Motto: “Îmi place mult forma jurnalului literar, care îţi oferă posibilitatea de a comunica direct, dacă nu cu cititorii, cel puţin cu tine însuţi. E un mod de eliberare. Jurnalul înseamnă locul de întâlnire între două realităţi: ficţiunea (tot ce-ţi închipui despre viaţă, care şi ea poate fi o realitate – şi realitatea propriu-zisă (şi ea o ficţiune). Când ai un jurnal desfăşurat pe o perioadă mai lungă şi-l reciteşti, vezi că te afli în faţa unei magme fierbinţi, care mereu se frământă şi prinde forme neaşteptate.”
(Contemporanul, 18 ianuarie 1974)
Aş putea spune, parafrazându-l pe Lucian Blaga, că şi ultimul an de liceu petrecut la Luduş face parte din “epoca fabuloasă a sufletului nostru” sau, cum notam eu însumi, din “anii de fior şi de vis”. Citind cele 600 de pagini din jurnalul meu zilnic, aferente doar anului IV, pot spune că ele sunt dominate de două probleme care mă frământau şi mă obsedau şi care se băteau cap în cap: efluviile sentimentale, care mă copleşiseră, şi voinţa mea de a-mi atinge Idealul (scris cu majuscule!), care presupunea două realizări: 1. dorinţa de a deveni scriitor, pentru a scrie nu un roman, ci două (cel cu tematică rurală, Neamul Trifeştilor, şi cel cu tematică citadină, dedicat formării unui tânăr) şi 2. dorinţa de a reuşi la facultate. Căutam citate care să-mi justifice această concepţie şi mă bucuram când le găseam: “Unii îşi trăiesc viaţa, alţii o închină unui ideal.” (Mihail Sadoveanu); “Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sânt însă rodurile sale.” (Costache Negruzzi) Alteori îi dădeam dreptate Persidei lui Slavici, care spunea: “O viaţă, una singură are omul, şi e nespusă durerea ce te cuprinde, când îţi dai seama că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi, pe tine.” Fiindcă asta făceam eu, prin programul pe care mi-l impuneam, mă chinuiam pe mine însumi.
Insistam ca prietenele mele succesive ori concomitente să scrie şi ele pagini de jurnal intim, iar la sfârşit să facem schimb de jurnale, pentru lectură. Îmi imaginam, fără să ştiu atunci, cazul Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, care scriseseră fiecare câte o carte (Maitreyi Devi, după 42 de ani, publică romanul Dragostea nu moare!) despre aceeaşi tulburătoare poveste de iubire din anii ’30, pe care Eliade o descrisese în romanul Maitrey.
Mama era un pic mai flexibilă acum, în privinţa “datului meu după fete”. Nu mi-a spus-o direct, dar zicea că feciorii trebuie să aibă o “drăguţă”, ca să nu rămână ca Oanea lu’ Huciu, ne-nsuraţi!
Şi marele savant Timotei Cipariu avusese o problemă similară cu părinţii lui (dar asta am descoperit-o mult mai târziu): “Numai curios mi s-a părut totdeauna acea dorire îndoită a părinţilor, de tânăr încă, de o parte de a mă face călugăr, de alta de a mă însura. (subl. I.R.)”[1]
O colegă de liceu, mai mare ca mine cu un an, pe care o şi simpatizam, Mariana R., care dăduse admitere la Universitatea din Timişoara şi reuşise, îmi spunea că, pentru a reuşi, e nevoie de o condiţie esenţială: să ştii materia “dumnezeieşte”! Or, eu eram departe de acest ideal, la cele două materii din care urma să dau examen: limba şi literatura română şi limba şi literatura rusă. Nu aveam note maxime la cele două materii. Mai mult decât atât, într-un număr din revista Limba şi literatura română, se publicase o posibilă probă de examen, pentru viitorii candidaţi la Filologie. Din 100 de puncte, eu am reuşit să fac… 15! Acest rezultat mă punea serios pe gânduri.
