În anul 2014, când am publicat volumul Ion Brad; Ilie Rad, Dialoguri epistolare săptămânale (din iarnă până-n vară – ianuarie-iunie 2014), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, am convenit cu poetul Ion Brad ca, la finalul cărţii, să ne punem reciproc câte zece întrebări. Iată ce întrebări mi-a pus Ion Brad şi ce răspunsuri i-am dat.
*
– Ion Brad: Unde, de ce şi când ai ţinut să ne cunoaștem personal, nu doar după nume şi scris?
– Ilie Rad: Este foarte greu să îmi amintesc datele exacte. Ce pot să vă spun este că, fiind „implicat” în aventura Dicţionarului scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi şi Aurel Sasu, doream (vorbim de perioada postdecembristă) să fac un interviu cu Dvs., ca să lămuresc toate chestiunile legate de referatul pe care l-aţi făcut, pe marginea acestui dicţionar.
Sunt sigur că am avut o convorbire telefonică, iniţiată de mine (dar nu mai ştiu la sfatul cui), în care Dvs. mi-aţi spus să vă scriu tot ce v-am spus la telefon într-o scrisoare, pentru că ea va fi publicată şi comentată într-un volum de corespondenţă, poate Aicea, printre ardeleni, Printre mii de scrisori ori Printre alte mii de scrisori. Ştiu că v-am scris despre această intenţie, iar scrisoarea mea trebuie să se afle în arhiva Dvs., în caz că nu s-a pierdut (deşi, dacă aţi fi primit-o, cunoscându-vă „năravul”, mi-aţi fi răspuns imediat la ea). Nu sunt deloc narcisist, dar recunosc că, atunci când a apărut volumul de scrisori la Casa Cărţii de Ştiinţă, am răsfoit sumarul acestuia, dar nu mi-am găsit scrisoarea comentată! Mai mult ca sigur că ea s-a rătăcit!
Între timp, eu „demarasem” un proiect de cercetare unic în România, Activitatea publicistică a scriitorilor şi artiştilor români (antologii de interviuri, scrisori, jurnale, articole etc.), proiect realizat în colaborare cu unii dintre studenţii mei, şi întocmisem, în acest sens, o listă cu 100 de personalităţi (între care eraţi şi Dvs.) (lista acestor scriitori este publicată în volumul 5 al colecţiei proiectului respectiv: Ion Lăncrănjan, Interviuri. Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, prefaţă, note şi indice de nume de Daniela Bolog şi Ilie Rad, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012). Probabil că, printr-un prieten comun, Dvs. aţi aflat despre acest proiect, pentru că, la 3 mai 2012, eu notam pe blogul meu (Blogul lui Ilie Rad, pe www.ilierad.ro) următoarele (împreună cu fotocopia scrisorii):
O scrisoare de la poetul şi ambasadorul României în Grecia, Ion Brad
3 mai 2012
Mergând azi la birou, după minivacanţa de 1 Mai, găsesc acolo volumul Ion Brad, Interviuri. Antologie de Maria Cordoneanu, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2012), precum şi o scrisoare de la poetul Ion Brad, fost ambasador al României la Atena, aproape 10 ani.
Fiindcă se întâmplă aşa de rar să mai primesc epistole, reproduc aici scrisoarea respectivă:
Bucureşti, 23 aprilie 2012
Dragă Domnule Ilie Rad,
Nu ştiu dacă e adevărat ce am înţeles de la unii prieteni comuni, că doreai să stabileşti o legătură cu mine, de aceea folosesc prilejul apariţiei acestui volum de interviuri, pentru a ţi-l trimite, în semn de veche şi statornică preţuire a vastei d-tale activităţi în domeniu. Fireşte că am citit mereu, în diverse publicaţii, lucrările şi colaborările, atât de variate ca preocupări, necesare clarificării unor situaţii din istoria literaturii române, de ieri şi de azi. Important este, după mine, că te-ai străduit să nu plăteşti un tribut deosebit modei răstălmăcirilor şi exclusivismelor, din păcate larg răspândite.
În principiu, m-am bucurat că încerci să te apropii de personalitatea unui mare poet ardelean, cel care a fost şi rămâne Mihai Beniuc.
L-am evocat şi eu de multe ori în cărţile mele de memorii, pentru că multă vreme i-am fost apropiat, ajutându-mă cu sfaturi în diverse perioade ale vieţii. Am lucrat zi de zi cu el la Uniunea Scriitorilor, între 1962-1965, colaborând bine, într-o perioadă plină încă de toate contradicţiile. Numeroşii săi adversari – Stancu, Bogza, Jebeleanu şi alţii – mă socoteau chiar „omul lui de casă”, deşi n-am fost în casa lui niciodată. Nu mă simpatiza Emma (fosta soţie a lui Breslaşu) şi toate neamurile lor. Vedeam mereu cum se amesteca ea în treburile lui, deci şi ale altora, ale întregii vieţi literare, încât uneori o bruftuluia la telefon, în faţa mea. Noroc că-l mai potoleau, în vorbe, cele două secretare, Jeanina şi viitoarea soţie, Leontina.
Un moment dramatic pentru mine a fost cel din perioada publicării şi dezbaterii publice a Declaraţiei din 1964, un act de curaj al lui Gheorghiu-Dej faţă de Hruşciov şi toţi ceilalţi. Mihai Beniuc şi Emma s-au declarat deschis împotriva atitudinii oficiale a conducerii României. Din toate sursele am înţeles că ei, amândoi, erau, încă din perioada moscovită (1949-1950), oamenii serviciilor speciale sovietice, urmăriţi ca atare de securiştii noştri. Atitudinea lui, fiind pusă în discuţie la partid şi la Uniunea Scriitorilor, era firesc să mă despart de el şi de linguşitorii lor de casă (Vicu Mândra, soţia lui Galan, Monica, angajată la Uniune cu relaţiile externe etc.). Din acele zile, încununate cu alegerile de la Conferinţa pe ţară şi furia oficială a tuturor adversarilor săi, a început să mă urască. N-a putut-o face altfel decât în nu ştiu ce însemnări secrete, eu fiind promovat, între timp, ca membru supleant în CC (era nevoie şi acolo de tineri intelectuali români). Apoi, după CC şi Ministerul Culturii, am plecat, pentru 9 ani şi trei luni, ambasador la Atena. Ne-am reîntâlnit, de mai multe ori, la Marea Adunare Naţională sau în alte împrejurări, fără să-şi mai arate ura.
Un episod nenorocit, care m-a îndepărtat şi mai mult sufleteşte de el, a fost ura lui viscerală faţa de Lucian Blaga, pe care l-a urmărit şi dincolo de moarte. Dar, despre toate acestea, vei mai citi în diversele interviuri incluse în cartea de faţă.
Păcat, de zece ori păcat, că un poet atât de talentat, s-a dovedit un om mic, răzbunător, vindicativ, supus capriciilor unei femei altfel cultivate şi dominatoare.
Dacă nu mă înşel, Titus Popovici, care-i cunoştea pe amândoi, chiar mai bine decât mine, a scris şi el despre relaţiile speciale ale soţiei lui Beniuc cu familia fostului ambasador sovietic în România, ajuns mai târziu şeful ideologic al Armatei Roşii. Fata lui, Liusea, îi însoţea pe toţi scriitorii români ajunşi la Moscova.
Sper că ai citit cartea Fereşte-mă, Doamne, de prieteni![1], din care am aflat destule amănunte necunoscute altădată. E o lecţie de istorie grozava!
Publicându-i memoriile lui Beniuc, nu ştiu cât bine vei reuşi să faci memoriei sale, fără să cercetezi şi dosarele de la CNSAS, ale lui şi ale celorlalţi, pe care-i bălăcăreşte în „caiete”.
Aş fi bucuros să mai discutăm pe această temă!
Cu drag,
Ion Brad.
Desigur că, imediat după primirea volumului de interviuri (expediat pe adresa facultăţii, fiindcă nu ştiaţi adresa mea de acasă), v-am trimis şi eu o scrisoare, prin care vă mulţumeam pentru carte, expediată la fosta Dvs. locuinţă, din Aleea Alexandru (pe care aţi primit-o cu foarte mare întârziere, pentru că, între timp, v-aţi mutat în actuala locuinţă, de pe str. Petöfi Sandor. Mă tem ca nu cumva prima mea scrisoare să fi fost expediată tot la această adresă).
