Am spus de mai multe ori cǎ principalul vinovat pentru calitatea dezastruoasǎ a celor mai multe teze de doctorat este profesorul coordonator, nu doctorandul. Profesorul coordonator ar trebui sǎ admitǎ doar acele teme la care are competenţe reale. Trebuie sǎ mai spun cǎ şi candidaţii vin, cel mai adesea, cu subiecte fanteziste pentru doctorat.
În cartea mea, Un ardelean la Bucureşti (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011), am abordat pe larg problema doctoratului în România. Scriam acolo: “Instituţia doctoratului, azi, în ţara noastrǎ, cunoaşte etapa cea mai degradatǎ din istoria României. Cunosc bine acest lucru, din perspectiva conducǎtorului de doctorat, a participǎrii mele în numeroase comisii de doctorat, ca şi în calitate de membru al Comisiei de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Administative din cadrul Comisiei Naţionale de Acordare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetǎrii, Tineretului şi Sportului.
În <<originala>> noastră democraţie, şi instituţia doctoratului a fost compromisă: mulţi politicieni şi oameni de afaceri au considerat că <<dă bine>> ca în CV-ul lor să îşi treacă şi titlul de doctor, obţinut adesea cu teze superficiale, uneori făcute de alţii, nepuse în circuitul ştiinţific, din teama de a nu se compromite (or, o teză nepublicată, indiferent de domeniul abordat, este, din punctul meu de vedere, o teză nulă!), dar aprobate în mod ciudat de CNATDCU.
Împreună cu profesorul Aurel Sasu, am decis să nu facem, la şcoala noastră doctorală, niciun fel de compromis: au fost admise doar teme de cercetare de mare actualitate şi impact, prioritare pentru cultura noastră; referatele de cercetare vor fi discutate la termenul stabilit, după lectura lor atentă şi competentă, fǎcutǎ de cei mai exigenţi experţi, iar dacă acestea nu vor corespunde standardelor stabilite, vor fi automat respinse; la susţinerea publică a referatelor şi a tezei vor fi invitaţi cei mai buni specialişti ai domeniului, tezele urmând a fi publicate, obligatoriu, dupǎ 2-3 luni de la susţinere, la o editură de prestigiu.
Pentru a vedea cum a fost compromisă instituţia doctoratului în România postdecembristă, am să dau un exemplu. Iată, de pildă, ce se poate citi într-un articol – România – fabrică de doctorate de categoria a III-a –, publicat în ziarul România liberă de Aida Dănăilă, la 23 mai 2006, şi preluat şi de HotNews (http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1177755-romania-fabrica-doct orate-categoria-iii.htm): <<În ultimii cinci ani, în România s-au acordat aproape zece mii de titluri de doctor, foarte multe dintre lucrări fiind însă doar compilaţii din diverse cărţi, doctorate obţinute prin influenţe politice sau financiare. Astfel s-a ajuns ca persoane devenite deja celebre – precum Dinel Staicu, Genică Boerică sau Nicolae Mischie – să se creadă mari savanţi şi oameni de ştiinţă. Pe de o parte, lipsa sancţiunilor pentru membrii comisiilor care analizează lucrările este unul dintre motivele pentru care apar aceste doctorate pe bandă rulantă. […] Potrivit datelor oficiale furnizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, anual se acordă mii de titluri de doctor, anume 5361 între 2001 şi 2003, 2817 în 2004 şi 1631 în 2005, deci 9809 de titluri în total.>>”
*Întâlnire, la facultate, cu Radu Moraru, “Naşul”, dupǎ cum mai este cunoscut, dupǎ emisiunea care l-a consacrat. Face un turneu prin ţarǎ, împreunǎ cu trei colegi, pentru a impune Naşul.TV, un proiect realizat cu ajutorul fanilor, dupǎ cum spunea Radu Moraru. A vorbit studenţilor timp de douǎ ore, interesant, fǎrǎ aere de vedetǎ, cu exemple multe din viaţa personalǎ.
Ca de obicei, regret faptul cǎ la asemenea evenimente nu participǎ mai mulţi colegi de-ai mei şi mai mulţi studenţi.
Am conturat, vag, un plan de colaborare cu facultatea noastrǎ.