1. Preliminarii. Domnul Ion Cristoiu a publicat recent, pe blogul personal (Gândul de vineri, 27 iulie 2018), articolul Fatala strângere de mână la Procesul Mareşalului Antonescu.
Procesul lui Antonescu a început la 6 mai 1946, iar la 11 mai a fost audiat martorul Iuliu Maniu, a cărui depoziţie a durat 6 ore şi jumătate. Scrie domnul Ion Cristoiu: “Conştient de cursele care i se întindeau, Iuliu Maniu se arată extrem de vigilent cu felul în care grefiera îi consemna spusele. El îşi dă seama că, voit sau nu, un cuvânt aiurea transcris putea da o altă semnificaţie unora dintre nuanţările sale. De aceea el cere și i se aprobă să vină după-amiază, când era mai odihnit, să citească Depoziția în forma dactilografiată și s-o semneze.
La reluarea şedinţei, după-amiază, Iuliu Maniu vine să-şi citească declaraţia şi s-o semneze. După ce o parcurge pe îndelete şi o iscăleşte, se ridică şi se îndreaptă spre ieşire. În acest răgaz se petrece un moment care merită să fie trecut cu majuscule în manualele de Istorie. Deşi e conştient de manevrele comuniştilor, deşi îşi dă seama de importanţa fiecărei virgule, a fiecărui gest la acest Proces, marele om politic se opreşte în dreptul boxei acuzaţilor şi strânge mâna Mareşalului. Pentru toţi cunoscătorii mizeriei numite politicianism românesc, această strângere de mână are o semnificaţie cutremurătoare. Iuliu Maniu nu numai că nu-l acuză pe Ion Antonescu, pentru a se salva, dar, mai mult, face un gest la care nu-l obliga nimeni:
Strânge mâna Mareşalului în public.”
Aşa cum era de aşteptat, presa obedientă comuniştilor a interpretat gestul lui Iuliu Maniu ca o solidaritate a sa cu “marii criminali de război”.
2. Mărturia ziaristului Reuben H. Markham. Domnul Ion Cristoiu dă apoi un amplu citat din cartea lui Reuben Markham, care a asistat la proces, în calitate de corespondent în România al cotidianului Christian Science Monitor. La doi ani după procesul din 1946, Reuben H. Markham a publicat volumul România sub jugul sovietic (Boston, 1946), carte tradusă şi la noi, după 50 de ani, respectiv în 1996 (Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic. În româneşte de George Achim, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996), în care autorul scrie: “Am avut ocazia să vorbesc cu dânsul (cu Iuliu Maniu, n. I.R.) în particular, la puţin timp după acest incident, şi l-am întrebat de ce a făcut un gest atât de imprudent şi nenecesar, în fond. Mi-a răspuns că l-a făcut, pentru că, dacă n-ar fi procedat aşa, i-ar fi fost ruşine de dânsul tot restul vieţii. L-am întrebat, apoi, care crede că vor fi pentru el consecinţele politice şi a replicat că ar fi nedemn de dânsul să aprecieze situaţia dintr-o atare perspectivă. Consideră că a acţionat ca un om şi ca un creştin, fără a se gândi la consecinţe. Ar fi fost un laş, dacă ar fi procedat altfel, ori el nu se consideră un laş. A văzut doi bărbaţi izolaţi, consternaţi, părăsiţi, urâţi de clica conducătoare, doi oameni în faţa morţii. A avut un presentiment că vor fi împuşcaţi curând, după cum s-a şi întâmplat… Şi atunci când, pentru o clipă, s-a aflat în faţa lor, pentru ultima oară, a simţit că el, creştinul care este, ar fi ipocrit, dacă nu le-ar oferi o strângere de mână, în semn de rămas bun. După acest gest, o furtună de insulte s-a abătut cu turbare asupra capului lui Maniu, mai exact asupra mâinii sale, iar ruşii au transformat gestul său spontan într-un act de importanţă majoră, îndeajuns de grav pentru a-i compromite activitatea politică viitoare. Dar Maniu nu a regretat, o clipă, fapta săvârşită sub impulsul momentului, considerând-o cu adevărat creştinească.” (Din păcate, domnul Ion Cristoiu nu indică paginile, nici din ziare, nici din cartea citată.)
3. Mărturia ziaristului Nestor Ignat. Între ziarişii care au asistat la “Procesul marii trădări naţionale” s-a numărat şi Nestor Ignat, care reprezenta ziarul Scânteia. Iată ce mi-a relatat acesta, într-un amplu interviu pe care i l-am luat (interviul este deocamdată inedit, iar banda cu înregistrarea se află în posesia mea):
„– Ne puteţi povesti cum s-a întâmplat momentul cu Iuliu Maniu, care a dat mâna cu Mareşalul Antonescu?
– Păi cum să se-ntâmple? Maniu a studiat, aşezat la masa presei şi el, textul declaraţiei pe care o făcuse el [înainte de masă]. Declaraţia a fost controlată de Maniu şi semnată, fiecare pagină, sus şi jos. Asta avea obligaţia. După care, a oferit textul preşedintelui Voitinovici cred şi a plecat, ajutat de Ilie Lazăr.