Romanul proiectat (la început era vorba doar de unul!) avea deja conturată o artă literară: “«Ce văd, ce aud, ce simt, ce gândesc.» Iată deviza mea de scriitor.Trebuie să fiu realist ca Rebreanu, autentic ca Petrescu, liric ca Stancu, comic ca Ion Creangă.” (Duminică, 7 octombrie 1973)
Tot acum s-au cristalizat impresiile mele extraordinare despre câţiva profesori pe care îi aveam şi la care ţineam foarte mult: în afară de profesorul de română, Iosif Pop, îi apreciam pe Doina Jampa, tânăra profesoară de franceză, care tocmai terminase facultatea şi fusese numită îndrumător UTC, pe Liviu Raţiu, proful de geografie şi secretarul de partid pe liceu, pe Romul Marian, excepţionalul nostru profesor de istorie, care ne-a învăţat nu să povestim istoria, ci să o gândim logic. Mult mai târziu am aflat că rămăsese orfan la 3 ani, tatăl său murind la Stalingrad. Îmi amintesc cum scria pe tablă, la fiecare lecţie, cauzele fenomenului studiat, desfăşurarea şi apoi, obligatoriu, consecinţele. Circula zvonul că ar fi putut rămâne asistent la facultate, ofertă pe care a respins-o, pentru a se căsători şi a se stabili la Luduş. Putea face, de asemenea, fără probleme, un doctorat strălucit în istorie. Era un om extrem de sobru, care îţi impunea imediat respect, în ciuda faptului că juca zilnic tenis de masă sau fotbal în curtea liceului. Soţia sa, Rusalina Marian, ne era profesoară de filosofie. Ştiu că, atunci când şi-a construit o casă nouă, undeva în centru, am fost între băieţii din internat, pe care i-a chemat să ajute la descărcatul cărămizilor. La fel de mult o îndrăgeam pe Maria Ludoşan, profa de chimie, care, văzând înclinaţiile mele spre literatură, parcă mă proteja, ascultâdu-mă când ştiam şi dându-mi note mai mari decât cele pe care le meritam. Lor li se adaugă figura luminoasă a directorului Augustin Micu, un om care parcă se născuse pentru a fi director, prin calmul, echilibrul şi spiritul de dreptate care îl caracterizau.
În jurnal, îmi exprimam gratitudinea faţă de aceşti profesori şi mă angajam să le scriu ulterior scrisori de mulţumire pentru educaţia dată, eventual să le trimit cărţi cu autograf, în cazul în care voi ajunge scriitor (am ajuns scriitor, dar, din păcate, unii dintre cei amintiţi sunt trecuţi în lumea stelelor, în alte galaxii, cum ar fi spus Mircea Eliade).
De câte ori mă duceam la Nandra, observam viaţa grea a ţăranului român, care trudea în cadrul CAP-ului. “Voi face mult pentu satul meu. Voi face lucruri mari”, notam în ziua de duminică, 7 octombrie 1973. Şi am făcut, în 2021, când se împlineau 710 ani de la prima atestare documentară a satului Nandra: am pus o placă memorială pe zidul bisericii din Nandra, cu cei 22 de eroi ai satului, am redactat, împreună cu Doina, monografia satului, prefaţată de acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, am strâns bani pentru tăierea “pădurii” din cimitir, m-am preocupat de cărţile de cult ale bisericii, iar în 25 iunie 2022, am organizat prima (şi probabil ultima) ediţie a manifestării Întâlnirea fiilor satului Nandra. Un exemplar din monografia satului se află şi pe raftul celei mai mari biblioteci din lume, Biblioteca Congresului American.
