Am participat în urmă cu câţiva ani (vineri, 18 februarie 2010, chiar de ziua mea de naştere!), la Bucureşti, la o dezbatere intitulată Studii doctorale în România – organizarea şcolilor doctorale, parte a unui proiect POSDRU (Programul Operaţional Sectorial “Dezvoltarea Resurselor Umane”), finanţat din bani europeni.
Auzisem de doctorat, ca formă superioară de pregătire, în anii studenţiei. Ca student, am participatr la câteva susţineri de doctorat, în sala de Consiliu a Facultăţii de Filologie (acum de Litere), pavoazată cu portetele celor mai iluştri profesori ai facultăţii clujene, trecuţi în lumea umbrelor (între timp, galeria acestora s-a mărit considerabil, aproape că nu mai este loc pentru alte portrete). Îmi amintesc de tezele susţinute de profesorii mei, Gligor Gruiţă şi D.D. Draşoveanu, dar şi de cea susţinută de Valentin Chifor, acum profesor la Universitatea din Oradea, dedicată lui Felix Aderca, susţinere la care m-a atras informaţia că la eveniment va participa şi fiul celui care scrisese Mărturia unei generaţii, respectiv Marcel Aderca, lucru care s-a şi întâmplat.
Nu ştiu de când datează această formă de pregătire superioară în istoria învăţământului românesc (dar voi propune o teza de doctorat despre … istoria doctoratului!). Ştiu sigur că, în 1948, când a avut loc “reforma” învăţamântului în România comunistă, cu efecte dezastruoase pentru învăţământ (soldată, de pildă, cu îndepărtarea unor somităţi din Universitate, precum Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu (dintre clujenii pe care îi ştiu), s-a adoptat şi aici modelul sovietic al organizăii doctoratului. Prima treaptă era aspirantura (“Formă de studiu care era organizată pe lângă instituțiile de învățământ superior pentru pregătirea specialiștilor și cercetătorilor, absolvenți ai facultăților și institutelor, în vederea obținerii titlului de <<candidat în științe>>”, candidatul în ştiinţe fiind ‒ “în învățământul superior din URSS și din țările de democrație populară ‒ titlu care se acordă cuiva la terminarea stagiului de aspirantură și după trecerea examenelor reglementare” ‒ cf. DEX). Candidatul în ştiinţe devenea, am zice azi, doctor în ştiinţa respectivă. Acest sistem a durat până în anul 1965, când s-a revenit la forma veche de organizare a doctoratului.
Tot ca student aflasem, prin “frecventarea” lui Liviu Rusu, de comisia superioară de diplome, unde esteticianul clujean era membru, alături de Edgar Papu, Al. Dima şi alţii (în această calitate, Liviu Rusu s-a opus recunoaşterii tezei de doctorat a lui Nicolae Manolescu, care va deveni lucrarea Contradicţia lui Maiorescu, aşa cum profesorul clujean s-a împotrivit şi la trecerea docenţei de către Adrian Marino, sub pretextul, între altele, al unor traduceri greşite din germană!). Ulterior, am ajuns eu însumi membru al unei astfel de comisii (pentru domeniile ştiinţele comunicării, ştiinţe politice şi sociologie) şi am văzut concret modul de evaluare a lucrărilor, am cunoscut presiunile care se făceau asupra comisiei etc. Am avut noroc că preşedintele comisiei era un om o de o rară verticalitate – profesorul Dumitru Sandu, sociolog prin formaţie, care s-a luptat, prin memorii către minister şi prin articole în presă, pentru ca instituţia doctoratului să nu se degradeze.
