– Stimate domnule Ilie Rad, ce amintiri din fragedă pruncie are un scriitor român din secolul XXI, trăitor pe meleagurile transilvane?
– Amintiri din „fragedă pruncie”? Astea sunt, practic, primele noastre amintiri! Eu m-am născut în satul Nandra, de lângă Luduş, judeţul Mureş. Primele mele amintiri se leagă de Bunica Maria, din partea Mamei, care locuia cu noi. Aceste amintiri sunt primele reţinute, pentru că atunci trăiam mai mult în compania Bunicii decât a părinţilor, care plecau la hotar dimineaţa şi se întorceau seara. Probabil că eram un copil mai neastâmpărat, care spunea frecvent „ruşini” faţă de cei care treceau pe drum (nu-mi dau seama de unde învăţasem asemenea ruşini, pentru că, locuind la marginea dinspre hotar a satului, trăiam destul de izolat faţă de alţi copii, cu excepţia duminicilor, când mergeam obligatoriu „în sat”. Probabil că acolo voi fi aflat cuvintele care exprimau „ruşini”, pe care le repetam în pofida ameninţării Bunicii, că „popa taie limba copiilor care spun ruşini”). În orice caz, ştiu că Bunica, oarecum disperată, spunea mereu: „Doamne, ori dă-i minte, ori ie-l!”, lucru care, repetat, a ajuns să îl enerveze pe Tata, care i-a atras atenţia Bunicii, prin intermediul Mamei, „să nu-i mai blastăme copilul”.
A doua amintire este legată de moartea Bunicii, eveniment petrecut când eu aveam cinci ani. Culmea este că nu-mi amintesc nimic din momentul morţii şi al ritualului de înmormântare, deşi locuiam cu Bunica în aceeaşi cameră, cu excepţia momentului în care Partenuca, o rudă mai îndepărtată, a pus capacul sicriului (făcut probabil tot de el, fiindcă era şi meşter tâmplar) şi l-a prins în cuie, iar eu nu înţelegeam de ce unchiu’ Partenuca „bate cuie în burta bunicii”.
Reţin că îmi plăceau foarte mult prunele (toată viaţa am fost mare amator de fructe), iar Mama îmi interzicea să le mănânc în exces, „ca să nu mă doară foalele”. Evident că nu ţineam cont de acest pericol, încât seara, când Tata se întorcea de la lucru, iar eu eram reclamat că iarăşi am mâncat multe prune, îl făceam pe Tata, din judecător, avocat: „No (s)pune, Ticule, am mâncat?” Iar drept răspuns, Tata mă lua în braţe, ceea ce însemna solidarizarea lui cu mine.
În fine, cred că tot din „fragedă pruncie” datează şi pasiunea mea pentru colecţionarea ouălor de păsări. Dacă în cazul ţărcilor această pasiune era oarecum justificată, Tata însuşi stricând cuiburile prădătoarelor, care furau ouăle din cuibare sau chiar puişorii de găină (dar care aveau şi un rol pozitiv, ca să spun aşa: În cazul în care cârâiau în faţa casei, era un semn că vom avea musafiri!), cuiburi făcute în prunii sau nucii din grădină, mi se pare acum că dovedeam un oarecare sadism adunând ouăle nevinovatelor vrăbii, care îşi făceau cuib la streaşina casei, ale porumbeilor, dar mai ales ale bietelor ciocârlii, potârnici şi alte păsări de câmp, ale căror ouă Mama mi le aducea primăvara, când mergea la plivitul grâului (plivitul era o operaţiune de stârpire a „polonyidei” = polomidei, cu ajutorul unui băţ în care era înfiptă o bucată de tablă, din care se decupa litera V, pentru a uşura tăierea buruienii din rădăcină). Repet, nu-mi înţeleg acum această pornire crudă faţă de nevinovatele păsări. Citind, mult mai târziu, romanul Luntrea lui Caron, am văzut că şi copilul Lucian Blaga avea pasiunea colecţionării ouălor de păsări, fapt care m-a consolat puţin!
Desigur, pe măsură ce depăşeam „frageda-mi pruncie”, amintirile se vor înmulţi, dar ele pot constitui răspunsul la altă întrebare.
– Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu…
– Îmi este puţin greu sufleteşte, nu literar vorbind, pentru că amândoi părinţii mei au plecat într-o lume „mai bună”, cum se spune, Mama în 2008, iar Tata zece ani mai târziu, în 2018.
Desigur, figura mai pregnantă este a Mamei, pe care am asemuit-o întotdeauna cu Smaranda Creangă, prin ambiţia ei de a-şi vedea copilul „domn”, dar şi printr-un oarecare talent literar intrinsec, care a avut rare ocazii de a se manifesta (doar prin strigături la nunţi, inclusiv la nunta mea, când mi-a compus o Oraţie cu valoare aproape testamentară, pe care o voi reproduce cândva, în memoriile mele).
Îmi trec apoi, prin faţa ochilor, diverse imagini cu ea. Trebuie să fi fost încă tânără, pentru că mi-o amintesc în faţa oglinzii, împreună cu Olimpia, verişoara mea, „pudărindu-se” amândouă, înainte de vreo nuntă sau alt eveniment („pudărelele” se rezumau la o hârtie creponată, de culoare roşie, cu care Mama şi Olimpia îşi înroşeau pomeţii obrajilor).
Mi-o amintesc apoi venind la Cluj, până nu am avut maşină, încărcată cu tot felul de bunătăţi, iar eu o aşteptam la gară, ajutând-o să coboare greu din trenul cu scara mult mai înaltă decât nivelul peronului. Uneori mă ruga să o duc la un doctor, dar la unul „care vorbeşte frumos”, ceea ce evident că făceam (aşa m-am nimerit odată, la Clinica cu plată, la doctorul Boeriu, soţul Etei Boeriu).
Fiind militar în termen, la UM 01352, din localitatea Corbu, Jud. Constanţa, m-am pomenit într-o zi cu ea la poarta unităţii, impreună cu Nicuşor, fratele meu, şi cu Tăvişor, nepotul de văr.
În fine, nu uit vizita pe care mi-a făcut-o în 23 decembrie 1989, traversând pe jos Parcul Central, noaptea, ca să ajungă în Mănăştur, unde locuiam, să vadă dacă suntem bine, în vâltoarea Revoluţiei (fratele meu, Nicuşor, era militar în termen la Cluj, la trupele de Securitate).
Nu uit apoi ce i-a spus unei femei din compartimentul de tren cu care călătoream amândoi, nu-mi maintesc unde, poate doar la Târgu Mureş: „De acum, noi trăim doar pentru copii!”. O afirmaţie deosebit de profundă, pe care aveam să o regăsesc în Memoriile lui Mircea Eliade!