În plus, în nr. 1 din 2012 al României literare, publicasem, pe două pagini, un text din poetul Cântecelor de pierzanie: Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând (fragmente din paginile de jurnal şi memorii), în care arătam intenţia mea de a publica un nou volum din memoriile lui Mihai Beniuc, altul decât cel editat de Ion Cristoiu. Aşa se explică referinţa Dvs. la aceste memorii, în scrisoarea care urmează, publicată de mine pe acelaşi blog, la 15 mai 2012:
O nouă scrisoare de la Domnul Ambasador Ion Brad (joi, 14 iunie 2012)
15 iun. 2012
Mă bucură fiecare scrisoare pe care o primesc, mai ales că evenimentul este atât de rar. Am scris, cu diverse ocazii, despre dispariţia unei specii literare – epistola –, care a dat literaturii române şi celei universale adevărate capodopere. Mijloacele moderne de comunicare – telefonul, dar mai ales Internetul – au adus moartea acestei specii. De aceea, primirea unei scrisori „tradiţionale” este pentru mine un eveniment, o mare bucurie. Când am fost în America, am rugat-o pe Mama să îmi scrie mai multe scrisori, deşi vorbeam des la telefon, iar Internetul era deja larg răspândit. Ce scrisori interesante mi-a scris! Le voi publica şi comenta, cândva!
Dar iată scrisoarea de la Domnul Ambasador Ion Brad:
„Bucureşti, 8 iunie 2012
Dragă domnule Ilie Rad,
Îţi mulţumesc pentru scrisoare şi gândurile bune ce mi le-ai trimis. Proiectul unei noi cărţi de interviuri rămâne să-l mai gândim împreună, la o viitoare întâlnire sau corespondenţă, în vară, la toamnă sau altcândva, dacă sănătatea îmi va da voie. Sper să ne întâlnim şi să vorbim de toate. În aşteptarea apariţiei volumului de memorii al lui Mihai Beniuc[2], ca să văd mai amănunţit ce scrie despre mine, aş vrea să-ţi precizez câteva lucruri la cele reţinute de d-ta: La Vatican am fost trimis în iunie 1984, cu un mesaj special pentru Papa Ioan Paul al II-lea, şi nu m-am întors cu niciun document de acolo. Poate e vorba de vizita pe care am făcut-o, în vara lui 1956, împreună cu dirijorul Marin Constantin, la un colocviu internaţional – „Tineretul apără pacea” –, când, într-adevăr, am adus de la Roma o revistă ilustrată, în care se publica Raportul secret al lui Hruşciov, despre crimele lui Stalin. Urmările acestui gest al meu le-am relatat în mai multe mărturisiri, legate de excluderea mea, în 1958, din toate funcţiile, revenindu-mi greu şi treptat la literatură şi publicistică, fiind reintegrat, în iarnă, la revista Luceafărul, al cărui director era pe-atunci Mihai Beniuc. Deci, atunci şi mai târziu, el m-a sprijinit şi nu s-a opus nici alegerii mele ca secretar al Uniunii Scriitorilor, la Conferinţa din 1962.
Am evocat, de asemenea, încă pe când era în viaţă, episodul dramatic al manifestării duşmăniei sale faţă de Lucian Blaga, încă din 1954, când eram secretarul Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Toate episoadele acestea, evocate, ca şi cele dureroase din 1964, le-am evocat şi n-aş mai avea poate multe de adăugat. Totuşi, să discutăm.
În ce priveşte relaţiile mele cu Mircea Zaciu, ele apar pe larg în volumul publicat în 2002, la Curtea Veche[3], scrisorile originale aflându-se acum la „Fondul Ion Brad” de la Biblioteca „O. Goga” Cluj. Tot la Cluj, în Apostrof, au fost publicate răspunsurile mele la chestionarul despre Dicţionar, reproduse şi în recentul volum de interviuri, cu titlul Dixi et salvari anima mea! Şi despre chestiunea aceasta putem discuta alte amănunte.
În niciun caz n-am „pârât” nimic la Elena Ceauşescu, ca să mă trimită ambasador, fiindcă revenisem de mult de la Atena! Iarăşi, o discuţie posibilă între noi.
Închei, felicitându-te pentru textele ce ţi le citesc prin reviste – săptămânal în Flacăra lui Păunescu.
Succese! Sănătate şi voie bună!
Cu prietenie,
Ion Brad
În orice caz, după antologia de interviuri a Doamnei Maria Cordoneanu, intenţionam să facem şi noi un interviu pentru antologia din proiectul despre care vorbeam (fiindcă înţelesesem că au rămas, în afara antologiei apărute deja, încă multe interviuri). De aici povestea se cunoaşte, pentru că am relatat-o în cartea noastră de anul trecut: Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad, „din primăvară până-n toamnă” (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 600 pagini, cu ilustraţii.
Aceasta este, pe scurt, povestea întâlnirii mele cu Dvs., întâlnire târzie, mereu amânată, dar care s-a dovedit atât de rodnică, totuşi: cartea pe care tocmai am citat-o, cartea pe care o pregătim acum, corespondenţa Mircea Zaciu- Octavian Şchiau[4], care a ajuns la mine datorită Dvs., colaborarea mea, la sfatul Dvs., la volumele omagiale Petru Poantă[5] şi Ion Vlad[6], ca să nu mai vorbesc de ediţia Ion Agârbiceanu, pe care o pregătesc pentru colecţia „Pleiade” a Academiei Române, sub coordonarea domnului acad. Eugen Simion, ediţie care vi se datorează în exclusivitate[7]. E mult? E puţin? Eu zic că este foarte mult, pentru doi ani, de când ne cunoaştem efectiv!
– Din perspectiva timpului, care dintre persoanele sau personalităţile pe care le-ai cultivat ţi-au rămas apropiate sau te-au dezamăgit?
– Am fost fascinat, încă de tânăr, de marile personalități, pe care am încercat să le cultiv, nu pentru obţinerea unor avantaje, ci ca un simplu „exerciţiu de admiraţie”. La Luduş, elev de liceu fiind, am invitat mai mulţi scriitori de la Târgu Mureş şi Cluj, pentru întâlniri cu elevii. Aşa i-am cunoscut pe Constantin Cubleşan, Al. Căprariu, Vasile Sălăjan, Aurel Sasu, Romulus Guga, Mihai Sin şi alţii. Cu toţi voi rămâne în relaţii foarte bune, iar cu unii mă voi împrieteni mai târziu.
În studenţie, am iniţiat ciclul de conferinţe „Mărturia unei generaţii” (e drept, inspirat din acţiunea similară a lui D. Caracostea, de la Facultatea de Litere din Bucureşti – acţiune la care a participat, cum ştiţi, şi Ion Agârbiceanu! –, la care au participat unele dintre cele mai strălucite spirite ale momentului: Liviu Rusu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Edgar Papu, D. D. Roşca, Ion Zamfi rescu, Al. aleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Constantin Ciopraga. Aţi savanţi cărora le-am scris – Constantin Noica, Dumitru Stăniloae, Anton Dumitriu, Adrian Marino, Geo Bogza – mi-au răspuns că nu pot onora invitaţie, din diverse motive, cele mai multe ţinând de vârstă şi de problemele de sănătate. Cu multe dintre aceste personalităţi am avut o foarte interesantă corespondenţă, pe care am publicat-o parţial (Constantin Noica, Geo Bogza, Edgar Papu, Liviu Rusu, Cella Serghi). Dintre cei cărora le-am scris, îmi amintesc că doar Al. A. Philippide nu mi-a răspuns la scrisoare (e posibil să nu o fi primit). Întâlnirile acestea au fost şi ocazia realizării unor ample dialoguri culturale, unele publicate în revista studenţească Echinox, al cărei redactor eram. Sper să am timpul necesar, cândva, pentru a publica într-un volum toate aceste materiale (conferinţe, interviuri, scrisori, fotografi i), mai ales că iniţiativa mea avea loc la confluența anilor ’70 şi ’80, când România se pregătea să intre în ceea ce Mircea Zaciu numea, cu o formulă metaforică, „deceniul satanic” (însuşi Mircea Zaciu a lăudat această iniţiativă).
