A trecut necomentat în presa noastră literară volumul lui Daniel Silva Perdigão, Imaginea Portugaliei în literatura română. Cuvânt înainte de Mihai Zamfir, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2016. Autorul (n. 1952) a predat, timp de nouă ani, limba română la Universitatea din Lisabona, după care a susţinut mulţi ani cursuri de limba portugheză la Universitatea din Bucureşti (al cărei absolvent şi este), fiind, simultan, şi directorul Institutului Camões din capitala României. Cartea, o variantă revăzută a unei teze de doctorat, reprezintă, după cum spune profesorul Mihai Zamfir în prefaţă, “cea dintâi sinteză scrisă la noi asupra contactelor româno-portugheze de-a lungul anilor. Dincolo de articole, de studii ocazionale şi de comunicări ştiinţifice punctuale, prezentul volum reuneşte pentru prima oară datele disponibile în materie, le ordonează cronologic şi le completează cu câteva semnificative contribuţii personale, unele remarcabile.”
Primul capitol, Portugalia reflectată în presa românească, cercetează primele ecouri în presa din România privind unele realităţi politice, culturale şi turistice portugheze. Cele dintâi articole despre Portugalia sunt identificate în revistele lui Gh. Asachi, Albina românească (Portugalia, nr. 10, 3 febr. 1846, p. 19-20), respectiv Icoana lumei (Lisabona, capitala Portugaliei, în vol. I, 1865, p. 82-84). Primul articol face o prezentare generală a Portugaliei, oferind cititorilor “varii aspecte ale lumii portugheze. De la starea vremii la agricultură, de la jurnalistică la viaţa parlamentară şi administraţia colonială din Macao (colonie portugheză, n. I.R.), se creionează, prin comparaţie cu realităţi locale sau toposuri familiare cititorilor, schiţa unei ţări necunoscute.” Un articol mai amplu este cel publicat în Icoana lumei, fiind probabil o traducere, pentru că nu este semnat. Autorul ne plimbă pe străzile centrale şi mărginaşe ale Lisabonei, “rubin între oraşele întregei lumi”. “Stradele ei sunt aşa de strâmte, întunecoase şi cotigite, încât singura ei privire aduce melancolie.” Mai frumoasă şi mai plină de viaţa este partea cea nouă a Lisabonei, reconstruită după devastatorul cutremur din 1755. Aici “stradele ei sunt largi şi pe linie dreaptă, făcute pântre zidiri măreţe; strada ce este de-a lungul malului râului Tajo este cea mai întinsă.”
În funcţie de zonă, întâlnim în Lisabona “oameni mizeri”, “trăsuri foarte rele”, care contrastează cu “cel mai mare lux” în care trăieşte protipendada. Nobilii se întrec în a avea un număr cât mai mare de slugi, iar femeile din înalta societate sunt înconjurate de “părechi de cameriere, dacă nu şi o damă bătrână, care să privegheze paşii , suspinurile, privirile, visurile şi rugăciunile tinerei şi frumoasei stăpâne a curtei, în numele soţului plin de gelozie.”
Desigur, pe măsură ce presa românească se va dezvolta şi diversifica, şirile despre Portugalia se în mulţesc, se publică traduceri din literatura portugheză. În 1910, de pildă, ziarul Minerva tipărea romanul foileton Revoluţia din Portugalia sau un tron pentru o iubire, datorat scriitorului şi ziaristului Vasile Pop (care semnează cu pseudonimul Const. Fulger). Alte publicaţii în care găsim informaţii despre Portugalia sunt Ordinea, Universul, Adevărul literar şi artistic, Universul literar, Cele trei Crişuri, Năzuinta, Rampa, Neamul românesc, Cuget clar etc. Se publică studii şi cercetări despre literatura şi cultura portugheză, primul lusitanist fiind Alexandru Popescu-Telega (1889-1970).