Imaginile cu Tata sunt mai puţine, pentru că el era mai tot timpul plecat. Spre deosebire de Mama, care a făcut tot posibilul pentru ca eu să dau admitere la liceu, cred că Tata voia să fac o şcoală profesională, de strungar sau lăcătuş, ca să îi pot da o mână de ajutor la gospodărie.
După câţiva ani de la colectivizare, a lucrat la o fermă din Simeria, apoi a fost brigadier în sat, iar în cele din urmă s-a făcut ceferist. „Tăt o mers şi tăt o vint/ Şi pe ploaie, şi pe vânt”, cum va spune Mama, în oraţia de care am vorbit. În ciuda relaţiilor dure, lipsite de tandreţe şi afectivitate, cum sunt relaţiile dintre soţii de la ţară, a îngrijit-o pe Mama, în ultimul an de viaţă, cu un devotament de care nu îl credeam capabil.
În martie 2018, a căzut în casă, împiedicându-se de covor (trăia de trei ani la Cluj), fiind internat şi operat la Clinica de Ortopedie. Înainte de a se externa, mi-a spus să vorbersc cu ţiganii din Nandra, să-i sape groapa! ”Lasă, Ticule, i-am spus glumind, să vină primăvara, că acum este prea frig!” Dar în 25 martie, de Bunavestire, s-a dus pe drumul fără de întoarcere.
Aveam de gând să public un volum de Convorbiri cu Tata, cum a făcut Sorin Preda cu tatăl său (care era, e drept, fratele lui Marin Preda). Mi se părea că lumea în care a trăit Tata era alta decât cea evocată de Slavici, Rebreanu, Pavel Dan, Ion Vlasiu sau Ion Agârbiceanu. Am înregistrat doar o singură casetă. Va fi încă unul din proiectele mele nerealizate.
Imaginea părinţilor, care îmi stăruie în mine, este cea din clasica fotografie aşezată pe perete, în „camera de dinainte”, cu ei doi, miri, o fotografie trucată, făcută de către un fotograf ambulant, care umbla pe sate pentru aşa ceva, fotografie a cărei enigmă tehnică nu am aflat-o niciodată (pentru că pe vremea aceea nu exista photoshop).
Le-am dedicat părinţilor mei o carte, din convingerea mea profundă că, vorba lui Pindar, „faptele neridicate în Cuvânt se cufundă în uitare” şi că, aşa cum spunea un bun prieten de-al meu, „mor doar cei uitaţi”.
– Fraţii, surorile, prima iubire, cum le percepeţi peste ani? Aţi trăit şi o iubire târzie, stranie, străină?
– La doi ani după naşterea mea, a venit pe lume o soră, căreia i s-a pus numele Maria (după numele bunicii dinspre mamă), dar care, născându-se prematur, a murit după câteva luni. Pentru că nu apucase să fie botezată (eşi verişoara Olimpia mi-a spus că şte că a fost botezată de preotul reformat din Iştihaza, un sat din apropierea Nandrei), nu a putut fi îngropată în cimitir, astfel că Tata a pus-o într-o ladă de scândură şi a îngropat-o în fundul grădinii. Mama l-a rugat pe Tata să nu-i spună niciodată locul unde a fost îngropată, iar Tata i-a respectat această dorinţă. Nici eu, care ştiam povestea, nu l-am întrebat niciodată unde este acel loc (în mod cert, la rădăcina vreunui nuc din fundul grădinii).
În 1967 s-a născut fratele Nicuşor (aşa a fost botezat, de la Nicu, numele de alint al Tatei), care a urmat o carieră în Poliţie. Mama ar fi vrut ca şi Nicuşor să se stabilească la Cluj, dar fratelui i-a plăcut mai mult oraşul Târgu Mureş, unde s-a şi căsătorit, având o fetiţă, Adriana, pe care Mama nu a apucat să o vadă şi nici măcar să ştie că e pe drum, ceea ce şi-ar fi dorit foarte mult.
„Prima iubire” s-a consumat, evident, în anii de liceu. Era o colegă de clasă, Mariana Colţea, foarte frumoasă, cu părul lung şi ochii albaştri. A fost un fel de iubire nemărturisită, care corespundea oarecum şi idealului Mamei, care mă avertiza mereu (uneori mă „teroriza” cu acest imperativ) „să nu dau după fete”. Ştia Mama ce ştia, dându-mi acest sfat, pentru că dragostea te abate de la ţelul prioritar, care era atunci, pentru mine, învăţătura şi intrarea la facultate. În 1974, la terminarea liceului, am dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj şi am reuşit („cu loc”, pentru că atunci era la modă expresia „a reuşit, dar fără loc”). Drumurile noastre s-au despărţit atunci, dar amintirea ei nu se putea şterge din sufletul meu.
Aflasem, în armată fiind, că lucrează la Fabrica Balanţa din Sibiu, astfel că, în prima permisie, m-am abătut pe acolo, după o scrisoare pe care i-am trimis-o, în prealabil. Numai că, la poarta fabricii, nu m-a aşteptat Mariana, ci prietenul ei. M-a invitat să ne plimbăm pe străzile oraşului şi mi-a spus că au de gând să se căsătorească, ceea ce s-a şi întâmplat.
Prin anii 80, un fost coleg de internat, Nelu Oprinca, mi-a spus că Mariana lucrează ca vânzătoare la un magazin „Alimentara”, din cartierul clujean Mărăşti. Desigur că am vizitat-o, dar firul poveştii de altădată nu se mai putea înnoda. Am invitat-o eu însumi acasă la noi (Doina, care era gravidă cu al doilea copil, Tudor, s-a prins imediat despre cine e vorba). Aşa am aflat că are şi ea doi copii, o fată şi un băiat, că este pe cale să divorţeze. După ani şi ani, am flat că într-adevăr a divorţat şi că a plecat în Italia. Ne-am revăzut doar la întâlnirea de 40 de ani de la terminatrea liceului (lipsise de la întâlnirile de 10, 20 şi 30 de ani). Am îmbrăţişat-o şi m-am uitat fix în ochii ei, care mă vrăjiseră în îndepărtata noastră tinereţe: erau tot albaştri, ca în urmă cu 40 de ani. Doar părul tuns foarte scurt contrasta acum cu imaginea fetei cu părul lung a anilor de liceu…
Mă întrebi, draga Maria, şi dacă am trăit „o iubire târzie, stranie, străină”. Răspunsul categoric: Nu! Ştiu că sunt multe astfel de cazuri la care te referi, în literatura română sau universală: Cioran al nostru s-a îndrăgostit, la 70 de ani, de tânăra Friedgard Thoma, iar Goethe a făcut o mare pasiune, în 1814, pentru Marianne von Willemer (Goethe avea 65 de ani, iar Marianne 30). Aşa că pune-mi această întrebare peste 5 ani, poate îţi dau alt răspuns!
