Întâlnire, la Tg. Mureş, cu poetul Eugen Jebeleanu

Î
Eugen Jebeleanu. Portret de Florica Cordescu.

Anul IV de liceu a fost pentru mine un an bogat în evenimente literare: conferinţe, cenacluri, vizionarea săptămânală a revistelor literare TV, dar mai ales câteva întâlniri cu scriitori, la Luduş sau la Tg. Mureş.

La 26 februarie 1974, ne-am întâlnit, la Luduş, cu  Romulus Guga, Zeno Ghiţulescu şi Şerban Polverejan, de la Editura Dacia din Cluj, zi considerată de mine “una de vis”. Peste trei luni, la Tg. Mureş, mă voi întâlni cu alţi scriitori, de data aceasta şi din Bucureşti, în frunte cu poetul Eugen Jebeleanu, care vor face din săptămâna respectivă, pentru mine, “săptămâna fericirii”.

În ziua de 18 mai cumpărasem (din intâmplare, pentru că citeam presa la biblioteca liceului sau la cea orăşenască) ziarul Steaua roşie, unde am văzut, la pagina 3, o mică ştire, intitulată „Cântare României socialiste”, din care am aflat că, în aceeaşi zi, la ora 18,00, la Palatal Culturii din Tg. Mureş va avea loc o întâlnire cu Eugen Jebeleanu, Ion Horea, Alexandru Andriţoiu şi alţii.

Anunţul din “Steaua rosie”.

Merită reprodusă ştirea, pentru a vedea şi limba de lemn a epocii:     „În întâmpinarea Congresului Frontului Unităţii Socialiste, Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România, Consiliul Judeţean Mureş al Frontului Unităţii Socialiste, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Mureş, Asociaţia Scriitorilor din Tg.-Mureş organizează, sub auspiciile Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, manifestarea cultural-artistică intitulată „Cântare României socialiste”, astăzi, sâmbătă, 18 mai, ora 18, în sala mare a Palatului Culturii.

Îşi dau concursul: acad. Eugen Jebeleanu, Alexandru Andriţoiu, Vlaicu Bârna, Constanţa Buzea, Radu Cârneci, Eltetö Jósef, Matei Gavril, Romulus Guga, Ion Horea, Traian Iancu, Ioanichie Olteanu, Szkely János, Toth István, Victor Tulbure.”[1] Se vede că scriitorii sunt amintiţi în ordine alfabetică, exceptândul pe Eugen Jebeleanu, care, fiind şi academician, este în capul listei.

I-am spus acest lucru prietenului şi colegului meu de clasă, Ion Bucşa, care juca fotbal în curtea liceului, şi am decis imediat să participăm la acea întâlnire.

Se punea problema banilor. Eu aveam la mine doar 55 de lei. Am împrumutat încă 40 (nu ştiu de la cine), am făcut autostopul şi am ajuns la Tg. Mureş. Fiind în după-masa unei zile de sâmbătă, toate librăriile erau închise. Dar la Palatul Culturii am găsit un stand de cărţi, în special ale scriitorilor invitaţi. Mi-am cumpărat Elegie pentru floarea secerată, a lui Eugen Jebeleanu, Încă nu, de Ion Horea, şi Purpură, aur, azur, de Victor Tulbure.

Toţi cei trei poeţi îmi erau cunoscuţi din manualele şcolare, Ion Horea şi din faptul că aveam un coleg de internat, Eugen Chirilean (1954-2022), născut în acelaşi sat cu Ion Horea.

Poetul Eugen Jebeleanu figura cu un amplu capitol (redactat de George Ivaşcu), coautor la manualului, în Literatura română. Manual pentru anul IV liceu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 163-171, cu accent pus pe Surâsul Hiroshimei, “cea mai bună operă literară a sa”. Ştiam şi de volumul Elegie pentru floarea secerată, scris la moartea soţiei sale, cunoscuta graficiană Florica Cordescu.

Am intrat primii în sală şi ne-am aşezat în al doilea rând din faţă, pentru a putea dialoga cu scriitorii invitaţi, care au fost prezentaţi de Iuliu Moldovan, preşedintele Comitetului Judeţean Mureş de Cultură şi Educaţie Socialistă: Eugen Jebeleanu, Sütő András, Romulus Guga, Ioanichie Olteanu, Violeta Zamfirescu, Ion Horea, Radu Cârneci, Toth István, Dinu Flămând, Matei Gavril, Victor Tulbure, Traian Iancu şi câţiva scriitori maghiari. După cum se vede, nu toţi scriitorii amintiţi în ziar au luat parte la manifestare (Alexandru Andriţoiu, Constanţa Buzea, Eltetö Jósef, Szkely János), participând în schimb alţii, care nu fuseseră anunţati (Sütő András, Dinu Flămând, Violeta Zamfirescu).