Ce vreau să spun este că instituţia doctoratului era în România o instituţie de mare prestigiu. În ultimii ani ai regimului comunist, înscrierea la doctorat se făcea tot mai greu, doar cu acordul organizaţiei de bază a PCR şi apoi al Comitetului Judeţan de Partid. Eu însumi am avut, prin anii ’80, o tentativă de a mă înscrie la doctorat. Am candidat pe un singur loc, la profesorul Ion Vlad, vreo 11 “aspiranţi”, dar a câştigat candidata înscrisă ultima, Alina Pamfil. În tot cazul, aveam despre doctorat părerea că acesta reprezintă un prag foarte înalt, pe care puţini îl pot atinge. (Recent, cu ocazia trecerii prin Bucureşti, mi-am cumpărat, de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, volumul memorialistic al lui Dumitru Micu, Sfârşit şi început de mileniu. Rememorări, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010, unde aflu că Ioana Lipovanu, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, a lucrat la teza sa de doctorat … 30 de ani! Ulterior, “eterna doctorandă” ‒ expresia îmi aparţine! ‒ a publicat lucrarea Doctoratul, exigenţă administrativă sau rigoare existenţială? (Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005), despre care Dumitru Micu scrie: “Titlul volumului exprimă cu totul înalta concepţie pe care autoarea o are despre doctorat. Pentru ea, trecerea doctoratului echivalează cu obţinerea imortalităţii, susţinerea tezei e un moment analog înfăţişării la judecata de apoi. Ea s-a autozidit în teză, întocmai ca Ana lui Manole în biserica înălţată de soţ” (op. cit., p. 445-446).
La facultatea la care lucrez există o şcoală doctorală în ştiinţe ale comunicării şi ştiinţe politice, care se integrează politicii promovate de Universitatea “Babeş-Bolyai”, pe câteva direcţii: internaţionalizarea studiilor doctorale, prin susţinerea unor teze de doctorat în limbi de circulaţie internaţională, pregătirea tezelor de doctorat în cotutelă cu profesori de la universităţi străine, atragerea de doctoranzi din străinătate, asigurarea calităţii în funcţionarea studiilor doctorale, crearea unei colecţii editoriale dedicate publicării tezelor de doctorat, abordarea în tezele de doctorat a unor probleme de mare impact şi actualitate (criza economică, ecologia, corupţia, încălzirea globală, probleme culturale prioritare), tratarea acestora într-un registru interdisciplinar etc.
Celor mai puţin familiarizaţi cu nivelul studiilor doctorale în România, aş vrea să le ofer câteva informaţii, pentru a vedea că acţiunea despre care vorbesc a fost întru totul justificată. Pentru că, în “originala” noastră democraţie, şi instituţia doctoratului a fost compromisă: mulţi politicieni şi oameni de afaceri au considerat că ‘’dă bine’’ ca în CV-ul lor să îşi treacă şi titlul de doctor, obţinut adesea cu teze superficiale, uneori făcute de alţii, nepuse în circuitul ştiinţific, din teama de a nu se compromite (or, o teză nepublicată, indiferent de domeniul abordat, este, din punctul meu de vedere, o teză nulă!), dar aprobate în mod ciudat de Consiliului National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU).
Împreună cu profesorul Aurel Sasu, am decis să nu facem, la şcoala noastră doctorală, niciun fel de compromis: au fost admise teme de cercetare de mare actualitate şi impact, prioritare pentru cultura noastră; referatele vor fi discutate la termenul stabilit, după lectura lor atentă şi competentă, iar dacă acestea nu vor corespunde standardelor stabilite, vor fi automat respinse; la susţinerea publică a referatelor şi a tezei vor fi invitaţi cei mai buni specialişti ai domeniului, tezele urmând a fi imediat publicate la o editură de prestigiu.
Pentru a vedea cum a fost compromisă instituţia doctoratului în România postdecembristă, am să dau un exemplu. Iată, de pildă, ce se poate citi într-un articol – România – fabrică de doctorate de categoria a III-a –, publicat în ziarul România liberă de Aida Dănăilă, la 23 mai 2006, şi preluat şi de HotNews (http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1177755-romania-fabrica-doct orate-categoria-iii.htm): „În ultimii cinci ani, în România s-au acordat aproape zece mii de titluri de doctor, foarte multe dintre lucrări fiind însă doar compilaţii din diverse cărţi, doctorate obţinute prin influenţe politice sau financiare. Astfel s-a ajuns ca persoane devenite deja celebre – precum Dinel Staicu, Genică Boerică sau Nicolae Mischie – să se creadă mari savanţi şi oameni de ştiinţă. Pe de o parte, lipsa sancţiunilor pentru membrii comisiilor care analizează lucrările este unul dintre motivele pentru care apar aceste doctorate pe bandă rulantă. […] Potrivit datelor oficiale furnizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, anual se acordă mii de titluri de doctor, anume 5361 între 2001 şi 2003, 2817 în 2004 şi 1631 în 2005, deci 9809 de titluri în total.”