– Cum este omul care sunteţi, român până în adâncul sufletului său, oglindit în propria-i conştiinţă, dar în alte spaţii geografice?
– Mulţumesc pentru această caracterizare, „român până în adâncul sufletului său”, pentru că chiar mă simt aşa. Îmi iubesc ţara, iar dacă a-ţi iubi ţara înseamnă a fi naţionalist, atunci, da, sunt naţionalist! Cum mă văd oglindit în propria conştiinţă? Îmi place să cred că sunt un om muncitor, modest, fără orgolii exacerbate, convins de relativismul tuturor lucrurilor din lume, lipsit de invidie, cu mare dragoste faţă de părinţi, care se bucură de succesele celorlalţi (inclusiv literare!), ca de propriile sale succese. Am fost extrem de ataşat de toate locurile de muncă prin care m-a purtat destinul, din convingerea că omul trebuie să sfinţească locul.
Dacă am înţeles bine, partea a doua a întrebării se referă la cum m-am văzut în alte spaţii geografice, prin care mi-am purtat paşii. Am spus şi am scris că o călătorie înseamnă şi o cunoaştere de sine. Am călătorit în multe ţări, unele foarte îndepărtate (Australia, China, Republica Chile), şi peste tot m-am simţit ca acasă, pentru că am întâlnit oameni prietenoşi şi generoşi. Ori de câte ori m-am aflat în străinătate, mi-am amintit de marele meu profesor, Mircea Zaciu, şi de finalul memorabilelor sale impresii de călătorie, din volumul Teritorii: „Spaţiul meu de gând nu e aici, iar acasă mă aşteaptă un Timp românesc, cu altă curgere, altă cadenţă, mai aproape de veşnicie.”
– De unde vine pasiunea Dvs. pentru lectură, pentru poezie, proză şi ce rol au avut şcolile prin care aţi trecut în formarea acestei deprinderi?
– Născut şi crescut în zariştea unui sat, nu am avut o bibliotecă în casa părintească. E adevărat că Tata citea, când eram mic, cu voce tare, din nuvelele lui Slavici, dar o făcea destul de rar. În gimnaziu mă interesau toate materiile de studiu. Clasa a V-a am făcut-o în satul Gâmbuţ, din comuna mea, Bichiş, iar clasele VI-VIII le-am urmat în satul Cecălaca, ambele sate fiind situate la 5-6 km de Nandra mea natală, distanţe pe care le făceam pe jos, fie iarnă, fie vară, fie ploaie, fie soare. Copiii mei, Mihai şi Tudor, zâmbesc când le spun că foloseam drumul către şcoală pentru a-mi repeta lecţiile pe care le aveam în ziua respectivă. Uneori mai povesteam pe drum, cu unii colegi, şi despre cărţile citite (Cireşarii lui Constantin Chiriţă erau atunci în mare vogă, dar şi Contele de Monte Cristo, Cei trei muschetari etc.). În vacanţe rezolvam probleme de matematică (am rezolvat pe caiete speciale toate problemele pentru gimnaziu, din celebrul manual al lui Gheba). Din clasa a VI-a, cu mari eforturi financiare (părinţii nu prea aveau bani), m-am abonat la revista Cutezătorii, pe care mi-o aducea acasă nea Costică, fiul unui moldovean pripăşit în Nandra, probabil în timpul foametei din Moldova anilor 1946-1947. La Cecălaca mai venea din când în când câte o caravană cu cărţi, din care mai cumpăram câte un volum. Tot atunci am devenit şi un pasionat de rebus, astfel că, din banii pe care mi i-am câştigat într-o vară, mergând la sapă la cucuruz, mi-am cumpărat un Dicţionar explicativ al limbii române, pe care îl mai am şi azi. Eram tare mândru de el, încât ceva mai târziu mi-am făcut o fotografie cu acest dicţionar, lângă crucea de la intrarea în sat.
Decisivi pentru orientarea mea literară au fost însă anii de liceu şi profesorul meu de română, Iosif Pop. Obiceiul de a citi reviste literare l-am luat de la colegul meu, Ion Bucşa, cu care voi deveni şi coleg de facultate şi de redacţie la revista Echinox. La faza judeţeană a unei olimpiade de literatură am luat chiar şi un premiu III. În orice caz, încă înainte de terminarea liceului, eram deja decis că voi da examen de admitere la Facultatea de Filologie, ceea ce s-a şi întâmplat. Iar Facultatea de Filologie era ca o „fabrică de citit”, unde trebuia să parcurgem marea literatură română, dar şi cea universală.
Pasiunea pentru poezie şi proză, în cazul meu, se referă la faptul că îmi plac ambele genuri literare, nu că le-aş practica. Dintre poeţi îmi plac clasicii (Eminescu, Coşbuc, Goga, Şt. O. Iosif, Bacovia, Blaga, Ion Pillat, Philippide), iar între cei contemporani îi ador pe Ion Horea, George Ţărnea, Horia Bădescu, Adrian Păunescu, Ion Brad, Teofil Răchiţeanu. Dintre prozatori, îi savurez pe ardeleni (Slavici, Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, Ion Vlasiu), dar şi pe Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Camil Petrescu, Cella Serghi, Marin Preda, Ioan Groşan.
– Ce au însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi? Ce simbolizează ele astăzi?
– Locurile copilăriei sunt locurile care nu se uită niciodată. Dacă aş fi ajuns romancier, aşa cum mi-am dorit cândva (plănuisem să scriu romanul Neamul Trifeştilor, pentru care am şi redactat câteva pagini), s-ar fi văzut cât de mult contează acest spaţiu în creaţia unui scriitor. Dar voi suplini preconizatul roman prin memoriile pe care vreau să le scriu, unde locurile copilăriei se vor bucura de o atenţie privilegiată. Practic acolo am văzut lumina zilei, acolo am făcut primii paşi, acolo am învăţat să vorbesc şi apoi să citesc. De acele locuri se leagă cele mai frumoase amintiri – primii ani de şcoală, drumurile la târgul din Ocna Mureş, unde Tata mergea cu purcei de vândut, localitate unde am văzut pentru prima oară „luminile oraşului”, drumurile făcute la Luduş, cu camionul sau pe jos (15 km faţă de Nandra), oraşul cu panseluţe pe străzi, vacanţele petrecute în sat, ca elev de liceu sau student.
