă cunoască, auzind că nepoata ei are un prieten, cu care vrea să se logodească. Înainte de vizită, Doina m-a prelucrat, în sensul că mi-a spus ce trebuie să fac: să mă îmbrac “la patru ace”, să-i duc un buchet de flori, să mă adresez cu “Săru’ mâna!”, iar în discuţii să nu o contrazic. Am respectat întru totul sfaturile date şi am avut impresia, la despărţire, că am promovat examenul!

          “Eu nu mi-aş da fata după unul de la coada vacii!”

 După ce noi am plecat, părinţii Doinei au mai rămas acolo, pentru diverse discuţii. Peste câţiva ani, când eram deja căsătoriţi, Doina mi-a spus care a fost verdictul mătuşii sale de la Bucureşti: “Da, Ilie sau Vasile sau cum îl cheamă pare un băiat bun, da’ parcă eu nu mi-aş da fata după unul de la coada vacii!” Verdictul nu a influenţat-o nici pe Doina, nici pe părinţii ei. Când am aflat asta, parcă aş fi vrut să scriu un eseu intitulat Veşnicia de la coada vacii, pentru că acolo s-a născut veşnicia despre care vorbeau Lucian Blaga, Mircea Eliade, Dan Botta şi alţi mari oameni de cultură. Dar eu nu m-am supărat, dimpotrivă, o vizitam de câte ori aveam drum la Bucureşti, repetând cele mai profunde cuvinte pe care le-am auzit vreodată, care m-au salvat psihic în multe împrejurări: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”

La puţin timp după Revelion, am invitat-o şi eu pe Doina la Nandra. Ai mei n-au avut nimic împotrivă, cu excepţia frăţiorului Nicuşor (avea zece ani atunci), care s-a împotrivit, intuind că Doina îi va face concurenţă în afecţiunea pe care i-o purtam.

Din autogara Luduş (care mirosea îngrozitor a cânepă topită, de la Topitoria de Cânepă, aflată în apropiere), am ajuns cu autobusul până la capătul satului. Noi, locuind în partea opusă a satului, la celălalt capăt, a trebuit, practic, să mergem de-a lungul satului pe jos, prin noroi. Cred că Mama se lăudase cuiva că voi merge cu Doina acasă, iar vestea că a lu’ Iozefa vine în sat cu o fată s-a răspândit cu iuţeala fulgerului. Aproape la fiecare casă locuită vedeam cum stă cineva după perdelele de la geam şi se uită cu interes la noi. Eu o avertizasem pe Doina că asistăm la o premieră: era prima fată, care venea acasă, la un băiat din Nandra, iar lumea era foarte curioasă să o vadă!

Când am ajuns acasă, Mama ne aştepta cu mâncarea pe foc, respectiv cârnaţ de porc prăjit, care mie îmi plăcea foarte mult. Atât de mult s-a uitat Mama la Doina, încât i s-a ars tot cârnaţul, pe care abia l-am mai putut mânca!

O adevărată aventură a fost întoarcerea Doinei de la Nnadra la Luduş, în aceeaşi zi. Cum nu exista “cursă” după masă, am apelat la unchiu’ Jenu, să ne ducă el cu căruţa, până la Luduş. Drumul “ţării”, de la Nandra la Luduş, fusese doar pietruit, în urmă cu mulţi ani, iar gropile erau la tot pasul. Unchiu Jenu avea la căruţă roţi tradiţionale (încă nu apăruse moda ştrafurilor, cu roţi de maşină montate la căruţe). Pe distanţa  15 km, Doina a fost atât de zdrâncănită, încât a simţit, mai bine de două săptămâni, dureri de spate (eu n-am avut nimic, fiind obişnuit cu astfel de drumuri). Dar nici noroiul din sat, nici drumurile proaste nu au clintit-o în hotărârea ei de a-şi uni destinul cu al meu.

Între timp, lucrurile au evoluat, în sensul că ai mei au venit “pe vedere” la Cluj, iar părinţii Doinei ne-au întors vizita la Nandra.

La cumpăna anilor 1977-1978, ne-am logodit, de Revelion, apoi am decis ca, în acel an, 1978, să facem şi nunta. După multe calcule, am hotărât să facem două nunţi: una la Nandra, pentru cei din sat şi neamurile din jur, iar alta la Cluj. Pentru că prima nuntă era la Nandra, Mama dorea ca tot acolo să ne şi cununăm, la biserică (deoarece căsătoria civilă o făcuserăm la Cluj). Doina ar fi dorit să avem căsătoria religioasă la celebra Mănăstire Calvaria, din Cluj (care se afla atunci în patrimoniul Bisericii Ortodoxe).

Un alt prilej de dispută între soacră şi noră a fost că Mama dorea să îmi rad mustaţa, pe care am purtat-o în toată studenţia, dar Doina nici nu voia să audă de aşa ceva, fiindcă ea mă cunoscuse, de fapt, cu mustaţă. Şi fiindcă asta nu fusese parcă suficient, a mai apărut un element, care a tensionat relaţiile dintre cele două părţi.