Ca secretar UTC, trebuia să particip la tot felul de şedinţe şi festivităţi (ieşirea din pionierie, intrarea în UTC, înmânarea carnetelor UTC etc.). Mă duceam la orele de pregătire militară, începute în clasa a XI-a, ca şi la cele de practică, o zi pe săptămână, în atelierul şcolii. Era obsesia regimului, de a lega teoria de practică. Atunci când se putea, mergeam la filme, uneori la “matineu”, fiind extaziaţi de producţii precum O floare şi doi grădinari, Pe aripile vântului, În genunchi mă-ntorc la tine, Trecătoarele iubiri, Antoniu şi Cleopatra, Despre o anume fericire, serialul Pistruiatul etc.
Spre finalul trimestrului III, începuseră preocupările pentru promoţii, fotografii, serenade, pentru banchetul şi tabloul de absolvire (care era expus în centru, în geamul farmaciei sau al librăriei. Marţea, când era zi de târg, mulţi năndreni, dar şi din alte sate, veneau special în centru, ca să vadă tabloul.)
Apropo de tablourile de absolvire, noi am mai prins perioada când acestea umpleau coridoarele liceului. Mi se pare că tradiţia era ca, dacă nu mai erau locuri de expunere, cele mai vechi să fie înlocuite şi oferite perechilor de colegi, care se căsătoriseră. Al nostru a ajuns la Domnica şi Iov Roiban, colegii noştri căsătoriţi, de la secţia real. La un moment dat, probabil din dispoziţii “superioare”, aceste tablouri au dispărut din şcoli. Păcat, dispărea o lume, o tradiţie. (Când am vizitat Universitatea din Zaragoza, anul trecut, am văzut pe culoarele Facultăţii de Drept tablouri cu absolvenţii de facultate!)
Ca noutate, am participat la o conferinţă susţinută de profesorul I.D. Lăudat, de la Universitatea din Iaşi, cu cadrele didactice din oraş. Aveam multe activităţi culturale şi la internat (colegul Crinişor Răchită a susţinut la un moment dat o conferinţă despre Pablo Neruda, care mă va fascina peste ani, cu ocazia călătoriei în Chile).
Voiam să scap, pentru a mă concentra pe învăţat, de efluviile tinereţii: “Aş vrea ca dragostea mea pentru Mariana să o pot împacheta, iar pachetul să îl pun în spatele cărţilor şi să i-l dau Marianei, după terminarea liceului, intact şi nealterat”, am notat într-o zi. Altădată eram bucuros şi mândru, fiindcă “voinţa mea de fier a fost în stare să zdrobească cea mai puternică dragoste pe care am cunoscut-o vreodată”. Ca să nu îmi păstrez sentimentele pentru fetele pe care le îndrăgeam, le căutam defecte imaginare, pe care ele nu le aveau. “Sunt fericit că nu mai am complicaţii sufleteşti” , notam la 29 ian. 1974. Mă iluzionam doar, fiindcă trăiam, la un nivel mult mai prozaic, dilema lui Arghezi: “De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?”
Descoperisem poezia Lavă defunctă a lui Al. Căprariu, din Mica autobiografie, care mi-a plăcut foarte mult (se va reproduce).
Vizionam săptămânal revista literară TV, iar la radio ascultam din când în când emisunea Un băiat iubea o fată, mă plimbam prin parcul oraşului, trecând pe vechiul pod de fier din Luduş (care îmi amintea de cel construit de Anghel Saligny), care s-a mai păstrat o vreme, alături de noul pod de beton.
Investeam mult timp în corespondenţa cu editurile, cu redacţiile unor publicaţii, dar şi cu prieteni din ţară sau URSS (ca să îmi exersez limba rusă, de care aveam nevoie la examen).
Am participat la faza locală a Olimpiadei de limba şi literatura română, unde s-a dat tema O călătorie imaginară în centrele de cultură ale lumii. Subiectul mi s-a părut mult prea complex, încât m-am retas din competiţie. Nu m-am putut duce la faza judeţeană, unde s-a dat o temă care mi-ar fi convenit: Ce înseamnă literatura pentru mine. În schimb, am participat la concursul “Tinere condeie”, unde am scris o compunere cu tema: Un sat care trebuie să intre în literatură – Nandra. În 2021, satul Nandra chiar a intrat în literatură, prin monografia pe care i-am consacrat-o (scrisă împreună cu Doina), cum am arătat mai sus.