Cât timp am fost profesor în învățământul preuniversitar, am organizat întâlniri similare cu Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga, Bartolomeu Valeriu Anania.
După ce am devenit cadru didactic la Universitate, asemenea întâlniri mirabile s-au multiplicat, pentru că intrau, oarecum, în „fişa postului”. E suficient să amintesc aici numele unor oameni de cultură, precum George Pruteanu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, dar şi jurnalişti şi realizatori TV foarte cunoscuţi: Andreea Marin Bănică, Andreea Esca, Stelian Tănase, Nicolae Melinescu, Mircea Toma, Robert Turcescu, Adriana Săftoiu, Melania Medeleanu, Lucian Mîndruţă, Alessandra Stoicescu, Monica Ghiurco, Lucia Hossu-Longin, Cristian Tudor Popescu, Dan Negru şi mulţi alţii.
Ca preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Presei, am impus şi aici regula ca, la fiecare congres anual, pe care îl organizăm, conferinţa inaugurală să fie rostită, obligatoriu, de un membru al Academiei Române. Au conferenţiat la congresele noastre: acad. Eugen Simion, acad. Marius Sala, acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theodorescu, la viitoarele două congrese urmând a fi invitaţi acad. Nicolae Edroiu şi acad. Ioan-Aurel Pop.
Cu toate aceste personalităţi am rămas în relaţii foarte bune. Am rămas mai ataşat de Iorgu Iordan, Liviu Rusu, Constantin Noica, D. D. Roşca, Edgar Papu, Ion Zamfi rescu, Nicolae Balotă, pe unii dintre aceştia vizitându-i acasă.
Să nu uit să amintesc că, în perioada studenţiei, m-au fascinat mulţi dintre profesorii mei, indiferent dacă mă interesa sau nu disciplina pe care o predau aceştia: Iosif Pervain (am fost ultima promoţie la care a predat), Mircea Zaciu, Ion Vlad, Ioana şi Liviu Petrescu, V. Fanache, Marian Papahagi, Ion Pop, Dumitru Pop, Gavril Scridon, Octavian Şchiau, Doina Curticăpeanu, G. Gruiţă, Elena Dragoş, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea şi alţii. După cum ştiţi sau bănuiţi, cei mai mulţi dintre aceşti profesori erau „personalităţi accentuate”, iar frecventarea unuia îţi putea atrage antipatia altuia. Vă dau, de pildă, exemplul relaţiilor mele cu Liviu Rusu şi Mircea Zaciu.
L-am cunoscut destul de bine şi l-am „frecventat” pe Liviu Rusu, iar admiraţia pe care i-am purtat-o mi-a atras critici din partea profesorului Mircea Zaciu, dascăl pe care l-am iubit şi l-am respectat nu mai puţin. În Jurnal, acesta scria că, „din noile generaţii, R[usu] nu avea niciun fel de relaţii, cu excepţia lui Ilie Rad, care căzuse, în primii ani de facultate, într-un delir admirativ faţă de el” (Mircea Zaciu, Jurnal, III, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 346). Faptul că Mircea Zaciu a interpretat „exerciţiul meu de admiraţie” faţă de Liviu Rusu drept „delir admirativ” e, desigur, o chestiune de interpretare. Nici atunci, şi nici acum, nu am privit activitatea marelui estetician doar la modul superlativ. Nu eram de acord, de exemplu, cu reproşurile, uneori exagerate, pe care le făcea lui G. Călinescu sau Tudor Vianu. Într-un articol aniversar, publicat în revista Tribuna (nr. 46, 1981), când Liviu Rusu împlinea 80 de ani, scriam că, deşi sărbătoritul era mare admirator al dictonului Amicus Plato, sed magis amica veritas, el părea a neglija o frază, indiscutabil cunoscută, cu care Schopenhauer îşi începe Critica filosof ei kantiene: „Este cu mult mai uşor să arăţi în opera unui spirit mare greşelile şi rătăcirile, decât să faci să apară clar şi complet adevărata ei valoare” (dar Liviu Rusu nu s-a supărat pe mine, pentru această observaţie, făcută, repet, într-un articol aniversar).
Mai mult, într-o amplă scrisoare pe care i-am trimis-o de la Timişoara, în urma lecturii volumului De la Eminescu la Lucian Blaga și alte studii literare și estetice (1971), mi-am exprimat nenumărate rezerve, inclusiv în ceea ce priveşte stilul (profesorul recunoştea că redactează greu, că scrisul său are anumite asperităţi stilistice – de pildă, repetarea obsesivă a expresiilor „în sânul” ori „nu putem să nu”). În al doilea rând, i-am spus, nu o dată, că nu merită să-şi irosească atâta timp şi energie în polemici adesea minore şi că ar fi bine să se concentreze pe încheierea trilogiei sale estetice, respectiv pe redactarea Esteticii poeziei epice şi a celei dramatice. Dar aici Profesorul era de neînduplecat. În ziua de joi, 8 ianuarie 1981, notam în jurnalul meu: „După masă am fost în vizită, împreună cu Doina, la Liviu Rusu. Ne-a primit cu o bucurie rară. Se vede că este foarte izolat. Bătrânul profesor nu a comentat din lunga mea scrisoare anterioară decât exact cuvintele şi ideile care i-au convenit. I-a plăcut în mod deosebit hotărârea mea de a renunţa, pentru o bucată de vreme, la scris. «Techergheul ăsta va fi cineva!», a exclamat autorul Logicii frumosului./ Nu a fost prea încântat de proiectul tezei mele de doctorat. Singurul sfat [pe] care mi l-a dat a fost acela de a persevera în studiul limbii germane./ Mi-a spus că Balotă şi-ar fi exprimat serioase rezerve faţă de valoarea în cultura română a doi clujeni: D. D. Roşca şi D. Popovici. Liviu Rusu se află, inevitabil, pe panta periculoasă a negărilor”.
(O paranteză, pentru a explica formula de alint, techergheu. Liviu Rusu mă căuta câteodată la telefon şi fiindcă nu eram totdeauna acasă, m-a numit „techergheu”, un regionalism din Ardeal, desemnând o persoană care umblă „uitată”, ca fata vătămanului, de care vorbeşte Creangă, în Amintirile sale. Pe soţia mea a poreclit-o Nimfa, fiindcă apărea la întâlnirile noastre când nu te aşteptai!
De aceea, în 1978, la puţin timp după căsătoria noastră, Liviu Rusu, împreună cu Doamna Tincuţa, ne-a făcut o vizită acasă. Ne-a adus un exemplar legat din Essai sur la création artistique (Editura Univers, 1972), celebra sa teză de doctorat, de la Sorbona, cu o dedicaţie semnifi cativă, pe care îmi îngădui să o transcriu aici, fiindcă ea pune în valoare sensibilitatea savantului, cordialitatea şi căldura inimii sale:
„Dragă Doina şi Ilie (mai precis Nimfă şi Techergheu), cu prilejul nunţii voastre, ţineţi în amintire această carte a mea. Împreună cu Tincuţa mea, care m-a ajutat mult la elaborarea ei, vă urez multă, multă fericire, cu sănătate şi voie bună, să lucraţi şi voi împreună cu succes desăvârşit şi deplină îndestulare.
Cu tot dragul,
9 IX 978, L. Rusu”.
Dar dincolo de aceste rezerve, vedeam în Liviu Rusu o personalitate copleşitoare, de anvergură europeană, care făcea cinste culturii române în general şi Universităţii clujene în special. Iar eu eram deosebit de onorat că mă aflam în cercul lui de prieteni.