Ca o completare la cele spuse până acum, precizez că primele informaţii despre Portugalia în spaţiul românesc apar cu 51 de ani înainte de notiţa din Albina românească (1846). E vorba de un manual de Georgrafie universală, al lui P. Buffier, care a fost tradus şi în limba română şi publicat, cu caractere chirilice, în anul 1795. Se numeşte De obşte geografie pe limbă moldovenească, scoasă de pe Geografia lui [P.] Buffier, după orânduiala care acum, mai pre urmă, s-au aşezat în Academia de la Parizi. Cuvânt către cetitoriu: Amfilohie Hotiniul. Acum întâi tipărită în zilele Preluminatului şi Preaînălţatului Domnului nostru, Alexandru Ioan Callimachi Voievod. Cu blagoslovenia şi cu toată cheltuiala Preasfinţitului Mitropolit a toată Moldavia, Kirio Kir Iacov, întru Preasfintei sale Tipografii, în Sfânta Mitropolie, în Iaşi. Data: 1795, avgust 22. S-au tipărit de ierodiacon Gherasim şi de Pavel Petrov, tipograf.
În acest manual, Portugaliei îi sunt alocate aproape trei pagini, în care se face o mica istorie a “Portogaliei”, încă de pe vremea când făcea parte din Uniunea Iberică (1580-1640) şi avea numeroase colonii în America Latină, în Africa şi Asia. În capitala “crăiei” sunt “multe biserici şi mari palaturi”, fiind amintite şi principalele râuri ale ţării: Ebro, Tago, Minho şi Douro.
Capitolul al II-lea, Nicolae Iorga şi Portugalia, scoate în evidenţă contribuţia lui Nicoale Iorga la crearea unei punţi de legătură “între popoarele latine cele mai depărtate, pentru a parafraza titlul cărţii sale dedicate Portugaliei”. Astfel, încă în 1917, în plin război, Nicolae Iorga a publicat studiul Relations latines de la famille royale roumaine – quelques notes généalogiques, Jassy, Imprimerie de l’Etat, 1917, în care a subliniat, între altele, şi legăturile de sânge între dinastia de Hohenzollern şi Casa de Braganza – Casa Regală a Portugaliei. Profesorul Daniel Perdigao remarcă, inteligent şi speculativ, că, prin acest demers, Nicoale Iorga voia “să dovedească linia genealogică <<latină>>, constituită prin alianţe matrimoniale cu dinastii domnitoare, în scopul de a contracara acele facţiuni opozante încă ideii de domn strain, pe de o parte, şi pentru a spori prestigiul viitorului rege unificator Ferdinand în faţa aliaţilor României din Primul Război Mondial, pe de alta, Iorga trece în revistă, într-o erudită demonstarţie istorică şi genealogică, toate legăturile de sânge dintre Hohenzollerni şi încoronatele familii ale <<gintei latine>>, printre ele şi Casa de Braganza. Nu întâmplător, textul micului studiu, publicat iniţial ca articol în revista Institutului de Studii Sud-Est Europene, este în limba franceză. Evident, Iorga consideră că, odată stabilită rudenia cu case regale domnitoare, în ţări precum Franţa şi Italia, s-ar mai fi estompat alogenitatea unei dinastii de origine germană. […] În dorinţa sa de a imacula blaoznul Casei Regale a României, Iorga încearcă să dovedească o ascendenţa <<latină>> nu numai pentru viitorul Rege Ferdinand, dar şi pentru soţia sa, Maria. Într-adevăr, Casa de Hanovra, al cărei blazon îl va purta Regina Maria, nepoată a reginei Victoria, se poate lăuda cu o ascendenţă <<latină>> prin vechea filiaţie cu Stuarţii scoţieni, căci, pe linie maternal, Mary Stuart se trăgea din Casa de Lorena, înrudindu-se deci cu ducii de Guise şi, prin ei, chiar cu celebra familie Medici.
Revenind la arborele genealogic al Casei de Hohenzollern şi Sigmarinen, autorul (Nicolae Iorga, n. I.R.) subliniază faptul că soţia lui Carol de Hohenzollern, mama celui care avea să fie Regele Carol I al României, este fiica unei nepoate prin alianţă a lui Napoleon Bonaparte, pe linia soţiei Josephine, nepoată ulterior adoptată de împărat. Deşi nu de sânge corsican înnobilat, legătura de rudenie pare suficientă pentru o infuzie de sânge latin pe linie maternal, în ceea ce-l priveşte pe primul Rege al României, lucru valabil şi pentru cel de-al doilea, Ferdinand, căci soţia lui Carol de Hohenzollern îi este bunică.