Cred că doamna Iustina Damian, bibliotecara liceului, mi-a făcut cunoştinţă cu ziaristul Ştefan Izsák, de la Steaua roşie, tatăl viitoarei scriitoare Marta Izsásk, care i-a reeditat tatălui său, post-mortem, o carte, pe care eu am prefaţat-o.
Am acordat un interviu (cred că primul meu interviu) domnului Turdeanu, probabil metodist la Casa Orăşenească de Cultură, difuzat la staţia locală de radio (s-a putut asculta şi în dormitorul nostru din internat, unde aveam difuzoare).
Am avut şi in acest an două întâlniri cu scriitori, la Casa Orăşenească de Cultură Luduş: cu Şerban Polverejan, de la Editura Dacia, şi cu Romulus Guga şi Zeno Ghiţulescu, de la Vatra, unde am pus întrebări. În scurtul reportaj scris ulterior, se spunea că, “în încheierea consfăturii, a avut loc o interesantă discuţie pe temele abordate, la care au luat parte, între alţii, Ilie Rad, membru al Cercului literar din Luduş, Iosif Andreica, directorul Casei de Cultură, şi prof. Constantin Pleşca, directorul Liceului Nr. 2 din Luduş.” O altă întâlnire literară a fost cu Constantin Cubleşan, Vasile Igna şi Şerban Polverejan. În altă zi, am primit un răspuns de la revista Contemporanul.
Aproape în fiecare zi notam aceste cuvinte în jurnal, devenite un slogan: “Trebuie să studiez. Trebuie să reuşesc la facultate.”
Participam la pregătirile pentru bacalaureat şi facultate. Doamna Elvira Şerban se oferise să îmi corecteze unele compuneri în limba rusă. La sfârşitul unei astfel de compuneri, mi-a scris: Ты должен работать очень много, и твоя мечта стать писателем исполнится[2].
Extrem de importantă a fost pentru mine ultima teză la română, pe care am dat-o şi pe care profesorul Iosif Pop a apreciat-o la superlativ, pentru că “s-a văzut acum explozia lecturilor, a acumulărilor. Faţă de nivelul clasei, teza merita 11 sau 12”. A citit teza în cancelarie şi a dus-o acasă, să o mai recitească, atât de frumoasă i s-a părut. “Această teză este un adevărat studiu, care, acum 5-6 ani, s-ar fi publicat şi s-ar fi făcut şi referinţe asupra ei.” Mai mult decât atâţ, am aflat că, la anul II A, domnul profesor “a vorbit despre programul meu zilnic, despre rigiditatea şi disciplina mea, despre teza mea, care ar merita să fie publicată în orice revistă literară.”
Din cele relatate mai sus, se poate vedea că noi ne-am trăit viaţa normal, fiindcă eram tineri şi nu ne interesa politica, istoria violentă şi dramele existenţiale. “Din asta se va putea vedea – îmi scria recent prietenul şi colegul meu de liceu, Iov Roiban – că de fapt nu am fost niște roboți dresați de comuniști, marcați de perioada în care am învățat. Că am păstrat în ființa noastră trăsăturile și genele țăranului de acasă, am iubit și ne-am comportat normal, ca orice tânăr la vârsta aceea. Poate chiar mai maturi în unele situații, având în vedere că, plecați de mici copii de acasă, crescuți la internat, a trebuit să luăm decizii și să ne descurcăm singuri în viaţă!”
[1] Timotei Cipariu, Jurnal. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Maria Protase, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 66.
[2] Traducere: Tu trebuie să lucrezi foarte mult, şi visul de a deveni scriitor se va împlini.