Un loc aparte ocupă, în galeria acestor personalităţi pe care le-am admirat, marele meu prieten, Ştefan J. Fay, pe care l-am văzut doar de trei ori în viaţă: de două ori la Bucureşti şi o dată la Nandra/Bichiş. El fusese izgonit din castelul din Bichiş, în 1948. În 1989, după ce citisem romanul său cel mai bun, Moartea baroanei (1988), l-am invitat să facă o vizită la Nandra/ Bichiş, după 40 de ani, ca în romanele franţuzeşti! Întâlnirea cu bichişenii a avut loc la Căminul cultural din Bichiş (Centrul de Cultură şi Creaţie Socialistă „Cântarea României”, cum era titulatura oficială a căminului), acţiunea fiind consemnată şi în România literară (an XXII, nr. 38, 21 septembrie 1989, p. 2). Am avut cu Ştefan J. Fay o foarte lungă şi interesantă corespondenţă, pe care am publicat-o în volumul De amicitia. [200] de scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad (1988-2009). Volum omagial la împlinirea, de către Ştefan J. Fay, a vârstei de 90 de ani. Prefaţă de Irina Petraş, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009, 428 pagini, carte pe care Dvs. aţi avut generozitatea de a o prezenta cititorilor revistei Acasă, gest pentru care vă mulţumesc şi cu această ocazie. E tulburător faptul că Ştefan J. Fay a apucat să vadă această carte cu două zile înainte de a muri, odată cu vestea decorării, de către Preşedintele Traian Băsescu, cu Ordinul „Meritul Cultural”, Categoria A (Literatură).
Pe Işta, cum i-am spus în ultimii ani, îl citez frecvent cu o vorbă dureros de adevărată: „Nicio bucurie nu poate fi întreagă!”.
Revenind la partea a doua a întrebării Dvs., trebuie să spun, cu deplină sinceritate, că aceste personalităţi nu m-au dezamăgit niciodată, cu nimic.
Am avut însă dezamăgiri din partea unor persoane apropiate, colegi şi prieteni, cărora le-am făcut mult bine, dar care s-au purtat apoi lamentabil. Mi s-au adeverit din nou cuvintele pe care nu am ştiut niciodată cine le-a spus mai întâi: „Nu de inteligenţe duce lipsă România, ci de caractere!” (Unii atribuie aceste vorbe profunde domnitorului Carol I, pe care l-ar fi citat apoi Eminescu. În tot cazul, m-am convins de adevărul pe care îl conţin!)
Dar să nu consumăm prea mult timp cu oameni care nu merită nici măcar dispreţul nostru! Vorba lui Nicolae Manolescu (el a spus-o în legătură cu un cunoscut personaj politic de la noi): „Nicio secundă de dispreţ!”
Închei, spunându-vă că, în orice situaţie aş fi, mă gândesc la cele mai profunde cuvinte pe care le-am citit vreodată, spuse de Iisus, pe cruce: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”
– Ai organizat, pentru studenţii şi masteranzii d-tale, întâlniri cu foşti şefi
de stat. Cu care? Când? Şi cu ce impresii şi convingeri v-aţi ales?
– Într-adevăr, de vreo cinci ani organizez, în fiecare lună mai, o excursie la Bucureşti, cu studenţii (doar cu studenţii, nu şi cu masteranzii), care urmează cursul de istorie a presei, ţinut de mine, la facultatea la care lucrez. Ideea am preluat-o din istoria învățământului universitar din perioada interbelică. Atunci mulţi profesori organizau excursii cu studenţii lor. Mi-a părut o idee bună, pe care am încercat să o reiterez.
Excursiile acestea sunt un excelent prilej de a-i cunoaşte mai bine pe studenţi, de a le afla nevoile şi idealurile lor. În plus, am decis ca, la Bucureşti, să vizităm nu doar instituţii (de regulă, cu profil mediatic), ci să ne şi întâlnim cu o seamă de personalităţi, politice sau culturale, depozitare a unei impresionante experienţe de viaţă. Aşa s-a născut ideea de a ne întâlni cu foşti şefi de stat ai României.
Fiindcă văd că acum Dvs. aţi devenit foarte curios şi iscoditor, am să vă dau informaţii detaliate despre fiecare vizită.
Astfel, în anul 2011, ne-am întâlnit, la Palatul Elisabeta, cu Regele Mihai I al României, cu ocazia manifestărilor organizate de 10 Mai. Este interesantă şi geneza acestei vizite.
La începutul anului 1870, un grup de studenţi români din Viena s-au dus la vila din Oberdöbling, în care locuia domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza, pentru a-i transmite urări de Anul Nou, fiind bine primiţi de Cuza. În fruntea studenţilor se află un tânăr care va deveni foarte cunoscut în cultura română: Mihai Eminovici (Eminescu).
Refăcând, peste timp, după 141 de ani, gestul tinerilor români din Viena, un grup de studenţi jurnalişti clujeni au participat joi, 12 mai 2011, la Palatul Elisabeta din Bucureşti, la manifestările prilejuite de împlinirea a 90 de ani de viaţă ai Regelui Mihai I. Cu această ocazie, grupul de studenţi au oferit Regelui Mihai I un superb coş cu flori, precum şi mai multe volume ale cadrelor didactice de la Catedra de Jurnalism a UBB.
Evenimentul (Garden Party) a avut loc, cum spuneam, la Palatul Elisabeta, în prezenţa Majestăţii Sale Regelui şi a Alteţelor Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu.
Palatul Elisabeta, reşedinţa oficială a Familiei Regale Române, un superb edificiu situat în zona rezidenţială a Capitalei (în apropiere de Muzeul Satului), a fost construit în 1936, pentru Principesa Elena, fostă regină a Greciei şi sora lui Carol al II-lea, după planurile arhitectului Corneliu M. Marcu. În 2001, Palatul Elisabeta a fost oferit, de către statul român, ca reşedinţă oficială permanentă a Regelui Mihai, în calitate de fost şef al statului. De menţionat că, într-unul din saloanele Palatului Elisabeta, Regele Mihai a fost forţat să semneze actul abdicării, în seara zilei de 30 decembrie 1947.
La intrarea în Palatul Elisabeta (care se face printr-o alee de câteva sute de metri, care începe din şoseaua Kiseleff) se aflau reprezentanţi ai Jandarmeriei Române, în uniforme de gală, călare pe cai, iar în curtea palatului se puteau vedea, din loc în loc, soldaţi în uniforma fostei Armate Regale Române, cu care doritorii dintre cei prezenţi se puteau fotografia. Tot la intrare se afla un stand de carte, de unde se putea cumpăra recentul volum, Lumea Regelui. Volum editat de Principele Radu al României/ The King’s World. Edited by Prince Radu of Romania, Polirom, Iaşi, 2011, volum apărut în condiţii grafice impecabile şi cu un sumar, care include contribuţii aparținând unor personalităţi de primă mărime ale lumii contemporane (preşedintele american Harry Truman, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, Valéry Giscand d’Estaing, Regele Juan Carlos I al Spaniei, regi şi regine din Europa, dar şi savanţi şi oameni de cultură, precum academicienii Ionel Haiduc, Dinu C. Giurescu, Solomon Marcus sau Nicolae Balotă, Sorin Dumitrescu, Ion Caramitru, Dan Grigore, Cristian Ţopescu şi mulţi alţii).
Ceremonia propriu-zisă a debutat cu apariţia în curtea Palatului Elisabeta a Regelui Mihai (însoţit de Principesa Margareta şi de Principele Radu), care a primit Onorul Gărzii Regale, în acordurile Imnului Regal Român (ale cărui versuri au fost scrise, cum se ştie, de Vasile Alecsandri, muzica aparţinând lui Eduard Hübsch), după care Regele şi Alteţele Lor Regale au făcut o „baie de mulţime”, care a durat aproape două ore, întreţinându-se şi fotografiindu-se cu mulţi dintre cei prezenţi (între care şi studenţii jurnalişti clujeni).
Studenţilor jurnalişti clujeni, întâlnirea cu Regele Mihai le-a oferit prilejul de a cunoaşte o personalitate de excepţie a lumii contemporane.
Născut la 25 octombrie 1921, ca fiu al Principelui Moştenitor Carol şi al Principesei Moştenitoare Elena, Mihai va deveni rege al României la vârsta de nici şase ani (1927), ca urmare a renunţării Principelui Moştenitor Carol la tronul României (regele fiind minor, ţara va fi condusă de o regenţă domnească, formată din Principele Nicolae, unchiul regelui, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie). În 1930, Carol revine pe tronul României, iar Mihai devine „Mare Voievod de Alba Iulia” şi moştenitor al tronului. În 1940, în urma pierderilor teritoriale ale României, Regele Carol al II-lea este obligat să abdice, Mihai fiind din nou proclamat rege. Beneficiind de sfaturile înţelepte ale mamei sale, Regina Elena, Regele Mihai „a făcut ceea ce trebuia să facă şi nu a făcut ceea ce nu trebuia să facă”, aşa după cum îi place să spună. El s-a făcut remarcat, în primul rând, prin actul curajos de la 23 august 1944, când România a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite (e de menţionat faptul că, deşi era capul oştirii, generalul Antonescu, devenit Conducătorul Statului, nu l-a informat în legătură cu începerea războiului antisovietic, pe care regele oricum l-ar fi susţinut, până la atingerea Nistrului, pentru lupta împotriva bolşevismului şi recuperarea teritoriilor pierdute: Ardealul de nord-vest, Basarabia şi nordul Bucovinei). Al doilea act de mare curaj al Regelui Mihai a fost „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946), în care suveranul a refuzat să contrasemneze actele emise de guvernul comunist al dr. Petru Groza.
