3. În istoria personală a fiecăruia stăruie chipul părinților. Ce amintiri, vise, imagini, legate de mamă sau tată, v-au rămas statornice peste ani?
– Ĩntr-adevăr, chipul părinţilor (eu aş zice “icoana” părinţilor) stăruie în amintirea noastră personală. Am locuit cu părinţii efectiv timp de 14 ani, până la începutul anilor de liceu, când am stat mai mult la internat, iar în facultate – la cămin.
Poate părea ciudat, dar prima mea amintire nu se leagă de părinţi, ci de bunica din partea Mamei. Vara stăteam doar cu ea acasă, cât timp părinţii mergeau în hotar, la lucru. Când aceştia se întorceau, uneori mă mai pâra că am spus “ruşini”, deşi m-a avertizat că, pentru “ruşini”, îţi taie popa limba! (Am publicat cândva, în revista Excelsior – an III, nr. 7, 1994, p. 6-7 –, un excelent eseu semnat de fostul meu profesor de la Filologie, Anton Goţia, în legătură cu istoria acestei expresii.) Aveam 4 ani când a murit bunica. Am fost atunci foarte supărat pe Partenuca, o rudă mai îndepărtată, pentru că a “bătut cuie în burta bunicii” (pusese capacul sicriului şi acesta trebuia prins în cuie). Prima amintire legată de Mama are legătură cu zilele sfârşitului de săptămână, mai ales duminica. Doar atunci stătea acasă, nu lucra nimic la hotar (poate cu excepţia strânsului de fân, lucrare “iertată” de Dumnezeu, aşa zicea). Sâmbăta împrospăta camera în care locuiam, aruncând lut proaspăt pe jos, care îmi gâdila plăcut picioarele (senzaţie de care vorbeşte şi Creangă în Amintirile sale), dădea muştele afară din casă, cu crengi de nuc. Ĩmi făcea baie într-un ciubăr în care spăla hainele, îmi dădea ciorapi albi, “trei sferturi”, apoi mă trimitea “în sat”. Amintirile cu Tata sunt ceva mai târzii şi se leagă inevitabil de iarnă, poate pentru că doar atunci stătea mai mult acasă. Iarna aducea cu sania lemne de foc din pădure, în timp ce noi stăteam în casă şi mâncam cartofi prăjiţi în jarul din sobă. Tot iarna veneau unguri din Bichiş sau Ozd, două sate din comuna mea natală, să cumpere fân. Mergeau la claia din grădină, făcută anume pentru vânzare, smulgeau un şomoiag sau două, analizau calitatea fânului, se înţelegeau la preţ, apoi venea în casă, să bea aldămaşul. Reţin acest detaliu, anume că toate casele din Nandra erau făcute de meşteri unguri din cele două sate, iar năndrenii le vindeau acestora fân şi bucate (în special porumb). Tot de Tata se leagă şi o altă amintire. Eram destul de mărişor (4-5 ani), când m-am îmbolnăvit de “aprindere de plămâni”. Cum în comună nu exista medic, Tata m-a luat în braţe şi m-a dus aşa la Luduş, cale de 15 km, pe jos! Ce efort extraordinar trebuie să fi făcut! Acum, când îi privesc trupul gârbovit de ani, măcinat de boli şi suferinţe (are 87 de ani), îmi vine obsedant în minte imaginea lui cu mine în spate sau în braţe, pe drumul Luduşului. La spital, doctorul care m-a consultat mi-a prescris ceva medicamente, pe care Tata nu le-a putut cumpăra, fiindcă nu avea bani. La farmacie, a lăsat, ca zălog, certificatul lor de căsătorie! Ce vremuri cumplite!
Sunt foarte multe amintirile mele legate de părinţi şi pe toate aş vrea să le povestesc în volumul meu de memorii, pe care sper să le scriu, dacă voi putea şi voi fi sănătos, la 70 de ani. Cert este că am avut mare grijă de părinţi, i-am ajutat cu ce am putut, i-am purtat prin spitale, iar când mă duceam acasă, după ce am devenit profesor şi aveam un salariu stabil, le duceam cât mai multe bunătăţi (iar Mama îmi spunea mereu “să nu mai pun banii” pe aşa ceva, dar eu mă făceam că nu înţeleg la ce se referă).
Ĩn semn de omagiu pentru eforturile lor, în 2005 le-am dedicat volumul meu cu note de de călătorie (De la Moscova la New York. Note de drum din Federaţia Rusă şi fragmente de jurnal american. Prefaţă de Mircea Popa, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005), cartea începând cu următorul text: “Părinţilor mei,/ Gaftonic şi Iozefa,/ care nu vor putea vedea niciodată / splendorile lumii cutreierate de mine,/ dragostea şi respectul fiului mereu plecate pe <<horaiţ>>,/ la cea de-a 50-a aniversare a căsătoriei lor şi la împlinirea, de către fiecare, a vârstei de 75 de ani!/ Cluj-Napoca, 20 iulie 2005 (Ziua Sfântului Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul)”.