Probabil din cauza faptului că vorbitorii au fost mulţi, iar programul se prelungise, nu au mai avut loc discuţii între invitaţi şi public. Scriitorii s-au dus în Sala Oglinzilor, din Palatul Culturii, unde au dat autografe. Eu am cerut autografe de la cei trei scriitori, ale căror cărţi le cumpărasem. Când m-am apropiat de Eugen Jebeleanu, acesta stătea la o masă şi discuta cu Ion Bucşa. Ce-am aflat din discuţia la care am participat şi eu (transcriere din jurnal): “N-a plecat în Japonia cu scopul de a scrie Surâsul Hiroshimei, ci a făcut o călătorie cu alt academician, cu prilejul unui congres. Apoi s-a născut poemul. Premiile Etna-Taormina şi Herder desigur că l-au bucurat. Cei peste 100.000 de lei au fost repede cheltuiţi la Paris, Veneţia, Roma, Viena. La Uniunea Scriitorilor se pun probleme mari. E vorba ca redacţiile să se mute la Casa Scânteii, iar în locul lor să se instaleze legaţiile diplomatice. Ioan Alexandru e foarte cult, cu un real talent nativ. Nu se poate face o comparaţie între artişti. Fiecare e mare în felul lui. A făcut câteva comparaţii cu animalele, pe care Petrea (Ion Bucşa, n. ns.) le-a înregistrat.

M-a uimit la acest om generozitatea cu care a discutat cu noi. El academician şi noi – nimica. Lui Petrea i-a dat foc. Atunci mi-a fost ciudă de ce nu fumez şi eu. Ne-a strâns călduros mâna şi ne-a urat succes şi o întâlnire în literatură. Am un autograf de la Jebeleanu. Am discutat cu el, am stat câteva minute la aceeaşi masă. Sânt un om fericit. Cine ştie, poate aceste rânduri îmi vor servi cândva ca material documentar. Rândurile scrise până aici au fost citite [şi] de Bucşa. Mi-a cerut el acest lucru şi nu l-am putut refuza.” (Sâmbătă, 18 mai 1974)

În 1974, Eugen Jebeleanu era deja un clasic în viaţă, studiat ca atare în manualele de literature română din liceu. Publicase un volum în colecţia “Cele mai frumoase poezii” (Poezii, Editura Tineretului, 1959) ca şi în colecţia “Biblioteca pentru toţi” (Poezii şi poeme. Cu o prefaţă de Perpessicius, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961) – două semne ale clasicizării unui scriitor.

Jebeleanu a devenit cunoscut şi pe plan internaţional după apariția volumului Surâsul Hiroshimei  (1958), carte tradusă în numeroase limbi, mai ales în ţările din “lagărul” socialist, unele poeme fiind “recitate ori cântate și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa”.

Era laureat al Premiului Internaţional de Poezie “Etna-Taormina” din Italia (1970) și al Premiului Herder din Austria (1972). Membru corespondent al Academiei R.P. Române în 1955, membru titular al Academiei R.S. România din 1974.

Nu ştiam atunci că Eugen Jebeleanu publicase, în 1936, în Cuvântul liber (16 iunie 1936), un reportaj din sala de judecată de la Braşov, unde tânărul Nicolae Ceauşescu era judecat, împreună cu alţi 19 tovarăşi, pentru propagandă comunistă. Iată ce nota Jebeleanu: „Ceaușescu este un copil. Dar un copil cu o inteligență de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici și vioi, două boabe de piper.

Vorbește limpede, puțin prea repede, parcă voind să spună deodată tot ce știe. Are nouăsprezece ani (neîmpliniți), este cizmar, dar a văzut și a pățit ca pentru nouăzeci.” […] „A fost și el, în acea zi de sâmbătă, condamnat. Șase luni în plus pentru ultraj, pentru că, la auzul pedepsei date lui Tarnovski (Vladimir Tarnovski, era un comunist de origine poloneză, aflat de mulţi ani în România, sub identitatea falsă de mecanic – n. I.R.), s-a adresat Consiliului, spunându-le că se solidarizează cu colegul său. Inimă tânără și generoasă, să ne mai mirăm că i-au mai dat șase luni de închisoare? Va trece vara, va veni toamna și îl va prinde și lapovița. Ceaușescu, cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simți și nu le va vedea, ca altădată, la el, la țară!”.

Se înţelege că acest articol va fi mult citat de propaganda comunistă, eliminându-se, evident, referinţele la meseria de cizmar şi la numitul Tarnovski. Pentru valoarea operei sale literare, dar şi pentru orientarea sa de stânga, în 1952 i se decernează Premiul de Stat, în 1955 este ales membru corespondent al Academiei RPR, iar după ce Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere, Eugen Jebeleanu a beneficiat de alte avanteje ale regimului: în 1968 devine vicepreşedinte al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, în 1969 ajunge deputat în Marea Adunare Naţională şi membru supleant al CC al PCR, iar în 1971 primeşte titlul de Erou al Muncii Socialiste, „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”.