La 30 decembrie 1947, în timp ce se afla la Palatul Elisabeta, înconjurat de trupele înarmate ale Diviziei „Tudor Vladimirescu” (divizie formată în URSS şi integrată Armatei Roşii, compusă din prizonieri români, care trecuseră de partea inamicului) şi ameninţat cu uciderea a peste 1000 de studenţi arestaţi, pentru că demonstraseră împotriva regimului comunist, regele este forţat să abdice. La 3 ianuarie 1948, însoţit de Regina Elena şi de o parte din apropiaţi, Regele Mihai părăseşte România, cu un tren, îndreptându-se spre Elveţia. Îmi imaginez că în sufletul regelui obligat să ia calea exilului puteau fi aceleaşi sentimente pe care şi le exprimate domnitorul Al. I. Cuza (aflat şi el în drumul exilului) unui soldat care îl păzea la Braşov, într-o sală în care se afla portretul lui Mihai Viteazul: „Aşa cum a fost trădat Mihai Viteazul, aşa m-aţi trădat şi voi pe mine!”.
După Revoluţia din decembrie 1989, Regele Mihai este împiedicat de mai multe ori să vină în ţară. Abia în 1997, Guvernul Victor Ciorbea îi redă paşaportul românesc. Mai mult decât atât, sub preşedintele Emil Constantinescu, Regele Mihai îşi asumă dificila misiune de a susţine, cu prestigiul său, intrarea României în NATO.
Aşadar, Regele Mihai a domnit între 1927-1930 şi 1940-1947. Prin actul de la 23 august 1944, în care contribuţia sa a fost decisivă, regele a scurtat cu şase luni durata celui de-al Doilea Război Mondial, salvând astfel zeci de mii de vieţi de soldaţi şi civili din lume, nu numai din România. Regele Mihai este singurul mareşal în viaţă al României, „singurul rege din lume, care este în viaţă la 83 de ani de la încoronare […], unul dintre rarii regi ai tuturor timpurilor, care au ajuns la vârsta de 90 de ani. Este, desigur, unicul şef de stat din întreaga istorie a României, care aniversează această vârstă”, după cum se scrie în prefaţa volumului Lumea Regelui, ediţia citată, p. 23. Regele Mihai este singurul deţinător în viaţă al Ordinului Militar „Mihai Viteazul” Clasa I, membru de Onoare al Academiei Române, fiind decorat, în 1945, cu Ordinul „Victoria”, cea mai importantă decoraţie de război sovietică (pe care au mai primit-o doar 4 personalităţi din alte ţări) etc. A mai primit Legiunea de Onoare a Franţei, în grad de Mare Cruce, precum şi Colanul Ordinului Regal Victorian al Marii Britanii, dar şi alte titluri şi onoruri.
În lungul drum al traseului Bucureşti-Cluj, făcut cu trenul (10 ore! Într-adevăr, „lung e drumul Clujului!”), am putut citi aproape în întregime volumul omagial Lumea regelui, de care am pomenit mai sus, prefaţat de un document semnat de preşedintele american Harry Truman, care îi conferea, în 1946, Legiunea de Merit în Grad de Chief Commander, „cea mai înaltă decoraţie militară pe care un şef de stat o poate primi de la Guvernul Statelor Unite ale Americii” (op. cit., p. 21), pentru contribuţia sa la cauza Naţiunilor Unite în războiul cu Germania hitleristă, dar şi pentru merite personale: „Prin judecata lui superioară, prin curajul acţiunii sale şi prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuţie extraordinară la cauza libertăţii şi democraţiei”, afirma Harry Truman.
Volumul conţine mărturii înduioşătoare ale celor cinci fiice ale regelui, care îşi amintesc cum, în copilărie, tatăl lor le spunea poveşti despre o ţară din care fusese nevoit să plece, despre educaţia pe care le-a dat-o etc. Nu mai puţin interesante sunt mărturiile unor personalităţi, care pun în valoare calităţile marelui rege român: demnitatea, loialitatea faţă de ţară, onoarea, moralitatea, spiritul de dreptate etc. Un fapt mai puţin ştiut l-am aflat din articolul evocator al Siminei Mezincescu: „Era în mai 1990, când am fost prima oară la Villa Serena, reşedinţa regală din Elveţia, când l-am cunoscut pe Rege personal şi am stat îndelung de vorbă cu Majestatea Sa. La un moment dat i-am spus: «Sire, am regretat atât de mult că nu aveam numărul de telefon de la Versoix în timpul Revoluţiei, ca să telefonez Majestăţii Voastre, să vă spun să veniţi, fiindcă era un vid de putere!” La care Regele a zâmbit şi mi-a spus: «Ştiţi ceva? Mi s-a făcut această ofertă! Mi s-a pus chiar un avion la dispoziţie, dar am refuzat acest lucru.» «De ce, Sire?» Zice: «Fiindcă, în decembrie 1989, muriseră români şi ei nu muriseră pentru mine. Nu puteam să profit de moartea unor oameni, ca să iau ceva care chiar îmi aparţinea de drept. Şi aşa am refuzat să fac această încercare.»” La acest episod ar trebui să reflecteze oamenii politici, de la noi şi din alte părţi, care, pentru accesul la putere, pot trece peste cadavrele oricui!
A doua secvenţă din carte, care mi-a reţinut atenţia, se află în eseul profesorului Mircea Martin. Referindu-se la relaţiile Regelui cu Mareşalul Ion Antonescu, profesorul Martin îl laudă pe Rege pentru modul în care judecă evenimentele şi oamenii: „O experienţă de viaţă complexă, nelipsită de momente dramatice, îl fereşte de generalizări grăbite, de autosuficienţă şi ranchiună. Felul în care se raportează la Mareşalul Antonescu este ilustrativ şi din acest punct de vedere. În consideraţiile sale de ansamblu, refuză să profite de avantajul posteriorităţii, spre a se lansa în acuzaţii fără drept de apel, aşa cum se obişnuieşte astăzi cu nonşalanţă. Analizează cu calm «constrângerile geopolitice» la care România a fost supusă în timpul vieţii sale, respinge culpabilizarea nejustificată a Estului european şi nu ezită să condamne «abandonul» postbelic al Occidentului. Judecăţile sale sunt echilibrate şi nuanţate. Fără să fie detaşate, nu sunt pătimaşe. Regele priveşte de sus, însă fără pretenţia de a fi atotştiutor. El ţine să facă dreptate oamenilor şi faptelor istorice./ Dacă bunicul său, Regele Ferdinand I, a fost numit «cel Leal», Mihai I cred că ar merita să poate numele de «cel Drept». Nu a apucat, prin calomnia împrejurărilor, să domnească prea mult, dar a dus o viaţă dreaptă, de o rectitudine morală pe care statura sa fizică, menţinută până la o venerabilă vârstă, o confirmă din plin.” (op. cit., p. 201). Ar fi multe de spus despre această carte excepţională, care are menirea de a face mai bine cunoscute românilor şi străinilor (cartea este în engleză şi română) faptele şi viaţa Regelui Mihai, „un erou al secolului XX, de care nici Europa, nici România nu îşi aduc aminte pe măsura aportului său la istoria continentului din punct de vedere politic, militar, diplomatic, cultural şi social” (op. cit., p. 23).