Ce simbolizează aceste locuri astăzi? Pentru mine – melancolie şi amărăciune. Melancolie – pentru că nu mai regăsesc acolo vremurile de odinioară. Amărăciune – pentru ca locul şi casa părintească se află în paragină, după moartea părinţilor. Ştiu, casa părintească „nu-i casă de vânzare”, dar chiar dacă ar fi, nu aş avea cui o vinde. Conacul din centrul satului – curtea baronului care a stăpânit cândva satul, de aici provenind şi numele uliţei noastre, După Curte – este o ruină). Era cândva centrul vital al satului, acolo se afla şi „coperativa”, bolda satului, unde bărbaţii se întâlneau seara la un pahar de tărie. Crâşmăriţă era o tânără din sat, al cărui nume nu îl dau, care purta fustă scurtă şi care făcea ce făcea şi lua marfă mereu din rafturile de sus, punându-şi în evidenţa picioarele sculpturale, la care bărbaţii se uitau cu jind, rotunjind apoi fără regrete sumele pe care le aveau de plătit, pentru băutura consumată. În această cârciumă – un fel de Poiană a lui Iocan, din Moromeţii lui Marin Preda – se aflau noutăţile politice, marile veşti ale ţării – îmi amintesc că Tata a venit într-o seară şi ne-a spus că „a murit Gheorghiţă” („Inima tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat să bată”, cum se spunea atunci, la 19 martie 1965). Acolo mă trimitea Mama după „o litră” de petrol, un „sfert” de rişcaşă, poate tot atâta zahăr. Când Tata „se băgase” îngrijitor la grajd, mă duceam cu o glăjuţă în buzunar, ca să aduc petrol pentru lampa noastră din casă, pe care Tata îl lua din lămpaşele pe care bătrânul Huciu tocmai le umpluse, după ce le ştersese sticla cu hârtie de ziar. Spun acest detaliu pentru a vedea în ce condiţii foarte grele trăiau oamenii, în primele decenii postbelice, cu acele cote obligatorii etc.
– Din ce „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa dumneavoastră de muncă, spiritul de luptător, curajul şi perseverenţa?
– „Duhul naţional”, în cazul meu, se suprapune cu „ţărănismul” meu, concept pe care l-am găsit teoretizat în Memoriile lui Iorgu Iordan, savant de care am fost foarte ataşat (am şi publicat un volum de interviuri şi scrisori de la acesta). De la părinţii mei, ţărani, mi se trage forţa de muncă şi perseverenţa. Mai adaug aici şi calitatea de ardelean – ştiţi că Blaga spunea că a fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt!
Perseverenţa, răbdarea şi spiritul de luptător mi-au folosit, la maturitate, într-o problemă de natură practică. Mi-am făcut o casă lângă Cluj-Napoca, pe un teren pe care scria „pădure”. Ei bine, pentru a obţine aprobările pentru utilităţile necesare, a trebuit să împăduresc, conform unei legi, care spune că nu se poate micşora nici cu un metru pătrat fondul forestier naţional, a trebuit să împăduresc deci o suprafaţă de 15 ori mai mare faţă de amprenta casei. Operaţiunea a fost extrem de complicată, pentru că terenul oferit spre compensare trebuia să fie obligatoriu lângă o pădure, au trebuit multe adeverinţe de la diverse instituţii ale statului, analize de sol etc., etc. Până la urmă am reuşit. Ai mei, care mi-au văzut eforturile, au recunoscut că numai eu puteam avea răbdarea de a lupta cinci ani pentru o cauză! Demersul meu a avut şi o componentă morală, pentru că toţi cei din jurul meu îşi obţinuseră accesul la acele utilităţi prin alte mijloace. Era frustrant să vezi că aceeaşi lege este pentru mine ciumă, iar pentru alţii mumă, cum se spune. La un moment dat mi-am deschis un jurnal, care include sutele de probleme pe care a trebuit să le rezolv. Aveam de gând să scriu o carte – Povara omului cinstit (o parafrazare după titlul cărţii lui Ion Druţă, Povara bunătăţii noastre) –, dar deocamdată am renunţat la acest proiect. Desigur, în viaţă nu este suficient să ai aceste însuşiri, ca să poţi realiza tot ce vrei. Am vrut, de pildă, să pun bazele unui Muzeu Naţional al Mass-Mediei la Cluj-Napoca, după modelul unuia similar din Washington – Newseum. Ar fi fost o instituţie unică în România, prin profilul ei, dar aceasta nu s-a putut realiza, pentru că nu am găsit voinţa politică necesară, la autorităţile locale, pentru acest proiect. Voi trece muzeul la capitolul proiectelor mele nerealizate.
Vorbeai, draga Maria, şi de curaj. Din păcate pentru mine, au fost puţine ocaziile în care mi-am manifestat curajul de opinie, pentru că de altul nu poate fi vorba. Ca student, mai precis în calitatea de lider al studenţilor filologi, am avut o intervenţie la o conferinţă a activului de partid pe Centrul Universitar, în care am criticat Festivalul Naţional „Cântarea României”, pentru unele derapaje manifestate, nivelul slab al învăţământului universitar, lipsa unor cursuri adecvate realităţilor prezente etc. Pentru că i-am trimis o copie a textului şi profesorului Liviu Rusu, cu care eram în relaţii apropiate, am găsit acest text în arhiva epistolară a savantului estetician, pe care am publicat-o în acest an (Scrisori către Liviu Rusu. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei şi indice de nume de Ilie Rad, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020), inclusiv textul meu curajos.
– Ce sădeşte în mintea şi sufletul dumneavoastră Cetatea Albei Iulii?
– În mintea şi sufletul meu, Cetatea Albei Iulii (şi judeţul Alba în general) are profunde reverberaţii sentimentale. Mai întâi că Mama a urmat, în timpul războiului, cursurile unei şcoli în localitatea Baia de Arieş, din judeţul Alba. Nu le-a finalizat, pentru că, după vreo şase luni, i s-a făcut dor de casă şi a abandonat şcoala. La maturitate mi-a mărturisit că, la despărţire, directoarea şcolii i-ar fi spus: „Dacă nu continui şcoala şi te întorci acasă, ai să rămâi ţărancă proastă!” (proastă are aici sensul, învechit şi popular, de simplă; (persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant; din cuvântul slav prostŭ). Şi aşa s-a întâmplat, pentru că Mama nu a mai urmat alte şcoli, după cele şapte clase obligatorii.