– Ilie Lazăr era şi el martor?
– Nu era martor, era ajutorul lui Maniu. Ca prieten. Şi îl ajuta să meargă, că Maniu era un om mai în vârstă. Şi când să iasă, i-a semnalat preşedintele că n-a semnat peste tot. Avea o pagină nesemnată. Probabil nu întâmplător n-a semnat, poate că nu-i plăceau anumite lucruri de acolo. Pentru că ei (comuniştii, n. I.R.) au încercat să scoată la iveală complicitatea lui cu Antoneştii. Şi atunci Maniu s-a întors, a urcat la masa preşedintelui, a semnat şi acolo, dar s-a dat jos nu în partea dinspre stradă, ci în partea dinspre boxa acuzaţilor. S-a trezit nas în nas, intenţionat sau neintenţionat, cu generalul Dobre (generalul Gheorghe Dobre făcea parte din lotul acuzaţilor, n. I.R.), pe care probabil îl cunoştea, din cine ştie ce împrejurări. Ăla era foarte mirat, dar Maniu a dat mâna cu el şi l-a întrebat ce mai face. Următorii erau cei din primul rând. Şi pe ei îi cunoştea probabil. Şi la capăt era Ion Antonescu în persoană. Şi a dat mâna şi cu ăia, mai departe. De ce a dat, e foarte greu de spus. Din greşeală, din obişnuinţă, e greu de spus. Antonescu şi cu Ică au fost foarte miraţi de gestul lui Maniu. Nimeni nu voia să-l interpreteze ca întâmplător. Reieşea că dinadins a dat mâna cu ei. Şi atunci au urmt huiduielile publicului, care era un public ales pe sprânceană, format din comunişti. Şi l-au scos cu greu din sală pe Iuliu Mnaiu, iar Ilie Lazăr a încasat el pumni şi picioare, care îi erau destinate lui Iuliu Maniu.
Inculpaţii fuseseră aduşi pentru a fi condamnaţi la moarte, cum fuseseră acuzaţii de la Nürnberg. Tu dai mâna cu ei, ca să demonstrezi ce?
Din păcate, gestul n-a fost înregistrat, nici cinematografic, nici fotografic. Toţi cei care erau acolo au fost stupefiaţi. Nu se aşteptase nimeni la aşa ceva. Asta a fost culmea spectacolului. L-au ratat. Nu l-au înregistrat.
– Dar Procesul s-a filmat!
– Da, parţial s-a filmat. Momentul ăsta interesant nu s-a filmat, dar restul s-a filmat.”
4. Mărturia domnului Paul Lăzărescu. Cred că domnul Paul Lăzărescu este singurul om în viaţa, care a asistat la procesul lui Antonescu. Iată ce scrie domnia sa: “În dimineaţa zilei de luni, 6 mai 1946, a început judecata marilor criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării (lotul Antonescu), la Tribunalul Poporului din Strada Ştirbei-Vodă. […]
Personal, ca reporter, am avut şansa istorică de a fi prezent la o singură şedinţa a procesului Antonescu, şi anume la aceea în care a depus ca martor Iuliu Maniu. Pătrez vie în memorie, după o jumătate de veac, apariţia lui Iuli Maniu în sala de şedinţă, însoţit fiind de nedespărţiţii lui secretari, Corneliu Coposu şi Şerban (Bani) Ghica. După formalităţile legale de introducere a martorului, deşi invitat de către preşedintele Curţii de judecată să ia loc, Iuliu Maniu a refuzat să se aşeze, din respect faţă de instituţie, rămânând în picioare pe toată durata depoziţiei, mai bine de şase ore. Merită să amintesc câteva scene semnificative din timpul acestei depoziţii, pentru a releva integritatea morală a lui Iuliu Maniu.
Preşedintele Curţii şi inculpatul Ion Antonescu îl întreabă pe Iuliu Maniu dacă a fost de acord cu războiul împotriva Uniunii Sovietice, la care martorul răspunde printr-un <<da>> categoric, menţionând însă că a fost de accord atâta vreme cât trupele româneşti au luptat până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, pentru că <<Basarabia a fost, este şi va fi pământ românesc!>>, a rostit răspicat Iuliu Mnaiu. În acele momente în sală s-a aştrenut o tăcere mormântală; surprinşi de declaraţia atât de fermă a lui Iuliu Maniu, participanţii n-au ştiut cum trebuie să reacţioneze. În acele câteva clipe de derută şi linişte deplină, s-a auzit doar zgomotul unui creion câzând pe o masă: maiorului sovietic Levy, ataşat de presă al Comisiei Aliate (sovietice) de Control, îi scăpase, de emoţie, creionul din mână. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare, iar liniile feţei i se împietriseră…
Al doilea moment îl constituie acela de la încheierea depoziţiei, când preşedintele Curţii îl solicit pe martor, conform, procedurii legale, să-şi semneze declaraţiile. Iuliu Maniu refuză însă să semneze, înainte de a citi stenograma. Citirea acesteia, după declaraţiile care duraseră ore în şir, îi necesită timp mai îndelungat. Orele fiind înaintate, Curtea dă semne de nerăbdare, ar dori să se retragă şi îi cere lui Maniu să semneze. Maniu refuză categoric. În sală se provoacă oarecare rumoare. Maniu, ferm, spune că nu semnează până nu citeşte, deoarece el nu se grăbeşte şi doreşte să-şi verifice declaraţiile în tihnă. La inflexibilittaea lui Iuliu Maniu, Curtea acceptă, în cele din urmă, ca acesta să revină după-amiază – contrar procedurii legale –, ca să-şi citească depoziţia.