Prin vârstă şi prin epoca în care am crescut şi studiat, nu am putut fi un regalist, în condiţiile în care istoria contrafăcută de comunişti considera regalitatea din România ca fiind vinovată de toate relele posibile. Această carte îi oferă însă unui om ca mine serioase motive de reflecţie privind cea mai bună formă de guvernământ în România. Să mai adaug şi faptul că, dând mâna cu Majestatea Sa, am trăit un sentiment aparte, pe care nu l-am mai încercat decât la ultima mea întâlnire cu regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania, cu care regele se aseamănă nu doar prin vârstă şi concepţie de viaţă (de altfel, în faţa mea, o femeie s-a pus în genunchi şi i-a sărutat Regelui mâna, aşa cum se obişnuieşte la întâlnirea cu înaltele feţe bisericeşti), ci şi prin puterea de sacrificiu, generozitatea şi bunătatea în relaţiile cu semenii.
În acelaşi timp, studenţii clujeni, participanţi la sărbătoarea regală, s-au conectat nu numai cu trecutul, ci şi cu prezentul. Ei au discutat şi s-au fotografiat cu mari personalităţi politice, ştiinţifice sau culturale, cum ar fi: Principesa Margareta şi Principele Radu, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Iovanca Haiduc, acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, prof. univ. dr. Pompiliu Manea, întors recent din călătoria sa în jurul lumii, Andreea Berecleanu şi Gabriela Vrânceanu-Firea, cunoscutele jurnaliste de la Antena 1. Au putut vedea apoi mari diplomaţi acreditaţi la Bucureşti (ai SUA, Franţei, Spaniei, Rusiei, Chinei, Iordaniei, Republicii Moldova), alte personalităţi cunoscute ‒ Dan Grigore, Toader Paleologu, George Ivaşcu, Eugen Cristea, Gabriela Szabo, Mihai Răzvan Ungureanu, Florin Codre (autorul statuii lui Carol I din Piaţa Revoluţiei, dezvelită recent), Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Dimitriu, Bogdan Olteanu, Christian Mititelu, Doina Levinţa, generali şi ofiţeri superiori, preoţi şi prelaţi de diverse confesiuni etc. Pe aproape toată durata manifestării, Fanfara „Muzica Reprezentativă a Armatei” a interpretat piese specifice unui astfel de eveniment.
Să amintesc aici şi numele studenţilor care au participat la această întâlnire cu Regele Mihai I: Mirela Atudorei, Alina Baciu, Radu Boţoiu, Alina Ilioi, Clara Ion, Teodora Mureşan, Mariana Roşca, Sergiu Savianu, Adriana Solovei, Iulia Taraş, Alexandra Tomoiag, Alexandra Tulbure. Ei au fost însoţiţi de prof. dr. Doina Rad şi de semnatarul acestor rânduri.
Vizita la Regele Mihai face parte dintr-o tradiţie instaurată deja la Catedra de Jurnalism a UBB. Vizita anterioară a cuprins: Muzeul Memorial Mărţişor şi întâlnirea cu Doamna Mitzura Arghezi, cotidianul Jurnalul naţional (şi întâlnirea cu Marius Tucă) şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, iar cea viitoare este preconizată a avea în obiectiv Preşedinţia României, Parlamentul României şi Antena 1 Bucureşti.
În anul 2012, punctul central al excursiei noastre a fost întâlnirea cu fostul Preşedinte al României, Domnul Ion Iliescu. Această întâlnire a fost posibilă, în primul rând, graţie ajutorului acordat de Doamna Adriana Săftoiu, doctorandă a Universităţii „Babeş-Bolyai”, care, printre multe alte calităţi, are şi un excepţional cult al prieteniei. Cu aproape un an în urmă, Adriana a făcut primele tatonări, soldate cu un răspuns, în principiu, afirmativ. Apoi „m-a dat” pe mâna domnului Ionuţ Vulpescu, secretar executiv al Partidului Social Democrat din România şi unul din consilierii Preşedintelui, cu care am avut o foarte bună colaborare, inclusiv în stabilirea unor detalii tehnice privind această întâlnire. (O paranteză, pentru a vedea ce mică este lumea şi cât de important este să fii în viaţă corect şi onest. În aprilie 2011, am publicat, împreună cu nouă studenţi, volumul Fănuş Neagu, Interviuri, ediţie care antologa 37 de interviuri, ultimul fiind realizat de Ana-Maria Vulpescu. Prin domnul Marius Tucă, am cerut permisiunea de a reproduce interviul făcut de doamna Ana-Maria Vulpescu. Abia acum am aflat că dânsa este soţia domnului Ionuţ Lupescu!).
Întâlnirea a fost programată pentru ora 10,00, în fosta casă a marelui diplomat român, Nicolae Titulescu, de pe Şoseaua Kiseleff, nr. 47, casă devenită, din 1998, sediul Fundației Europene Titulescu și al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale. Sunt invitat în biroul directorului fundaţiei, Domnul George G. Potra, fiind de faţă şi domnul Adrian Marius Dobre, director la Camera de Comerţ Britanico-Română. Domnul Ionuţ Lupescu mă prezintă Preşedintelui, care este amabil şi zâmbitor, aşa cum îl ştiam din presă. Mă întreabă ce face profesorul Ion Vlad, fost Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai”, pe care îl cunoaşte bine, după care îi ofer câteva cărţi pe care i le-am adus, coordonate sau scrise de mine: Cenzura în România (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012; Un ardelean la Bucureşti (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011); Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Cu un Argument de Acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011); Incursiuni în istoria presei româneşti (Editura Accent, Cluj-Napoca, 2008); Ion Lăncrănjan, Interviuri (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012). Ştiind că a cunoscut-o şi a apreciat-o pe scriitoarea Cella Serghi, i-am oferit şi cea mai completă monografie dedicată celei care a scris romanul Pânza de păianjen, şi anume Cella Serghi. Viaţa ca rescriere (Editura Accent, Cluj-Napoca, 2010), scrisă de Doina Rad. I-am mai dăruit un exemplar din cel mai recent număr al Revistei române de istorie a presei, cu multe materiale interesante, după cum mi-a confirmat şi domnul Nicolae Melinescu, precum şi un exemplar din revista Tribuna.
Ne-am dus apoi în sala de conferințe a fundaţiei, unde domnul Preşedinte a dat mâna cu fiecare din cei 32 de studenţi participanţi, după care a urmat, timp de aproape două ore, un dialog extrem de interesant între studenţi şi prestigiosul nostru interlocutor. Reţin câteva întrebări puse de studenţi: evocarea anilor de copilărie, având în vedere că era 1 Iunie (Bianca Miulescu), şi a celor de studenţie (Corina Mihăşan); părerile pe care le are despre presa românească actuală (Monica Oltean); ce crede domnia sa despre viitorul presei scrise, tot mai concurată de mediul online (Csasar Kristina); ce părere are despre jurnalismul practicat pe bloguri, având în vedere faptul că şi domnia sa şi-a creat un blog (Alina Bejinariu); care crede că a fost cea mai mare realizare ca Preşedinte al României (Isabela I. Latiş); ce carieră şi-ar fi dorit să aibă, dacă nu ar fi fost implicat în politică (Cosmin Dumitrache); ce sfaturi ar da viitorilor jurnalişti (Berecz Imola); care a fost motivul pentru care a ales să facă politică (Clara Ion) etc. În stilu-i caracteristic, Preşedintele a răspuns la toate întrebările, cu sinceritate şi vădită plăcere, exprimându-şi regretul că nu mai poate continua dialogul cu studenţii clujeni, fiindcă, la ora 12,00, urma să fie lansată, la Bookfest, lucrarea Constituţia României 1991. Documente, de Teodora Stănescu Stanciu şi Gheorghe Neacşu, lucrare apărută sub egida Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Domnul Preşedinte a oferit fiecărui student, la despărţire, câte un exemplar cu autograf din mai multe lucrări ale domniei sale: Fragmente de viaţă şi de istorie trăită (Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2011); Criza şi consecinţele ei (Editura Semne, Bucureşti, 2009); Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Despre comunism, postcomunism, democraţie. Prefaţă de prof. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004 – inclusiv ediţia în limba franceză a cărţii); Revoluţia română (Editura Presa Internaţională, Bucureşti, 2001); Concluziile forumului consacrat elaborării strategiei dezvoltării durabile a României (Bucureşti, f.e., 2005); Revoluţie şi reformă (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).