Aceste legături de rudenie cu familii imperial, recente însă şi de sânge relative plebeu, pălesc în faţa unei adevărate alianţe între vechea stirpe a Hohenzollernilor şi o dinastie efectiv latină în ochii lui Iorga – Casa de Braganza, Casa Regală a Portugaliei. Astfel, sora lui Carol I al României, Stephanie de Hohenzollern, se căsătoreşte, la 29 aprilie 1856, cu Dom Pedro de Braganza, Regele Portugaliei, într-un mariaj ce avea să dureze numai un an şi va lăsa un rege îndoliat şi neconsolat.” (p. 25-26).
Ceea ce nu spune Iorga (dar comentează profesorul Daniel Silva Perdigão) este că Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei, deci relaţiile dintre cele două Case Regale (română şi portugheză) sunt foarte puternice.
Rămânând la Nicolae Iorga, autorul cărţii de faţă aminteşte de un alt studiu al marelui istoric român, Un prinţ portughez cruciat în Ţara Românească a secolului al XV-lea (Cultura Naţională, Bucureşti, 1925), în care Iorga vorbeşte despre participarea lui Dom Pedro, duce de Coimbra, la Campania din 1427 a împăratului Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, în Ţara Românească, într-o campanie îndreptată împotriva turcilor şi pentru a-l sprijini pe Dan al II-lea, în lupta cu rivalul său la tron, Radu al II-lea Prasnaglava (fiul lui Mircea cel Bătrân, care a domnit, cu sprijin otoman, de patru ori în Ţara Românească, între anii 1420-1427), autorul reproducând în carte o excelentă frescă, datorată pictorului Frederico George, creată pentru pavilionul dedicat istoriei la Expoziţia Lumii Portugheze, Lisabona, 1940. Autorul face o prezentare detaliată a cărţii lui Iorga, în funcţie de marile teme dezbătute: Ţara, Rasa, Istoria, Arta şi literatura.
Partea cea mai consistentă a acestui capitol este dedicat volumului publicat de Iorga în 1928, Portugalia: ţara latină cea mai îndepărtată în Europa. Note de drum şi conferinţe, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, carte scrisă în urma unei călătorii de şapte zile în Portugalia, în martie 1928, la invitaţia Societăţii Portugheze de Geografie, dar şi a unor oficialităţi guvernamentale.
Unul din marile nume care se invocă, vorbind despre relaţiile culturale româno-portugheze, este cel al lui Lucian Blaga. Aşa cum se ştie, poetul a fost ambasador timp de un an (1 aprilie 1938-1 aprilie 1939), după ce fusese ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia (1926), Praga (1927), Berna (1928-1932; 1937-1938) şi Viena (1932-1937). Revenirea în ţară s-a datorat lui Blaga însuşi, care i-a scris în acest sens o scrisoare regelui Carol al II-lea (între timp i se înfiinţase Catedra de “filosofia culturii” la Universitatea din Cluj, după cum aflăm din volumul semnat de Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004, p. 301). Ca ambasador, Lucian Blaga i-a succedat lui Alexandru Duiliu Zamfirescu, fiul romancierului Duiliu Zamfirescu, care îndeplinise această funcţie între 1933-1936.