În sfârşit, un ultim moment al şedintei, meritând a fi menţionat, este acela când, înainte de a părăsi sala, Iuliu Maniu se îndreaptă spre boxa acuzaţilor şi îi întinde mâna lui Ion Antonescu, strângându-i-o într-un gest de nobilă şi creştinească iertare faţa de un om pe care îl considera deja condamnat la moarte de către sovietici şi comunişti.
De data aceasta, sala a reacţionat violent, prin vociferări şi huiduieli. Iuliu Maniu, senin, netulburat, în întreabă atunci pe Corneliu Coposu, cu o inocenţă disimulată: <<Da’ ce s-a întâmplat, dragule?!>>
Aceste gest al lui Iuliu Maniu a suscitat ulterior, în presă ca şi aiurea, comentarii şi interpretări diferite.
Iată, bunăoară, cum relatează episodul generalul CVR Schuyler, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control, în jurnalul său (Misiune dificilă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 326): “Acest gest a provocat o mare agitaţie în sală, care era, bineînţeles, tixită de simpatizanţi ai FND şi ai comuniştilor. Ziarele comuniste au urlat timp de câteva zile că, în fine, Maniu şi-a dat arama pe faţă şi s-a demascat ca fiind fascist şi aţâtător la război. Maniu şi-a explicat mai târziu gestul, spunând că Antoneştii salvaseră vieţile multora dintre principalii săi colaboratori, printre care şi Rică Georgescu, care fusese prins în flagrant, în timp ce comunica prin radio cu anglo-americanii, în încercarea de a obţine un armistiţiu. El a arătat că refuzul Antoneştilor de a-i preda pe aceşti oameni germanilor, pentru a fi pedepsiţi, a avut ca rezultat ţinerea lor într-o închisoare destul de confortabilă din Bucuerşti, din care, bineînţeles, au fost eliberaţi la 23 august. A precziat că acea strângere de mână ar trebui interpretată ca un semn de recunoştinţă pentru poziţia fermă a lui Antonescu, şi în niciun caz ca o provocare pentru actualul govern.” (N. Carandino, Rezistenţa – prima condiţie a victoriei. Articole politice apărute în “Dreptatea” (1944-1947). Antologie, introducere, note şi comentarii de Paul Lăzărescu. Nicolae Carandino înainte de a-l fi cunoscut, aşa cum l-am cunoscut – postfaţă de Valeriu Râpeanu, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2000, p. 413-414).
5. Concluzii. După cum rezultă din cele arătate mai sus, există unele diferenţe între relatările făcute de cei prezenţi asupra gestului făcut de Iuliu Maniu.
a. Nestor Ignat suţine că Maniu a dat mâna cu mareşalul şi cu toţi inculpaţii din primul rând al sălii în după-amiaza acelei zile, după ce a semnat depoziţia, în timp ce domnul Paul Lăzărescu scrie că a dat mâna doar cu Ion Antonescu, şi la finalul depoziţiie, nu după semnarea acesteia.
b. Nestor Ignat susţine că Maniu era însoţit de Ilie Lazăr, iar domnul Paul Lăzărescu arată că era însoţit de secretarii săi, Corneliu Coposu şi Şerban (Bani) Ghica.
c. Şi justificările lui Iuliua Maniu pentru gestul său diferă, între ce a relatat ziarsitul american Reuben Markham şi domnul Paul Lăzărescu.
În orice caz, cred că gestul lui Iuliu Maniu – de a da mâna cu Mareşalul Ion Antonescu, aflat în boxa acuzaţilor – nu a fost unul premeditat, ci unul spontan. Dacă ar fi fost un gest premeditat, Iuliu Maniu l-ar fi făcut imediat după depoziţia sa de martor, în prima parte a zilei de 11 mai 1946. Pe lângă argumentul că a acţionat ca un om şi ca un creştin, poate Iuliu Maniu avea şi remuşcări că a contribuit, indirect, la arestarea Mareşalului, la 23 august 1944. (Se ştie că Iuliu Maniu a iniţiat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu Regele Mihai, pentru răsturnarea dictaturii antonesciene.)
Va trece doar un an până când, în urma înscenării de la Tămădău, Iuliu Maniu însuşi va fi arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” şi condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și iniţial a fost trimis la Penitenciarul din Galați, în 1951 fiind transferat la închisoarea din Sighet, unde va muri, la 5 februarie 1953, la vârstă de 80 de ani. Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet, rămasă până azi neidentificată.