I-am făcut, în final, Domnului Preşedinte două propuneri: ca unul dintre studenţii mei să realizeze o antologie din interviurile domniei sale (începând cu cel luat de Nicolae Manolescu şi publicat în România literară, an XXII, nr. 27, 5 iulie 1990, până la interviuri mai recente) şi, de asemenea, dacă acceptă un interviu pentru revista Tribuna, Domnul Preşedinte fiind de acord cu ambele propuneri[8]. În final a fost rugat să scrie câteva cuvinte în Cartea de Onoare a facultăţii şi să facă o fotografie de grup cu studenţii jurnalişti, ambele dorinţe fiindu-ne îndeplinite.
Sunt absolut convins că, dincolo de simpatiile şi opţiunile politice ale studenţilor, în mod normal diferite, această întâlnire cu fostul Preşedinte al României, Domnul Ion Iliescu, va rămâne pentru toţi cei prezenţi ca o amintire de neuitat.
A treia vizită importantă. În perioada 16-18 mai 2013, un grup de studenţi jurnalişti clujeni (însoţiţi de asistentele universitare doctorande, Angela Câmpan, Otilia Mureşan, Adela Tetean-Vinţeler şi de semnatarul acestor rânduri) au participat la excursia anuală tradiţională de documentare, în Capitală. Ca şi în excursiile anterioare, unul din obiectivele importante a fost întâlnirea cu un fost şef de stat al României, în cazul de faţă studenţii având privilegiul de a se întâlni cu Preşedintele Emil Constantinescu (anterior, ei s-au întâlnit cu Regele Mihai, în 2011, şi cu Preşedintele Ion Iliescu, în 2012, în 2014 urmând să se întâlnească cu Preşedintele Traian Băsescu). Desfăşurată la Fundaţia pentru Democraţie, din Bucureşti, întâlnirea cu Preşedintele Emil Constantinescu a fost una emoţionantă, studenţii aflând lucruri inedite privind copilăria, adolescenţa şi studenţia Preşedintelui, reflecţii privind experienţa sa de viaţă etc.
A urmat apoi o vizită la Televiziunea Română, amfitrion fiind, ca şi în anii precedenţi, cunoscutul realizator de televiziune, Gabriel Giurgiu, care ne-a condus prin toate studiourile şi platourile televiziunii naţionale, poposind mai mult în celebrul Studio 4, care a transmis Revoluţia Română, din decembrie 1989. La Muzeul Naţional de Istorie al României am admirat obiectele expuse în expoziţia privind istoria Chinei, cu celebrii soldaţi din teracotă, copia Columnei lui Traian, dar şi o parte din Tezaurul României (Tezaurul de la Pietroasele, jud. Buzău, descoperit în 1837, care a aparţinut goţilor şi care a fost dus în Rusia Ţaristă, în 1917, revenind în ţară în 1956 – la ceremonia de predare a tezaurului, de la Moscova, participând, între alţii, şi Tudor Arghezi). Tot la acest muzeu am admirat coroana regală a României, realizată din oţelul unui tun turcesc, capturat la Plevna, în războiul din 1877-1878, coroana purtată de Regina Elisabeta, la ceremonia proclamării României ca Regat (10 mai 1881), coroana purtată de Regina Maria, la încoronarea de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922. Momente la fel de interesante, pentru studenţi, au fost şi celelalte obiective ale excursiei: vizita la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din Bucureşti (amfitrion fiindu-ne conf. univ. dr. Marian Petcu), întâlnirea şi discuţiile cu jurnalista Corina Caragea, îndrăgita prezentatoare a ştirilor sportive, de la PROTV, vizita la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” (unde unii studenţi au putut vedea controversata expoziţie de trupuri umane, „The Human Body”, despre care am aflat că ea se va organiza şi la Cluj-Napoca), plimbările prin Cişmigiu, Cimitirul Bellu, pe Calea Victoriei etc.
Despre excursia din acest an, adică din 2014, am povestit într-un capitol al acestei cărţi, aşa că nu mai insist.
Cu ce impresii am rămas? Cu impresii extraordinare, în urma fiecărei excursii, cu excepţia celei din acest an, când nu ne-am putut întâlni cu Preşedintele Traian Băsescu. Dar sperăm să îl întâlnim la anul!
Miza acestor întâlniri este cultivarea spiritului de obiectivitate şi imparţialitate la viitorii jurnalişti, indiferent de opţiunile politice personale.
Toate materialele scrise de mine şi de studenţi, împreună cu multe fotografii făcute, vor intra în sumarul cărţii Întâlniri cu foşti şefi de stat ai României[9]. Sper să fi e o carte interesantă.
– M-ai întrebat şi te întreb: Cum crezi că va fi privită epoca lui Nicolae Ceauşescu peste 50 sau 100 de ani?
– Este foarte greu de spus! În orice caz, mult mai obiectiv decât o putem face noi, astăzi. Cred că şi oamenii politici au destinul scriitorilor, cărora le rămâne în posteritate doar opera, fără caracterul pe care l-au avut în viaţă. Să luăm cazul lui Al. Macedonski. Ştiţi cât de urât şi detestat a fost acesta de către contemporani, după publicarea celebrei epigrame, care îl viza pe Eminescu:
Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aș plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!
Ei bine, azi Macedonski este considerat un mare poet român! Eu însumi am citat, în cadrul unuia din aceste dialoguri săptămânale cu Dvs., mai multe poezii ale sale, care îmi plac foarte mult. Deci după Macedonski a rămas doar opera sa, nu şi pasiunile şi adversităţile de care a fost înconjurat în timpul vieţii.
La fel se va întâmpla şi cu oamenii politici.
Despre Ştefan cel Mare, cronicarul Grigore Ureche spunea: „Fost-au acest Ştefan om nu mare la stat, mânios şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omora fără giudeţ (adică fără judecată, n. I.R.). Altminterea era om întreg la fire, neleneş şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai”. Cine-i mai impută azi faptul că îşi decapita pe loc adversarii? Dimpotrivă, văd că a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, pentru serviciile sale aduse ţării, Bisericii şi creştinătăţii.
Cred că aşa se va întâmpla şi cu Ceauşescu: va fi lăudat pentru realizările sale. Deja apar studii şi articole care nuanţează lucrurile. Am comentat pe larg articolul lui Dumitru Popescu, pe patru pagini, din România literară. Recent, în aceeaşi revistă, Gabriel Dimisianu vorbeşte despre „o stângă totuşi luminată, trebuie spus”, care se delimitează de stânga cu inşi inacceptabili cultural şi politic (precum Sorin Toma, Mihai Novicov, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru şi mulţi alţii).
– Când şi cum ai cunoscut-o pe doamna Doina (n. Vlas) şi ce merite sau defecte îi găseşti în biografia voastră de oameni ai şcolii şi ai condeiului?
– Ne-am cunoscut în timpul studenţiei şi a fost alături de mine în tot ce am făcut. Anul acesta am sărbătorit, la 21 iulie, 36 de ani de căsătorie. În toţi aceşti ani, de 21 iulie, îi ofer obligatoriu un buchet cu flori de câmp, care îi plac foarte mult. Pentru că ei îi plac florile, de când ne-am mutat „la casă”, mă bucur alături de ea de fiecare floare, de narcise, lalele, trandafiri, regina nopţii, panseluţe, gladiole, frezii etc. (ea ştie numele a zeci de plante). Am crescut la ţară, în mijlocul florilor, dar acestea îmi erau indiferente. Acum fiecare floare este un mic eveniment al nostru. O înţeleg perfect pe Doamna Ana Blandiana, care s-a mutat la ţară, după cutremurul din martie 1977, descoperind acolo o altă lume (transpusă admirabil în cărţile de versuri ale domniei sale).
Revenind la Doina, am încurajat-o şi am sprijinit-o în redactarea celor trei cărţi, monografii foarte solide (Cella Serghi, Eta Boeriu – teza ei de doctorat – şi monografia şcolii la care lucrează. Acum scrie o monografie dedicată prietenului nostru, Ştefan J. Fay[10]). Se pregăteşte să intre în Uniunea Scriitorilor. Defecte? Noi între noi nu ne vedem decât calităţile! Defectele noastre (care există, indiscutabil!) le lăsăm să le comenteze alţii! Marea noastră realizare o reprezintă cei doi băieţi, Mihai şi Tudor. Îmi amintesc ce îmi scria Iorgu Iordan: „Eu am regretat şi regret încă şi acum faptul că n-am putut avea copii. La fel de mare era părerea de rău şi a soţiei mele. Chiar când, ca în cazul meu, de pildă, trecerea cuiva prin viaţa lasă urme «materiale» importante, părerea mea este că un copil valorează mai mult decât o carte, mare şi bună.” (Cf. Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 97).