Pe bună dreptate, autorul nu insistă prea mult în privinţa prezenţei lui Blaga în Portugalia, despre care s-a spus cam totul înainte: s-au publicat rapoartele sale diplomatice (George Potra, Lucian Blaga în diplomaţia românească, Editura Altip, Alba Iulia,m 2011), s-a studiat, de către George Gană, prezenţa Portugaliei în lirica blagiană, în special în volumul La curţile dorului, apărut în 1938, dar şi mai târziu, în poeme precum Aràbida, Don Quijote, Măgăruşul, Lăcaş, Soare iberic etc. Despre activitatea sa diplomatică din capitala Portugaliei s-a ocupat Ion Bălu, în lucrarea Viaţa lui Lucian Blaga (vol. II, apr. 1935 – mart. 1944, Editura Libra, Bucureşti, 1996, p. 161-230). Între timp, a apărut şi un volum memorialistic: Octav Vorobchievici, Cu Lucian Blaga în Portugalia. Prefaţă de Constantin Cubleşan. Cu un portret grafic al poetului, semnat de Ion Mitrea. Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005. Pe bună dreptate, autorul îşi însuşeşte punctual de vedere al lui George Gană, în legătură cu elementl definitoriu al poeziilor “lusitane” ale lui Blaga: “Puternica solaritate şi prezenţa nemijlocită a imensei întinderi lichide dau poetului – pentru care în general lumina şi, datorită fluidităţii şi transparenţei, apa sunt simboluri ale absolutului şi eternităţii, substanţe pure, sugerând deopotrivă materia şi spiritul, natura fizică şi substratul ei metafizic – sentimentul ieşirii din timp, îi anulează neliniştea <<marii treceri>.” (Cf. Lucian Blaga, Mirabila sămânţă. Ediţie bilingvă româno-portugheză. Prefaţă de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 21).
Într-un subcapitol sunt prezentate şi ecourile lusitane în romanul apărut postum, Luntrea lui Caron. Merita evidenţiat şi momentul prezentării de către Blaga a scrisorilor de acreditare, în calitate de ambasador: “În primăvara anului 1938 am descins la Bonalisa (joc de cuvinte: Lisabona, n. I.R.) , în Luzitania (Portugalia, n. I.R.). La câteva zile mi-am prezentat, în obişnuitul cadru, foarte solemn, scrisorile de acreditare la preşedintele republicii. Prezentarea scrisorilor oferă curioşilor, acolo, în Luzitania, un spectacol, ce îmbină aspecte ale vieţii moderne cu foarte vechi şi desuete aspecte medievale. Închipuie-ţi, Ana, totul, fă un efort de imaginaţie… Spectacolul se desfăşura într-o ţară depărtată, foarte exotică prin toate ale ei, printre palmieri şi migdali, printre smochini şi eucalipţi. Închipuie-ţi suita de imagini… Am pornit de la locuinţă cu câteva maşini, flancate şi urmate de-un escadron de călăreţi, în uniforme dintr-un secol al luminilor, ce rămăsese pe undeva, în istorie. Parcurgeam bulevardele în văzul mulţimii, ce-şi da ghes la încrucişările de străzi. Alaiul avea s-o ţină pe lângă golful senin al Tajelui, ce se tot lărgea, până la o cetate, din vremea lui Vasco da Gama, unde trebuia să aibă loc solemnitatea acreditării. Pentru un ochi ce priveşte întâmplările pe dinafară, desigur, evenimentul, mersul lin al maşinilor, trapul călăreţilor, uralele convenţionale ale mulţimii adunate pe bulevarde şi cheiuri pot să fie apogeul unei vieţi! Dar mie oamenii mi se păreau ca nişte figuri de ceară. Mi se păreau toţi cuprinşi de nu ştiu ce insulară melancolie! Însumi mă simţeam foarte înstrăinat de propia-mi fiinţă… Ce avea a face acest drum – cu drumurile mele?” (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, roman, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 446).
De o abordre oarecum asemănătoare are parte şi Mircea Eliade, cu menţiunea că acesta a rămas la postul din Lisabona, ca ataşat cultural, patru ani (1941-1945). A ajuns aici după ce fusese expulzat din Anglia, ca persona non grata, în urmă intrării României în război, alături de Germania. În timp ce Lucian Blaga, în scurtul sejur lusitan, şi-a vazut doar de propria sa creaţie, Mircea Eliade a dorit să facă propaganda în folosul ţării sale, publicând numeroae articole în presa portugheză, în special în publicaţia Acção. Din fericire, s-a publicat tot ce ţine de relaţia lui Mircea Eliade cu Portugalia, referindu-ne la cele două volume: Mircea Eliade, Jurnal portughez şi alte scrieri, vol. 1. Prefaţă şi îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu. Studii introductive, note şi traduceri de Sorin Alexandrecsu, Florin Ţurcanu, Mihai Zamfir. Traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2007; Mircea Eliade, Jurnal portughez şi alte scrieri, vol. 2. Îngrijire de ediţie de Sorin Alexandrescu. Traduceri din portugheză şi glosar de nume de Mihai Zamfir. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2007. Mai trebuie adăugat şi volumul Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Humanitas, Bucureşti, 2005 (carte necitată în bibliografia cărţii lui Daniel Silva Perdigão).