La Cenade, comună din judeţul Alba, s-a născut scriitorul Ion Agârbiceanu, de care se leagă, parţial, dar consistent, cariera mea ştiinţifică. I-am editat toată opera literară publicată în volumele antume (peste 15.000 de pagini), integrala articolelor cu caracter ecleziastic, proiect pe care îl voi continua cu editarea publicisticii marelui scriitor. Acest proiect a fost sprijinit de Consiliul Judeţean Alba şi de Bibioteca Judeţeană „Lucian Blaga” din Alba Iulia. În fine, la Alba Iulia fiinţează Universitatea „1 Decembrie 1918”, cu care am excelente relaţii, prin renumiţii profesori care au predat sau predau acolo: Mircea Popa, Constantin Cubleşan, Octavian Şchiau, Diana Câmpan, Geta Orian. Tot aici există revista Discobolul, cu scriitori valoroşi, precum Aurel Pantea, Cornel Nistea şi mulţi alţii.
Dincolo de aceste detalii biografice sau de familie, Alba Iulia înseamă, ca pentru toţi românii, locul cel mai încărcat de istorie, la concurenţă cu, probabil, Câmpia Libertăţii de la Blaj. Ne amintim că aici a avut loc, la 1601, prima unire a celor trei ţări româneşti, sub domnia lui Mihai Viteazul. Tot la Alba Iulia, pe Dealul Furcilor, s-a petrecut martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784. Dar la 1 Decembrie 1918, inclusiv pentru valoarea simbolică a celor două evenimente pomenite, în vechea Cetate a Albei Iulii a fost organizată Marea Adunare Naţională, care a legitimat unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat şi s-a creat România „dodoloaţă”, cum spunea Lucian Blaga..
– Patima pentru adevăr, intransigenţa, spiritul polemic şi sentimentul naţional v-au adus, cred, şi duşmani. Aveţi unul redutabil, în afară de Cronos?
– Fiind un om calm, echilibrat şi răbdător, lipsit de invidie, nu cred că mi-am creat duşmani. Am polemizat doar cu doi colegi, pe teme exclusiv literare (ambele polemici fiind legate de publicistica lui Lucian Blaga), dar cu amândoi colegii m-am împăcat la scurt timp. Pe bună dreptate, unul dintre ei mi-a spus: „Este mai bine pentru amândoi să fim prieteni, nu duşmani!” În al doilea rând, pe măsura înaintării în vârstă, îmi dau seama de câtă dreptate avea Zaharia Stancu, atunci când spunea: „Să nu ne mai certăm cu nimeni, fiindcă nu se ştie când murim şi nu mai avem timp să ne împăcăm!”
Aşa cum spui, draga Maria, Cronos este duşmanul nostru redutabil, de a cărui judecată drastică nu scapă nimeni.
– Care sunt prietenii dumneavoastră, şi nu mă refer doar la cei „muţi”, din cărți?
– Înainte de a răspunde al această întrebare, am căutat în DEX sensul cuvântului prieten şi iată înţelesul general al cuvântului: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic”. Am mulţi prieteni în Cluj, dar şi în marile orşe ale ţării, mai ales pe linie universitară: Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Arad, Baia Mare, Oradea, Târgu Mureş, Alba Iulia, Blaj, Galaţi etc. Dacă i-aş aminti pe toţi cu numele, ar suna a laudă, or, eu am spus că îmi place modestia. În plus, există riscul să omit pe cineva, ceea ce mi-ar crea un mare disconfort. Cu aceşti prieteni ţin legătura pe mail, facem schimb de cărţi, ne felicităm reciproc, cu ocazia zilelor noastre de naştere sau onomastice. Mă consider, cu acest mare număr de prieteni, un om foarte bogat!
Dar eu aş zice că nici prietenii din cărţi nu sunt totdeauna “muţi”, fiindcă de multe ori dialogăm cu ei, îi cităm, ne servesc drept modele, mulţi făcând “concurenţă stării civile”, cum zicea Caragiale!
– Ştiu că n-aţi avut vacanţe adevărate de mulţi ani, pentru că Dvs. concepeţi vacanţa ca pe o etapă activă… Ce alte sacrificii aţi făcut pentru literatură, pentru cultura românească de pe meleagurile natale?
– E adevărat că, pentru un om care scrie, zilele de vacanţă sunt identice cu zilele obişnuite, poate chiar mai prolifice, având în vedere o mai mare rezervă de timp liber. Nulla dies sine linea!, cum spuneau cei vechi. Un fel de zile de vacanţă sunt, pentru mine, cele petrecute în străinătate, dar şi acolo sunt mereu cu blocnotesul în buzunar, pentru consemnarea celor văzute, auzite, aflate. În felul acesta mi-am scris cele cinci volume cu note de călătorie. Deci nu simt că fac vreun sacrificiu.
Am făcut recent un amplu interviu cu scriitorul Dumitru Popescu, pe marginea excelentului său roman, Focul de paie (Editura Niculescu, Bucureşti, 1999). L-am întrebat ceva ce ar putea avea legătură cu chestiunea pe care mi-ai pus-o:
“– Dacă Petre Pătrănescu (personaj al romanului, n. I.R.) este un alter ego al Dvs., în ce măsură sunt valabile cuvintele acestuia, privind modalitatea de lucru la un roman: «Obişnuiam să-mi notez prin şedinţe cugetări răzleţe, embrioane de idei, observaţii ad-hoc. Unele şedinte le percepeam ca pe un fel de pauze de reflecţie, mai ales când nu eram cel ce le conducea. Vorbele oamenilor – câte un cuvânt percutant, câte o expresie neobişnuită – îmi produceau asociaţii de idei, trezeau gânduri ce dormitaseră în mine, anumite figuri îmi stimulau fantezia, îmi sugerau destine»”? (p. 8)
– În bună măsură. Un om este scriitor nu doar în zilele și orele când stă la masa de lucru. Aș zice că tot timpul, căci, dacă nu scrie, observă, prelucrează materialul existențial al lumii înconjurătoare, se fixează asupra unor tipuri umane, înregistrează fraze, cuvinte, gesturi, expresii fizionomice, selectează și prelucrează pe loc tot ce-i oferă spontan trecerea printre oameni, asistarea la teatrul neîntrerupt al existenței sociale și individuale.”
Cât priveşte eforturile făcute „pentru cultura românească de pe meleagurile natale”, acestea sunt deocamdată mici, dar vor fi mai mari în viitor, când o bună parte din amintirile mele vor descrie lumea din zariştea satului natal.
Ca un fapt concret, pot să vă spun că am donat circa 1000 de cărţi (multe cu autograf) Bibliotecii Judeţene Mureş – Mureşul fiind judeţul în care m-am născut.
– Bucuriile vi le pot citi în ochi, dar, dincolo de volumele Dvs. de călătorie, de critică şi istorie literară, de jurnalism şi comunicare etc., ce visează Omul Ilie Rad?
