De multe ori, în viaţǎ, citez aceste cuvinte, pe care le consider cele mai profunde pe care le-am auzit vreodatǎ! Este vorba de cuvintele pe care Iisus le-a spus pe cruce, în timp ce era batjocoririt şi umilit, strǎpuns cu suliţa de un soldat. Mântuitorul nu numai cǎ nu a rǎspuns la rǎul care i se fǎcea cu rǎu, ci S-a rugat Tatǎlui Ceresc, implorându-L sǎ-i ierte pe cei ce-L omorau: „Iartǎ-i, Doamne, ca nu stiu ce fac.” (Luca, 23:34). Am verificat citatul în traducerea marelui Mitropolit Bartolomeu: “Şi când au ajuns la locul ce se cheamǎ Al-Cǎpǎţânii, L-au rǎstignit acolo, pe El şi pe fǎcǎtorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Iar Iisus a zis: <<Pǎrinte, iartǎ-le lor, cǎ nu ştiu ce fac!>>” (Biblia sau Sfânta Scripturǎ. Ediţie jubiliarǎ a Sfântului Sinod. Tipǎritǎ cu bine cuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Pǎrinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1552. Versiune diortositǎ dupǎ Septuaginta, redactatǎ şi adnotatǎ de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli.) Prin urmare, nici noi nu trebuie sǎ ne rǎzbunam pe cei ce ne fac rǎu, ci, în primul rând, trebuie sǎ-i compǎtimim pentru micimea lor sufletesacǎ şi sǎ ne rugǎm pentru binele şi revenirea lor pe drumul cel bun.
La 57 de ani, pot spune cǎ am avut ocazia sǎ fac mult bine oamenilor. Cel puţin patru dintre cei cǎrora nu le-am fǎcut decât bine, m-ar ucide dacǎ ar putea, tocmai pentru binele fǎcut. Pe unul l-am auzit într-o noapte, la un hotel din Bucureşti, care avea camera vecinǎ cu mine, ce îi spunea colegului de camerǎ despre mine. În liniştea nopţii se auzea totul, prin peretele subţire. Am ascultat o vreme, apoi m-am culcat. Nu i-am spus niciodatǎ cǎ ştiu toate mizeriile inventate pe seama mea. “Iart-o (iartǎ-l), Doamne, cǎ nu ştie ce face!”. Fantasticǎ soluţie! Poate un capitol din memoriile mele va purta chiar acest titlu.
Prietenul meu, Constantin Cubleşan, mi-a explicat şi resortul psihologic al atitudinii de rǎzbunare a celui pe care l-ai ajutat. În micimea lui sufleteascǎ, în puţinǎtatea caracterului sǎu, cel ajutat trǎieşte un acut sentiment de inferioritate, pentru cǎ numai cel slab, cel necǎjit are nevoie de ajutor. Iar când a ieşit din situaţia ingratǎ în care era, te loveşte, ca sǎ scape de acest complex de inferioritate. Acelaşi resort psihologic îl are, probabil, şi ingratitudinea, despre care tot mi-am propus sǎ scriu. O voi face cândva.
Deocamdatǎ, în preajma sǎrbǎtorii Învierii, evoc neîncetat cuvintele din titlul acestor însemnǎri.
*Marian îmi scrie cǎ a murit Gabriel Ţepelea. Anul trecut am avut o convorbire telefonicǎ cu venerabilul om de culturǎ. Voiam sǎ îi iau un interviu. Zicea cǎ este puţin bolnav şi a propus sǎ amânǎm interviul. Aştepta eventual un set de întrebǎri, la care sǎ mediteze. Evident, prins cu atâtea mǎrunţişuri cotidiene, am amânat realizarea interviului. Încǎ o ocazie pierdutǎ. Şi, vorba lui Marian, omul “ştia poveşti de pe vremea lui Bariţiu, de la bunicul, de la tatǎl sǎu”. Tot Marian îmi scrie cǎ a murit şi pictorul Vasile Grigore, “un mare artist – în nici-un cimitir nu s-a gǎsit un loc şi pentru el. L-am îngropat în afara Bucureştiului, în cimitirul sǎracilor – la Strǎuleşti. Ce ţarǎ mai este şi asta?”. Tot acolo este înmormântatǎ şi Cella Serghi, care nu a avut urmaşi. Povestea morţii ei şi mai ales a arhivei sale, cǎreia i s-a dat foc, am relatat-o în cartea mea, Un ardelean la Bucureşti (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011).