Din ampla creaţie a lui Mircea Eliade, legată de Portugalia, Daniel Silva Perdigão comentează contribuţiile lui Mirce Eliade publicate în presa portugheză, amintind simpatiile scriitorului române pentru Statul Nou (Estado Novo), proclamat de Antonio de Oliveira Salazar (18890-1970), dictatorul “bland” al Portugaliei. “Mircea Eliade – scrie Daniel Silva Perdigão – se simte atras, chiar fascinat de Salazar şi mai ales de ideologia Estado Novo, care corespunde principiilor sale, şi astfel se lansează în scrierea unei monografii a fenomenului şi eroului ei (Salazar şi revoluţia din Portugalia, n. I.R.), căreia îi dedică, cu regrete ulterioare, mai bine de un an din stagiul său portughez.” (p. 58). (Să nu uităm că mari creatori – Miguel de Unamuno, Paul Valéry, Luigi Pirandello ş.a. – şi-au manifestat simpatia pentru Statul Nou, indirect pentru Salzar.) Alte comentarii vizează studiul lui Eliade despre dorul portughez, exprimat prin cuvântul saudade, respectiv jurnalul portughez al lui Eliade şi modul în care se reflectă peisajul lusitan în romanul Noaptea de Sânziene a aceluiaşi autor.
Aşa cum scrie tot prefaţatorul, Mihai Zamfir, “punctul forte al acestei cărţi şi, în acelaşi timp, proba ei supremă de originalitate o reprezintă ultimele două vaste capitole, dedicare reflexelor portugheze din romanul Craii de Curtea-Veche şi relaţiei pe care Mateiu Caragiale a întreţinut-o cu ministrul Portugaliei la Bucureşti din acea vreme, Martinho Brederode.” (p. 10). Nu ştim în ce măsură unele idei din acest capitol i-au fost sugerate autorului de trei studii savante, publicate de Pavel Mocanu: Documente diplomatice portugheze din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea privitoare la Ţările Române, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2003, respectiv Pavel Mocanu, Martinho de Brederode (povestea unui ambasador portughez îndrăgostit de România), Lumina Tipo, Bucureşti, 2009, la care se adaugă volumul Alinei Stoica, Relaţii diplomatice româno-portugheze (1919-1933). Martinho de Brederode – ambasador la Bucureşti, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011.
În orice caz, autorul demonstrează foarte convingător, pe baza unor citate excerptate din capodopera mateină, că prototipul personajului Pantazi este Martinho Brederode, primul ambasador al Porrtugaliei republican la Bucureşti, diplomat cu care Mateiu Caragiale a fost în relaţii foarte apropiate, după cum rezultă şi din însemnările sale (Agenda – Acta – Memoranda, respectiv Jurnal sau paginile de corespondenţă). Nu ar fi primul prototip descoperit pentru personajele lui Materiu Caragiale, cunoscut fiind faptul că în spatele lui Paşadia ar sta cunoscutul colecţionar şi mecena, Alexandru Bogdan-Piteşti (după opinia lui Ion Vianu, din Investigaţii mateine, Polirom, Iaşi, 2008). Sunt invocate apoi diverse toposuri, povestea frumoasei Inês de Castro şi a regelui Pedro I, două figuri emblematice pentru istoria Portugaliei (folosite şi de Mircea Eliade în romanul Nopţile de Sânziene). Prietenia dintre Mateiu Caragiale şi ambasadorul Brederode este argumentată detaliat, această prietenie fiind explicabilă între doi oameni, dintre care unul era diplomat de carieră cu veleităţi literare, iar celălalt (Mateiu) a fost un scriitor cu veleităţi diplomatice. (Puţină lume a reţinut că Mateiu Caragiale a făcut un voiaj în Italia, în primavara anului 1928, pentru a-i cere lui Nicolae Titulescu, aflat în concediu la San Remo, postul de ambasador al României în Finlanda!) Întra-devăr, Brederode a publicat un roman, A Morte do Amor, sub psesudonimul Mario Sponti (Libraria Ferin, Lisboa, 1894), ambele romane semnate de Brederode şi Mateiu Caragiale fiind “romane scurte, cu patru personaje masculine, trăindu-şi spleenul într-o atmosferă de dandism şi de boemă cosmopolită fin-de-siècle la Bucureşti şi, respectiv, la Lisabona” (p. 82).