– Visez o lume nu ideală, ci una cel puţin „aşezată”, pentru că lumea în care trăim este una extrem de bulversată. Au apărut mai întâi problemele ecologice, mai recent drama migranţilor, mişcarea Black Lives Matter (în numele căreia se dărâmă statui, se interzic filme celebre şi cărţi faimoase), iar în acest an ne confruntăm cu un virus blestemat, care ne-a dat vieţile peste cap. Dacă, după aceste fenomene sociale şi sanitare, viaţa va reveni la normalitatea din urmă cu 10-15 ani, putem spune că suntem oameni fericiţi.
Sigur că, pe plan strict personal, visez să îmi realizez proiectele literare şi ştiinţifice, deşi, deocamdată, date fiind condiţiile pandemice, totul este sub semnul întrebării.
– Aţi scris, fără a fi jurnalist de profesie, multe articole în presă, în numeroase publicaţii. Constituie această activitate o datorie morală faţă comunitatea în care trăiţi sau o bucurie a sinelui, de „homo eticus”?
– Am înfiinţat cinci publicaţii (Ritmuri pioniereşti, Excelsior, Reporter, Învăţământul jurnalistic clujean şi Anuarul Colegiului Studenţesc de Performanţă Academică) şi am publicat câteva sute de materiale în presă (interviuri, reportaje, note de călătorie, cronici literare, documente de istorie literară, articole de atitudine etc.). Categoriile de studii şi articole au cel puţin trei motivaţii.
O să încep cu notele de călătorie. Prin acestea, am vrut să transmit şi altora bucuriile pe care le-am avut la contactul cu alte lumi şi alte culturi, cu alţi oameni, gândindu-mă că mulţi semeni de-ai mei poate nu vor ajunge niciodată în locurile străbătute de mine.
În al dolilea rând, am avut convingerea că, prin aceste pagini, îmi pot exprima, cel puţin parţial, sentimentele de recunoştinţă faţă de acele persoane şi instituţii, care au făcut posibile deplasările mele în străinătate, ajutându-mă să văd locuri pe care nici măcar nu am visat vreodată că le voi putea vedea. Îi detest pe cei care consideră Ţara sau instituţia unde lucrează o vaca de muls şi nu fac nimic în schimb, adică nu oferă nimic Ţării şi instutuţiei de la care îşi iau salariul.
În fine, textele ştiinţifice intrau în fişa postului meu la Universitate, obligaţie de care am încercat să mă achit cât mai bine posibil.
Dacă în aceste demersuri se poate identifica şi urma unui „homo eticus”, cu atât mai bine pentru mine.
– Unde vă încărcaţi, totuși, bateriile, pentru o nouă carte?
– Nelucrând în salturi, nu simt nevoia reîncărcării bateriilor. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, pentru fiecare carte publicată, există câte un punct de pornire, un imbold, o întâmplare. De pildă, anul acesta am publicat trei cărţi. Am făcut o ediţie din cel mai reeditat roman al lui Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară, răspunzând unei invitaţii venite din partea domnului Cristian Bădiliţă, un intelectual pe care îl preţuiesc foarte mult. Volumul Scrisori către Liviu Rusu l-am publicat (mai bine zis m-am grăbit în publicarea lui) în urma unei emisiuni la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca, iar cartea America din Cortland era un angajament pe care l-am făcut în faţa comunităţii academice de la State University of New York College at Cortland, acum doi ani.
Anul viitor aş vrea să public un volume cu toate interviurile pe care le-am acordat unor instituţii de presă (se va intitula Interviuri acordate), iar un imbold în acest sens l-am primit chiar prin realizarea acestui interviu, dragă Maria!
– Trăind într-un oraș mare, precum Cluj-Napoca, aveţi, cred, o perspectivă pe deplin obiectivă asupra evenimentelor culturale româneşti. Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicistului de azi, al intelectualului, în România?
– Sunt abonat la câteva revista literare şi de cultură (România literară, Tribuna, Apostrof), iar pe altele le citesc online (Observator cultural, Cultura etc.), aşa că am o privire cuprinzătoare asupra vieţii literare şi culturale româneşti.
Statutul scriitorului cred că s-a decredibilizat puţin, comparativ cu situaţia existentă înainte de 1989. Există cel puţin doi factori care au dus la această situaţie.
În primul rând, este vorba de concurenţa acerbă făcută lecturii (implicit scriitorului) de alte „oportunităţi” pe care le are omul postdecembrist: sutele de programe de televiziune, călătoriile în străinătate, apariţia internetului, la care ar trebui să adăugăm, mai ales în cazul tinerilor, fascinaţia barurilor, discotecilor, restaurantelor, cazinourilor etc.
În al doilea rând, s-a înmulţit enorm numărul celor care se consideră scriitori. La înfiinţarea sa, în 1908, Societatea Scriitorilor Români avea 47 de membri, consideraţi şi membri fondatori, iar la finele anului 1945, societatea a avut înscrişi un număr de 427 de membri activi. Astăzi, Uniunea Scriitorilor din România, succesoarea Societăţii Scriitorilor Români, are circa 2500 de membri, repartizaţi în vreo 15 filiale! Se înţelege că mulţi dintre aceştia sunt nişte grafomani, mânaţi nu de dorul scrisului, ci doar al interesul financiar.
Constantin Noica spunea că, gândindu-se la Socrate, oamenilor ar trebui să le fie ruşine să se numească scriitori! Gândindu-ne la Eminescu, aş parafraza, ar trebui să fim mai atenţi când ne atribuim această calitate de scriitor!
Scriitorul român, pentru că provine din “geanta latină”, vorba lui Caragiale, a fost totdeauna şi publicist, pentru că a simţit mereu nevoia să se implice în problemele Cetăţii. Sunt puţini scriitorii români care nu s-au afirmat şi ca publicişti (în afară de Ion Creangă, eu nu mai cunosc al nume). Blaga, vestitul Lucian Blaga, n-a fost deloc “mut ca o lebădă” în faţa problemelor timpului său, publicând în revistele vremii sute de articole, unele semnate, altele nesemnate.
Publicistica este foarte apropiată de zona ziaristicii, iar scriitorul român şi-a dorit dintotdeauna să aibă notorietatea ziaristului, al cărui articol era citit de milioane de oameni, pe când o creaţie literară era citită doar de câteva sute de mii de oameni (despre situaţia de azi nici nu mai vorbim!).