Apropo de articolul lui Eugen Jebeleanu. Mai există o mărturie în cultura română, datorată marelui lingvist Iorgu Iordan, referitoare la curajul din tinereţe al lui Nicolae Ceauşescu. În volumul al II-lea al Memoriilor sale, Iorgu Iordan scrie: “În septembrie 1934 a avut loc plenara Comitetului Naţional Antifascist (prima şi ultima). Ne-am adunat circa 40-50 de membri în casa lui Scarlat Callimachi [din Bucureşti], unul dintre cei mai activi conducători ai mişcării. […] Toate cuvântările mi-au plăcut, în primul rând, prin prin sincerittaea şi fermnitatea lor, calităţi esenţiale într-o mişcare de masă şi cu scopuri politice oarecum urgente, dacă nu imediate, şi de însemnătate primordială pentru interesele ţării. Am reţinut destule dintre ele, care se remarcau în mod deosebit, cel puţin pentru sensibilitatea mea personală, foarte vie când e vorba de <<om>>, ca fiinţă socială în sensul înalt al cuvântului. Voi menţiona numai două: în primul rând, pe cea a foarte tânărului utecist Nicolae Ceauşescu. Apoi pe cea a profesorului secundar Tudor Bugnariu. Cel dintâi m-a impresionat prin curajul, puţin obişnuit, ca şi, drept consecinţă, prin convingerea că luptă pentru o cauză dreaptă, care va triumfa fără îndoială, dacă va fi dusă cu fermitate. L-am întrebat pe colegul Constantinescu-Iaşi, care era în prezidium, alături de mine: <<Cine e băietanul acesta atât de curajos?>> El îl cunoştea şi mi-a spus numele. Dealtfel, acest lucru a ajuns, acum câţiva ani, să fie cunoscut în cercuri foarte largi, cu prilejul unei emisiuni TV, cu un <<prim-plan>>, în care a apărut Constantinescu-Iaşi.” (Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 266-267)

Ştiu de la Iorgu Iordan că, după apariţia acestui pasaj, multe instituţii mss-media de la acea dat au apelat la el, pentru a dezvolta psajul referitor la Ceauşecu (al cărui cult al personalităţii era în plină ascensiune). Iorgu Iordan a refuzat. Atitudinea lui, ca şi reacţiile declanşate de volumul Dicţionar al numelor de familie româneşti (1983, de unde rezulta că foarte multe nume de familie româneşti au origine… bulgară!), i-au creat statutul de “persona non grata”. “Nu sânt <<agreat>> sus din cauza nonconformismului meu”, îmi va mărturisi savantul într-o scrisoare (Cf. Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p.  69).

“Reportajul” scris dupa manifestare!

E interesant, pentru spiritul epocii, cum a fost reflectată în presă (respectiv în Steaua roşie) manifestarea la care participasem. A doua zi, în acelaşi ziar, sub titlul Manifestare cultural-artistică, a apărut următoarea ştire, e drept, pe prima pagină: „Ieri după-amiază, în prezenţa unui numeros public, în sala mare a Palatului Culturii din Tg.-Mureş, a avut loc o interesantă manifestare cultural-artistică, închinată apropiatului Congres al Frontului Unităţii Socialiste, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România, Consiliul Judeţean Mureş al Frontului Unităţii Socialiste, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Mureş, Asociaţia Scriitorilor din Tg.-Mureş, sub auspiciile Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste. Au citit din operele lor scriitori din Bucureşti şi Tg.-Mureş. Manifestarea s-a bucurat de o deosebită apreciere din partea publicului.”[2]

Cred că sunt două motive pentru care nu s-a scris un amplu reportaj despre această manifestare, cum s-a întâmplat în cazul altor întâniri literare (cu Marin Preda şi Ion Vlasiu, de pildă, despre care am scris în acest volum): mai întâi, că la manifestare nu au participat toţi scriitorii anunţati, ceea ce putea fi considerat un act de indisciplină sau neseriozitate, mai ales că întâlnirea se desfăşurase sub auspiciile înalte ale Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste. În al doilea rând, după bunul obicei al presei comuniste, se apropiau trei evenimente politice importante (30 de ani de la „eliberarea” patriei, Congreul al XI-lea al PCR şi Congresul Naţional al Frontului Unităţii Socialiste), iar numele scriitorilor amintiţi, eventual cu fotografii de la întâlnire, puteau eclipsa evenimentele amintite.

 

 

[1] “Cântare României socialiste”, în Steaua roşie, anul XXVI, nr. 116 (2920), 18 mai 1974, p. 3.

[2]Manifestare cultural-artistică , în Steaua roşie, anul XXVI, nr. 117 (2921), 19 mai 1974, p. 1.

Adaugă comentariu