– M-ai întrebat şi te întreb: ce regreţi din ce ai făcut sau n-ai făcut până
la vârsta d-tale?
– Am lucrat 16 ani în învățământul preuniversitar. Poate m-am implicat prea mult în activităţile şcolare, organizând concursuri, lansări de carte, întâlniri etc., în detrimentul muncii ştiinţifice, de care eram capabil în anii cei mai prolifici ai omului. În acel interval, am pregătit ediţia din Horia Bottea, Game şi pendulări, la propunerea Profesorului meu, Mircea Zaciu, şi am colaborat, cu peste o sută de articole, la Dicţionarul Zaciu, mult pomenit în cărţile noastre. E prea puţin, pentru 16 ani!
Îmi pare rău că am citit multe cărţi proaste, în detrimentul unor capodopere, rămase necitite până în prezent. Îmi pare rău, de asemenea, că, după revenirea de la Timişoara la Cluj, n-am perseverat în studiul limbii germane, aşa cum m-au îndemnat Liviu Rusu şi Constantin Noica!
Dacă regret ceva din cele făcute până la această vârstă? Desigur, dar nu pot spune acum. O voi face în Memorii, când nu mai am ce pierde, cum a făcut domnul Dumitru Micu[11], în cea mai recentă carte memorialistică a domniei sale!
– Cum vezi ediţiile de opere, de memorii sau de corespondenţă, la care ai lucrat sau mai lucrezi în prezent? Poţi fi obiectiv în toate?
– Nu am tipărit nicio carte de memorii sau de corespondenţă, dar am publicat multe documente de profil. Obsesia mea este ca aceste documente să fie publicate impecabil, cu toate notele aferente. Desigur că autorii (cei mai mulţi) unor astfel de cărţi (memorii, jurnale, corespondenţă) sunt subiectivi până-n măduva oaselor! Asta dă mult de lucru istoricilor literari, care trebuie apoi să descâlcească lucrurile. A se vedea memorialistica privindu-l pe Mihai Eminescu. Când scriu astfel de cărţi, autorii sunt subiectivi din mai multe motive: mai întâi pentru că sunt oameni, dar şi pentru că se lasă dominaţi de tot felul de interese economice, politice, ideologice, sociale etc. Ştiţi cât de subiective sunt memoriile lui Mihai Beniuc, de exemplu.
– Dacă nu te năşteai în Nandra, unde ţi-ar fi plăcut să te naşti, în ţară? Dar în străinătate?
– Eu am descoperit o lege, căreia îi zic „legea compensaţiei”, pe care Ion Heliade Rădulescu a numit-o „echilibrul dintre antiteze”. Vreau să spun că nu mai trebuie să absolutizăm nimic, căci există oriunde şi în orice o balanţă. Dacă mă năşteam la oraş, poate învăţam franţuzeşte cu o bonă, puteam cânta la pian, făceam sport (nu la coasă, sapă, fân etc.), dar nu aş fi avut privilegiul de trăi în zariştea satului, cum zicea Blaga. Oare nu tot el afirma că singura copilărie trăită cu adevărat este copilăria petrecută la ţară? E cazul să citez aici ceea ce spunea Mircea Cărtărescu, într-un editorial din Jurnalul naţional: „Uneori regret ca nu m-am născut elveţian, dar imediat îmi aduc aminte ca aş fi putut să mă nasc ugandez. Suntem şi noi, românii, undeva «la mijloc de rău şi bun», cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.”
Fiindcă mă consider „oleacă” de scriitor, cum ar zice Creangă, sunt legat ombilical de pământul în care m-am născut. Aş fi putut trăi în altă parte, dar cu obsesia nostalgiei originilor, cum se întâmplă cu toţi emigranţii români. Nu am vizitat toate ţările lumii, dar, din zecile de ţări vizitate, ţara etalon rămâne, după mine, Germania! Ţara legii, a lucrului bine făcut!
– Crezi sau nu crezi în viaţa de apoi?
– Nu cred în vieţile anterioare, asta v-o spun fără nicio îndoială! Cât priveşte viaţa de apoi, răspunsul depinde de fiecare vârstă. Am abordat problema şi în capitolul acestei cărţi, Între credinţă şi tăgadă. Doamna Irina Petraş, atee convinsă, v-ar spune imediat că nu crede, căci, vorba lui Eminescu, „morţi sunt cei muriţi!”. Vă amintiţi că Emil Cioran se juca, în copilărie, cu craniile pe care ploile le scoteau la iveală, din cimitirul aflat în apropierea casei sale, din Sibiu. Eugen Ionescu, în ultima parte a vieţii, a spus că există Dumnezeu, pentru că există răul în lume, şi atunci trebuie să existe şi Dumnezeu, ca o alternativă („legea compensaţiei”, de care vă vorbeam). Pot să nu vă dau, încă, un răspuns tranşant?
– După ce voi muri eu, cum o să-ţi mai aminteşti de mine?
– Vai, domnule ambasador, ce întrebare îmi puneţi! Haideţi să nu ne gândim încă la posteritatea noastră! Ştiţi bine că am un cult al prieteniei, că ţin enorm la ideea de gratitudine, o calitate aproape dispărută la români, poate nu numai la ei, în ziua de azi. Le rămân foarte îndatorat tuturor binefăcătorilor mei, care m-au ajutat într-un fel sau altul. Dvs. vă înscrieţi pe această listă!
Primul lucru pe care îl voi face, dacă nu anul acesta, la anul în mod sigur, este să propun o teză de doctorat despre activitatea publicistică a lui Ion Brad[12]. Ar fi a patra teză de doctorat despre opera Dvs., care va fi şi publicată. Vă vom invita la susţinerea tezei.
Va trebui apoi să mă gândesc (poate o facem împreună) la seria de Opere Ion Brad, cum au Eugen Jebeleanu, Al. Philippide, Mihai Beniuc, Ion Agârbiceanu, dintre scriitorii mai aproape de noi[13].
Aş vrea să închei cu vorbele marelui meu prieten, Ştefan J. Fay: „Mor doar cei uitaţi!”
[1] Larry L. Wattts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România. Traducere din limba engleză de Camelia Diaconescu., Editura RAO, Bucureşti, 2011 (ediţia a II-a, 2012).
[2] Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974). Cu un Argument de V. Fanache. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.
[3] Mircea Zaciu; Ion Brad, Dialog epistolar. Ediţie, cuvânt înainte şi note de Maria Cordoneanu, Editura Curtea Vcehe, Bucuresti, 2003.
[4] Mircea Zaciu; Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000). O carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015.
[5] Ilie Rad, Prestigiul cronicarului (literar), în vol. Petru Poantă, Memoriale. Volum alcătuit de Irina Petraş, Editura Eikon, Cluj-Napoca, p. 123-126.
[6] Ilie Rad, Ion Vlad – portret de familie, în vol. Ion Vlad sub imperiul lecturii. Volum coordonat de Laura Lazăr Zăvăleanu, Editura Eikon; Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014.
[7] Ion Agârbiceanu, Opere, vol. I-VIII. Ediţie îmgrijită, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice şi glosar de Ilie Rad, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014-2017.
[8] Din păcate, niciunul dintre cele două proiecte nu a mai fost realizat.
[9] Proiect realizat doar parţial, prin articolele scrise de mine şi publicate în presă, fără a fi reunite într-o carte.
[10] Doina Rad, Ştefan J. Fay sau Cercul care se închide, monografie, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019.
[11] Dumitru Micu, Timpuri zbuciumate. Reconstituiri subiective, Editura Vestala, Bucureşti, 2001.
[12] Jurnalistul Mihai Cistelican a realizat o teza de doctorat despre publicistica lui Ion Brad, care a fost publicată: Publicistica lui Ion Brad: 1929-2019, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021.
[13] Proiect nerealizat.