Întâlnire cu Vasile Petean, supravieţuitor al masacrului de la Moisei (joi, 11 octombrie 2012)

Motto: “Dacǎ vrei sǎ ucizi un popor, suprimǎ-i memoria”.
Milan Kundera

La 14 octombrie se împlinesc 68 de ani de la atrocitǎţile de la Moisei, comise de armata horthystǎ. Evenimentul este marcat de câteva televiziuni (reţin România TV), care au difuzat filme documentare despre eveniment, dar şi de unii internauţi. Sǎ recapitulǎm puţin evenimentele.
În urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a intrat în componenţa statului horthyst maghiar. Localitatea Moisei a intrat sub administraţie maghiarǎ între primele, la 7 septembrie 1940, locuitorii satului fiind supuşi unei crunte prigoniri, pentru simplul fapt cǎ erau români. La începutul lunii mai 1944, numeroşi sǎteni din Cpia Transilvaniei, care aveau peste 45 de ani, au primit ordin de concentrare, fiind trimişi în diferite oraşe, pentru efectuarea unor lucrǎri de geniu, dupǎ cum dictatu nevoile frontului. În haosul care începea, ca urmare a înaintǎrii trupelor aliate, mulţi români au dezertat, trecând în România.
În ziua de sâmbǎtǎ, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagǎrul de la Vişeu au fost duşi la Moisei (dupǎ ce satul fusese evacuat). 12 dintre aceştia au fost închişi într-o cǎsuţǎ de lemn, apoi împuşcaţi de soldaţii maghiari, prin uşǎ şi ferestre. În noaptea care a urmat, horthyştii au incendiat circa 300 de case din Moisei. Dintre cei închişi şi împuşcaţi în casa de lemn, 2 au suprvieţuit: Vasile Petean, originar din Palatca, şi Vasile Ivaşcu, din Vişeul de Sus (acesta din urmǎ a înnebunit parţial). În 1966, a fost ridicat aici un ansamblu memorial, în lemn, realizat de sculptorul maramureşean Vida Geza. În 1972, ansamblul a fost refǎcut din piatrǎ.
Dupǎ Revoluţia din 1989, terenul pe care se aflǎ monumentul a fost revendicat, urna funerarǎ fiind distrusǎ.
În iarna anului 1984, când eram profesor la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca (actualmente ”Ion Creangǎ”), i-am scris o scrisoare eroului Vasile Petean, spunându-i cǎ îl invit la Cluj, la o întâlnire cu elevii mei. Supravieţuitorul de la Moisei a bǎtut într-o zi la uşa apartamentului nostru din Mǎnǎştur, în mânǎ cu scrisoarea mea. L-am poftit înǎuntru, fiind doar eu acasǎ, cu Mihai, care avea atunci 2 ani. Am povestit câteva ore bune. Mi-a luat mâna şi mi-a dus-o la cap, pentru a simţi locul în care a fost împuşcat. Mihai, cum fac copiii când au musafiri, s-a retras în camera sa. La un moment dat, fǎcându-i-se foame, a deschis brus uşa, cu o mitralierǎ-jucǎrie, spunându-ne cǎ îi este foame. Vasile Petean a avut o clipǎ de spaimǎ, retrǎind cele petrecute în urmǎ cu patru decenii.
Ne-am dus apoi la un fotograf, pentru a imortaliza momentul (nu aveam atunci aparat de fotografiat). Am undeva, în arhiva mea, fotografia cu Vasile Petean şi o voi publica în viitor.
Mi-am amintit de aceastǎ secvenţǎ, provocat, iatǎ, de unele instituţii mediatice.