Să nu se creadă că numai la noi se petrec astfel de lucruri! Sunt şi la case mai mari! Vorbim de doctorate livrate în cutia poştală! În urmă cu un deceniu, a făcut vâlvă în presa de la noi cazul “doctorului” în psihologie, Rosella Stoicescu, de la Cluj. Iată un episod din acest caz, preluat după Ziarul de Mureş, din 1 septembrie 2003: “În decembrie 2002, Comandamentul Armatei a IV-a primeşte o notă telefonică în care se preciza că SMG organizează un concurs pentru ocuparea postului de referent psiholog al batalionului <<căşti albastre>> Bistriţa, în vederea misiunii din Kandahar. Un post plătit cu 2.000 de USD, la care se adăuga salariul din ţară şi gratuităţile de rigoare. Postul de psiholog era ocupat de căpitanul Gheorghe Ciolan, absolvent al Facultăţii de Psihologie. În urma concursului, la care au participat Ciolan şi Stoicescu, o comisie venită de la Bucureşti la Bistriţa a declarat-o câştigătoare pe <<căpităneasă>> (Rossela Stoicescu, n. I.R.)”. Candidata şi-a pus în dosar şi o diplomă de doctor: “Diplomă de doctor în psihologia filosofiei (disciplină inexistentă, n. red.), cu o lucrare despre Naţionalismul în Estul Europei, redactată în engleză, peste 400 de pagini, format A5. Lipsită de numele autorului. Diploma de doctorat este emisă de The Trinity College Dover, localitatea Delaware, pe adresa P.O 608, Fuengirola 29640, Malaga, Spain. Adică o facultate din Dover ‒ Marea Britanie, cu reşedinţa în Delaware ‒ SUA, pe o adresă din insula spaniolă Malaga! În fond, o <<universitate cutie poştală>>, care te face doctor în schimbul a 400 de dolari. Diploma Rosselei Stoicescu nu are antet, număr de înregistrare şi nici numele decanului universităţii care a semnat-o. Din acest punct de vedere este un fals ordinar. Nu ne mai întrebăm de ce Rossela Stoicescu nu a prezentat aceste acte la angajarea iniţială de psiholog.” Desigur, până la urmă lucrurile s-au lămurit, iar diploma de doctor i-a fost anulată Rosselei Stoicescu, care nu a mai plecat în Kandahar.
Revin. Într-o ţară ca România, în care se acordă atât de multe titluri de doctor, totul ar trebui să „duduie”, vorba fostului premier Călin PopescuTăriceanu. În domeniul umanistic, pe care îl cunosc mai bine, ar trebui să avem monografiile tuturor marilor noştri scriitori, ediţii critice ale acestora, făcute după criterii ireproşabile filologic şi necenzurate, istorii aduse la zi ale literaturii române, istorii ale marilor curente literare, un tratat de istorie a presei române, istorii ale marilor noastre instituţii etc. Or, constatăm că multe din aceste instrumente fundamentale pentru maturitatea unei culturi lipsesc la noi, iar unele dintre cele existente au fost viciate din punct de vedere ideologic.
În ciuda acestor eforturi care se fac, pentru ridicarea ştachetei în obţinerea doctoratului, există situaţii absolut ciudate. Profesorul Lazăr Vlăsceanu spunea că, de pildă, numai în 2010, în domeniul ştiinţelor militare s-au obţinut peste … 300 de titluri de doctor! No comment!