Desigur, şi scriitorul, şi publicistul fac parte din tagma intelectualilor, a elitelor, a “formatorilor de opinie”, cum se spune acum. Din păcate, elitele culturale nu se suprapun cu elitele politice, care conduc societatea. Elitele culturale critică permanent clasa politică, uneori cu efect, alteori fără nicio urmare, pe principiul “câinii latră, caravana trece”. Aici este marea noastră dramă, ca popor (sau una dintre dramele noastre).
– Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om?
– Apreciez la om setul de valori care formează ceea ce Tudor Vianu numea „idealul clasic al omului”: cultul muncii, cinste, bunătate, generozitate, modestie, spirit de sacrificiu, la care adaug neapărat dragostea de ţară şi dragostea faţă de părinţi.
– Ştiu că aţi cunoscut și alte popoare din Europa. Ce impresie v-au făcut alte neamuri, raportate la cultura şi civilizaţia românească?
– Am călătorit în multe ţări şi am avut astfel ocazia să cunosc cultura şi civilizaţia altor popoare şi pot să vă spun că nu am găsit trăsături total diferite de ale românilor. Deosebiri mari există însă între condiţiile istorice în care s-au format şi au trăit popoarele. Mai există deosebiri raportate la strămoşii îndepărtaţi, dar şi acestea sunt rodul unor condiţii istorico-sociale diferite (popoarele latine, comparativ cu cele germanice sau fino-ugrice, de pildă). Cum spuneam, am călătorit în multe ţări, iar ţara-etalon rămâne pentru mine Germania (prin cultul muncii, seriozitate, ordine, disciplină etc.). Asta se vede şi din străzile drepte, alinierea stâlpilor de iluminat. În enormul aeroport din Frankfurt, de pildă, scaunele sunt aşezate în linie perfect dreaptă, ceea ce nu se întâmplă în alte aeroporturi, inclusiv occidentale. Şi câte exemple nu aş putea da! Nu am fost încă în Japonia, unde, de asemenea, am avea multe lucruri de admirat. La ruşi mi-au plăcut omenia, ospitalitatea, sensibilitatea etc., iar la americani încrederea lor totală în om (calitate „răsplătită” cu atentatele din 11 septembrie 2001). La portughezi, pe care i-am cunoscut chiar în acest an, am admirat pofta lor de a trăi şi de a se bucura de viaţă. Poate îţi aminteşti că, în romanul Luntrea lui Caron, Blaga arată că portughezii l-au admirat foarte mult pe Carol al II-lea, pentru că a fost capabil să renunţe la tron şi la privilegiile acetuia, de dragul… unei femei! Maghiarii sunt renumiţi prim mândria lor, prin femeile lor focoase şi prin bucătăria lor foarte apreciată (lucru care mă miră, pentru că ei au fost iniţial un popor migrator, iar poparele migratoare n-au cum dezvolta un cult al mesei, cum se întâmplă la poparele care erau atunci stabile). Doi laureaţi Nobel pentru Literatură, poeţii Pablo Neruda şi Miguel Ángel Asturias, au publicat o carte despre bucătăria maghiară, Comiendo en Hungría (A mânca în Ungaria). Am fost de multe ori prin restaurantele din Budapesta şi mă mir că ungurii nu exploatează comercial această carte a celor doi mari poeţi sud-americani! Poate le facem aici o sugestie!
– Ca scriitor, cum definiţi în sens diacronic noţiunea de critică literară?
– Se spune, despre presă, că este „câinele de pază al democraţiei”. Preluând această metaforă, pot afirma că şi critica literară este un fel de „câine de pază al literaturii”. Critica literară are misiunea de a atrage atenţia asupra unor derapaje din literatură, trebuind să sancţioneze literatura proastă, mediocră. În cazul criticii de întâmpinare, ea trebuie să încurajeze talentele autentice. Lucrurile s-au schimbat mult şi în acest domeniu, după Revoluţia din decembrie 1989. Atunci existau 10-15 edituri, care tipăreau în general cărţi bune (dincolo de imperativele politice cuprinse în paginile unora), selectate inclusiv de cenzură, după criteriul valoric, nu doar ideologic. Grafomanii nu se prea puteau afirma.
Ştiţi bine ce tradiţii ilustre am avut în critica literară, de la Maiorescu la Lovinescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, în critica mai aproape de noi afirmânu-se Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Dumitru Micu, Alexandru Piru, Mircea Zaciu, Ion Vlad, Marian Papahagi, Cornel Ungureanu, G. Dimisianu, Valeriu Cristea, Cornel Regman, Mircea Popa, Dan Cristea, Irina Petraş, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Iulian Boldea şi mulţi alţii.
După Revoluţie, s-au înmulţit editurile, precum ciupercile după ploaie (am citit undeva că, la un moment dat, ar fi fost înregistrate în România circa 11.000 de edituri, câţi ţărani au fost ucişi în 1907!). Poate acuma sunt mult mai puţin, dar, cu toate acestea, critica literară nu mai poate face faţă, nu mai poate recenza atâtea apariţii editoriale. Autorii îşi plătesc singuri cărţile, nu-i mai verifică nimeni, iar consecinţele se văd pe piaţa de carte. În 2009, domnul Alex Ştefănescu a publicat volumul Cum te poti rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste. Cartea nu a avut efectul scontat, acela de a face un fel de ecologie literară, după cum domnul Alex Ştefănescu însuşi a recunoscut.
Aşa încât, prerogativele criticii literare vor fi preluate integral de imparţialul Cronos, de care ai amintit!
– Ce au însemnat femeile în viaţa dvs?
– Vai, Maria, ce întrebare îmi pui, de parcă aş fi o vedetă de la Hollywood, care dau apă la moară revistelor de cancan! Dar pentru că ai folosit pluralul („femeile”), trebuie să îti spun că doar două femei m-au marcat: Mama şi soţia mea, Doina. De la Mama am preluat cultul muncii şi sfatul de a face bine celor din jur, ori de câte ori am ocazia, iar Doina s-a impus cu spiritul ei exigent, inclusiv în privinţa lucrărilor mele literare.
Dar pune-mi această întrebare şi la 70 de ani, fiindcă ştii cum este viaţa: plină de surprize! Iar la o anumită vârstă, şi bărbaţii dau „în mintea copiilor”, cum se spune! Tocmai am povestit, mai la începutul dialogului nostru, ce au păţit Cioran şi Goethe, la senectute!
– Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, domnule Ilie Rad, să-i formulaţi un răspuns…
– Recunosc că mi-ai pus întrebări interesante, inteligente, care nu mi-au mai fost adresate, astfel încât m-ai provocat la amintiri şi opinii despre diverse probleme literare, culturale, umane. Întrebările au fost multe. Una care „a rămas nerostită”? Hm! Iată una, de pildă:
– Când a avut loc prima Dvs. întâlnire cu Clujul?