Într-un alt capitol, autorul constată paradoxale asemănări şi posibile convergenţe între trei opere: Familia Maia – episoade din viaţa romantică, de José Maria Eça de Queirós, Moartea Amorului, a lui Brederode, şi Craii de Curtea-Veche. Deşi Mateiu Caragiale nu a putut cunoaşte romanul queirosian, a putut lua contact cu spiritul acestuia indirect, prin intermediul lui Brederode, care se considera un emul al romancierului portughez. Autorul investighează astfel, în cele trei romane, asemănătoare ca tematică şi având acelaşi număr de personaje, prototipul romanului masculin şi nocturn, trecerea şi petrecerea timpului, stereotipurile feminine, fascinaţia spaţiului domestic etc.
Chiar dacă argumentele că în spatele personaului Pantazi s-ar ascunde ambasadorul Portugaliei la Bucureşti nu schimbă perspectiva noastră asupra operei mateine, este de admirat efortul de istoric literar, acribia cu care a investigat arhivele familiei Brederode, ale Ministerul Aacerilor Străine al Portugaliei, găsind revelatoare documente de istorie literară. Cultura şi literatura română trebuie să îi fie recunoscătoare profesorului portughez, pentru investigaţiile făcute şi rezultatele la care a ajuns.
Cartea are un număr de 25 de ilustraţii alb-negru şi color, bibliografie şi indice de nume.
Să mai notăm că este scrisă într-o limbă română excelentă, chiar cu unele inovaţii lingvistice (lişboet, permează, queirosian etc.), cu un limbaj critic pe deplin format.
Câteva observaţii şi sugestii în final. La p. 26 a cărţii ale, autorul spune că Iorga “încearcă să dovedească o ascendenţă <<latină>> nu numai pentru viitorul rege Ferdinand.” Studiul lui Iorga a apărut în volum separat în 1917, iar cu un an înainte (1916) apăruse în Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe sud-orièntale din Bucureşti. Or, la datele respective, nu se putea vorbi de “viitorul rege Ferdinand”, pentru că acesta era deja rege, din 10 octombrie 1914 (el nu a domnit înainte ca print, cum s-a întâmplat cu Rege Carol I al României, ci a fost desemnat direct rege).
La p. 39, autorul afirma că poezia Măgăruşul, a lui Lucian Blaga, a fost “publicată postum, în 1960”. Or, Lucian Blaga trăia în 1960 (a murit la 6 mai 1961), deci poezia nu putea fi “postumă”, în 1960! Este aici o mică eroare de documentare. Poezia Măgăruşul e într-adevăr postumă, pentru că a apărut în revista Contemporanul, nr. 2, 10 ian. 1964, p. 3, deci nu în 1960.
Ar fi fost de dorit apoi ca citatele în limba portugheză, pentru a demonstra unele identităti şi convergenţe între cele trei romane analizate, să fie traduse, la subsol, în limba română.
De asemenea, la transcierea unor citate din limba secolului al XIX-lea, trebuiau respectate regulile transcrierii interpretative, actualizând ortografia şi punctuaţia, dar păstrând toate particularităţile lexicale, morfologice şi chiar sintactice ale epocii.
Aceste mici detalii nu ştirbesc cu nimic prestigiul cărţii semnate de Daniel Silva Perdigão, pe care autorul o consideră “deschizătoare de drum spre un ţinut cu încă multe şi extinse pete albe, pe care alţii, dovedindu-se suficient de atraşi de subiect, vor încerca să le coloreze” (p. 158).