O problemă foarte importantă se referă la calitatea conducătorului de doctorat. Pe vremea scurtului mandat de ministru al Educaţiei naţionale al lui Mircea Miclea, obţinerea gradului de profesor universitar însemna automat şi obţinerea dreptului de a conduce doctorat într-un anumit domeniu. Plecarea ministrului Miclea (prin demisie) a însemnat şi renunţarea la această exigenţă. Probabil au fost presiuni politice foarte mari. Ce-i drept, şi instituţia profesurii s-a vulgarizat. În perioada interbelică, profesorul universitar era numit prin Decret Regal! Profesorii universitari erau puţini, iar cine deţinea acest titlu însemna ceva în domeniul respectiv. Profesoul universitar era cu adevărat creator de şcoală în domeniul său! Cunosc o catedra de fizică unde sunt 22 de profesori universitari! Oare toţi sunt creatori de şcoală? Desigur, actualii profesori universitari, din orice domeniu, şi-au câştigat această calitate pe baza unor criterii legale, şi ele pervertite (cărţi publicate în trei exemplare, nepuse în circuitul ştiinţific, citări între colegi, publicarea de mai multe ori a aceluiaşi studiu, eventual cu titlul schimbat, raportarea unei recenzii drept studiu etc.).
Îmi amintesc de un articol din Contemporanul scris de Ion Zamfirescu, despre formula doctoratului românesc, unde scria, între altele: “Cred şi salut cu admiraţie doctoratele care erzumă în ele rezultate ale unei munci de-o viaţă întreagă. Tot pe atâta însă, cred şi mă bucur de doctoratele tinere, deci nu puncte terminus într-o carieră cărturărească, ci prolegomene ale acesteia, pentru chemări şi pentru împliniri viitoare” (Ion Zamfirescu, Doctoratul, în Contemporanul, nr. 19 (1696), 11 mai 1979, p. 2).
Revenind la întâlnirea de la Bucureşti, trebuie să spun că la ea a participat şi ministrul Daniel Petru Funeriu, care a făcut comentarii şi pe marginea noului Cod al studiilor universitare de doctorat. Vor fi multe noutăţi. Prin introducerea (h)abilitării (termenul încă nu este “stabilizat”!), poate fi conducător de doctorat şi un lector universitar, dacă acesta are (h)abilitarea! Acest nou titlu academic se va da în patru centre universitare (Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi). Un conducător de doctorat nu poate avea mai mult de 8 doctoranzi într-un an, ceea ce mi se pare just, dar durata studiilor doctorale rămâne tot de trei ani, cum este şi în prezent.
Oricum, instituţia doctoratului se află în faţa unor mari “provocări’, cum se spune acum. Să sperăm că se va reveni la normalitate, exigenţă şi valoare.
Ȋnchei aceste consideraţii cu ideea că tezele de doctorat trebuie obligatoriu publicate. Ȋn România interbelică a fost o perioadă când lucrarea care trebuia să constituie teza de doctorat btrebuia publicată înainte cu cel puţin un an de la susţinere, pentru a s evedea care este opinia specialiştilor.
La ora actuală, marea majoritate a doctorilor nu vor să îşi publice teza de doctorat, care i-ar arunca automat în groapa cu lei. Conform legii, un exemplar din teza susţinută trebuie să rămână la instituţia organizatoare de doctorat. Dar acelui exemplar foarte uşor i se poate pierde urma, astfel că nimeninu mai poate controla calitatea tezei de doctorat.
Cât priveşte recenta Ordonanţă de Urgenţa a Guvernului, prin care oricine poate renunţa la titlul de doctor, aplicarea ei pune serioase probleme practice: pe baza doctoratului, cineva a avansat în diverse funcţii, i s-a modificat salariul, a avut diverse drepturi. Cum se pot retrage aceste avantaje financiare şi de altă natură?
Ilie Rad
P.S. Găsesc recent următoarea afirmaţie a profesorului Paul Cornea: “Un doctorat presupune, în mod esenţial, producerea unei cărţi originale” (Ce a fost? Cum a fost? Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Polirom, Cartea Românească, Bucureşti, 2013, p. 73)