– Răspuns: În 1973 eram elev de liceu, în clasa a XI-a, la Liceul Teoretic de Cultură Generală din Luduş, jud. Mureş. Împreună cu colegul meu de clasă, Ion Bucşa, şi cu profesorul nostru de română, Iosif Pop, ne-am gândit să înfiinţăm o revistă şcolară, care să se cheme Ludens (care înseamnă joc, dar trimitea şi la numele oraşului). La sugestia profesorului nostru, m-am angajat să fac un interviu cu D.R. Popescu, a cărui operă se studia în programa de liceu, şi care era atunci redactor-şef al revistei Tribuna. În acest scop, am venit de la Luduş la Cluj, cu trenul, fără niciun telefon prealabil. Am ajuns la redacţie destul de dimineaţă, dar mi s-a spus că „tovarăşul” redactor-şef vine doar în jurul prânzului. Am întrebat-o pe secretară dacă îl pot aştepta pe hol. Holul era exact ca acum: întunecos şi cu o băncuţă chiar la intrare, unde este (sau era) sediul Uniunii Artiştilor Plastici. Ei bine, am stat şi am stat, ca să nu pierd întâlnirea cu D.R. Popescu. La un moment dat am coborât la Librăria Universităţii, cerând cărţi ale scriitorilor clujeni. Mi s-a dat (ce noroc!) doar povestirea Duios Anastasia trecea, a lui D.R. Popescu, care apăruse în 1967. M-am întors la locul meu de veghe, din holul întunescos al redacţiei revistei Tribuna. La un moment dat a venit D.R. Popescu, iar secretara i-a spus că îl aşteaptă, de multe ore, un elev din Luduş. Prozatorul m-a primit în biroul său, i-am spus ce vreau, dar răspunsul a fost unul negativ. M-a îndrumat să fac acest interviu cu Radu Mareş, membru al redacţiei, care tocmai luase premiul pentru debut, pentru romanul Anna sau pasărea paradisului (1972). Şi Radu Mareş a fost foarte amabil, dar până la urmă nu am mai făcut acel interviu, revista neavând, evident, sorţi de izbândă. M-am ales, în urma acelei călătorii, cu un autograf de la D.R. Popescu, care suna cam aşa (îl reproduc din memorie): „Lui Ilie Rad, dorindu-i în literatură, dacă se încumetă, succesul lui Ilie Năstase din tenis, care s-a încumetat!” (Ilie Năstase şi Ion Ţiriac erau atunci tenismenii români în plină afirmare).
M-am întors acasă, poate un pic dezamăgit.
Visul de a tipări o revistă şcolară mi l-am realizat abia în 1992, deci după două decenii, prin tipărirea revistei Excelsior, despre care nu m-ai întrebat nimic (norocul meu, că aveam multe de povestit aici).
Acum, de câte ori mă duc la Tribuna, îmi amintesc cu duioşie de acea zi din adolescenţa mea „aşa de îndepărtată”, cum ar zice Sadoveanu.
– Ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte tainice aveţi?
– Unele proiecte mi-au rămas nu doar nefinalizate, ci pierdute definitiv. Mă refer la Muzeul Naţional al Mass Mediei, de care amamintit deja, pe care am vrut să în întemeiez la Cluj-Napoca, care ar fi fost o instituţie unică în România, după modelul uneia similare din Washington: Newseum. Din păcate, nu am găsit spaţiul necesar. Ar fi trebuit o voinţă politică imensă, ca să se realizeze acest muzeu.
La terminarea facultăţii, mai precis în primul an de profesorat, petrecut la Timişoara, îmi propusesem să scriu o carte de filosofe a culturii, intitulată Sfârşit de veac şi de mileniu, pentru că am avut şansa să prind nu doar sfârşitul secolului XX, ci şi al mileniului II. Mi-am dat seama destul de repede că nu am capacitatea de a scrie această carte, cu un caracter pronunţat filosofic, aşa că am renunţat. Aş mai adăuga câteva interviuri ratate, cu personalităţi cu care vorbisem în prealabil: acad. Camil Mureşanu, acad. Solomon Marcus şi scriitourl Fănuş Neagu. Despre interviul cu D.R. Popescu nici nu mai vorbesc.
Proiectele mele de viitor nu sunt „tainice”, am mai vorbit despre ele. Aş vrea să scriu o istorie ilustrată a presei din România, un dicţionar al jurnaliştilor, publiciştilor şi memorialiştilor clujeni. Aş vrea să editez integrala operei lui Ion Agârbiceanu (opera sa literară, risipită prin revistele epocii, lucrările cu profil religios, apoi imensa lui publicistică social-politică şi culturală – peste 2500 de articole –, corespondenţa primită şi trimisă).
Cum se vede, nu ducem lipsă de proiecte. Să vedem cum vom sta cu sănătatea, timpul şi energia, lucruri absolut necesare pentru realizarea lor.
– În încheiere, vă rog să formulaţi o sugestie pentru revista Astra clujeană!
– Citesc destul de frecvent revista Astra clujeană, editată de Despărţământul Cluj al Astrei, înfiinţată de profesorul Mircea Popa, revistă care a ajuns deja în anul XVII de apariţie. Este o continuitate excelentă, pe care o au puţine publicaţii clujene. Revista este mereu în actualitate, cu numere tematice, dedicate unor evenimente importante (Centenarul României Mari, 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române etc.). Am şi publicat la Astra clujeană, din păcate nu atât de mult, precum mi-aş fi dorit.
Ce sugestii aş face? Ar fi bine ca toate materialele care se publică să fie absolut inedite, cum cerea Al. Rosetti, la Revista Fundaţiilor Regale. Dacă unii autori îşi republică materialele în alte reviste, să menţioneze obligatoriu locul primei apariţii.
Cred că ceea ce lipseşte revistei este vizibilitatea în spaţiul public. Din apariţia fiecărui număr ar trebui să se facă un eveniment, iar revista să se afle cel puţin în câteva chişcuri, pentru a putea fi procurată, la un preţ modic, cum au toate revistele sponsorizate.
Apoi, revista ar trebui trimisă unui număr de cel puţin 60 de biblioteci din România (judeţene, centrale universitare, ale institutelor de cercetare cu profil socio-uman, din subordinea Academiei Române, etc.), pentru ca revista să intre în circuitul ştiinţific şi literar, cel puţin din România.
În fine, aş posta pe internet varianta online a revistei.
Dacă se vor face aceste lucruri, revista va avea aceeaşi vizibilitate ca revistele clujene Steaua, Tribuna şi Apostrof.
– Vă mulţumesc!
Interviu realizat de Maria Vaida Cluj-Napoca, 25 Decembrie 2020