Mama îi spusese preotului satului că fiul i se însoară cu o fată din Cluj. Preotul i-a replicat că fecioru’ ei face o mare greşeală, fiindcă toate fetele de la oraş sunt… (şi aici a pronunţat un cuvânt dur, pe care nu vreau să îl reproduc). Opinia preotului desigur că a ajuns la Doina, spusă chiar de Mama, părere care a pus astfel şi mai multe paie pe foc. Aflat între ciocan şi nicovală, eu am propus un armistiţiu: facem nunta la Nandra, dar nu îmi tai mustaţa!

Satul Nandra avea atunci un cămin cultural mic (azi este demolat, rolul său fiind luat de clădirea şcolii, construită de bunicul meu, primarul liberal Onisie Trif, inaugurată în 1937).Tata a fost nevoit să aducă de undeva un cort, montat în drum, lângă casa noastră. Am început apoi amenajările în interior – montatul meselor, al scaunelor, decorarea pereţilor, confecţionarea clasicei lozinci, “Bine aţi venit!” etc. Nunta era programată pentru ziua de 27 august 1978. Noi eram acolo şi am asistat la toate pregătirile. Toate neamurile şi prietenii ne-au adus câte o găină, ouă, poate şi alte produse. Ca bucătar îl angajasem pe Feri bácsi, din Ozd, care fusese bucătar la internatul din Luduş, unde am stat şi eu, şi care  se cunoştea cu părinţii mei. Cu o seară înainte, plouase aproape torenţial, ceea ce ne putea strica nunta, uliţa satului, pe care trebuia să o străbatem, în drumul spre biserică, fiind nepietruită. Mama ne-a asigurat că a doua zi drumul se va zbici, pentru că Dumnezeu, la care se va ruga, o va asculta. Ceea ce s-a şi întâmplat, a doua zi fiind o vreme excelentă.

Când ceteraşii şi un mic alai au venit la casa mirelui, Mama mi-a ţinut o oraţie, o strigătură, pe care o pregătise cu multe luni în urmă. Era ca un testament şi mă voi ocupa într-un capitol special de această bijuterie, care l-a impresionat pe scriitorul Ştefan J. Fay, în 1989, când ne-a făcut faimoasa vizită în sat.

Naşi ne-au fost fam. Alexandru şi Letiţia Pescar, din partea Doinei, şi fam. prof. Paula şi Iosif Pop, din partea mea (Iosif Pop era profesorul meu de română din liceu). A fost destul de multă lume (inclusiv mulţi colegi de facultate de-ai noştri), fiindcă pe atunci era moda ca oamenii să meargă la nuntă “pe datorie”, ceea ce însemna că fiecare familie la care au fost părinţii mei trebuia să participe acum în contul “datoriei” (era perioada când starostele anunţa şi număra public banii daţi de fiecare familie sau participant. Părinţii, fraţii şi naşii trebuiau să aibă o cinste cât mai consistentă, pentru a ”creşte” cinstea dată de nuntaşi.)

Ştiu că la nuntă a participat şi părintele Ignat, ultimul preot greco-catolic din sat, la care am locuit şi eu în timpul admiterii. Nu ştiu ce o fi fost în sufletul părintelui Valer Ignat, care venea în Nandra după fix 30 de ani de la plecarea lui forţată din sat. Sunt convins că a participat şi la slujba religioasă din biserică, o clădire cumpărată de el însuşi, dîn 1946, după demolarea vechii biserici de lemn.

La venirea de la biserică, pe la mijlocul satului, ne-a fost legat drumul, după toată rânduiala dată de tradiţie. Ştiu că, ajunşi în cort, după ce preotul ortodox a binecuvântat masa şi nuntaşii, preotul Ignat a ţinut un mic discurs, extrem de elogios la adresa mirilor şi a părinţilor acestora, dar pe care nu îl mai am (poate nici nu mi l-a dat, nu mai ştiu).

Nunta de la Cluj a avut loc în 3 septembrie, la o săptămână după cea din Nandra, la restaurantul Casei Universitarilor (care acum este o sală de curs, arondată Facultăţii de Studii Europene). Ca element de noutate, ea a avut doar şedinţa foto, cu mersul la fotograf.

Voiajul nostru de nuntă a fost tabăra studenţească de la Costineşti, după care viaţa noastră a intrat în ritmuri normale. Peste un an, eu terminam facultatea, fiind repartizat la Timişoara. În 1980, când a terminat Doina, ea a prins un post în Cluj. Abia peste trei ani, în 1982, după stagiul obligatoriu, am putut reveni şi eu în Cluj.

În 1982 şi 1986 s-au născut cei doi băieţi ai noştri, Mihai-Ionuţ şi Tudor- Daniel (născuţi în aceeaşi lună şi aceeaşi zi, dar la o diferenţă de patru ani!).

Dar până atunci aveau să se întâmple atât de multe lucruri, în jurul nostru şi cu noi.

[1] https://www.romania-muzical.ro/articol/leonard-bernstein-100/1962591/3001/1. Data accesării: 13 febr. 2023

[2] Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, ed. cit., p. 90.