Am mai scris pe acest blog despre problema ingratitudinii. Iatǎ ce citesc în volumul lui Andrei Pǎunescu, Calendarul unui vulcan. Volumul 1 al romanului-jurnal cu personaje şi întâmplǎri reale. Supravieţuirea lui Adrian Pǎunescu, Editura Pǎunescu şi Fundaţia Iubirea, Bucureşti, 1997, p. 5-6, despre Adrian Pǎunescu: “A.P. a redevenit puternic, au crezut – amǎrâţii – cǎ i-au obţinut, cu mare iscusinţǎ, prietenia şi iertarea. Trebuie sǎ se ştie, însǎ, cǎ reuşita aceasta nu li se datoreazǎ, întrucât A.P. iartǎ, din principiu, pe oricine. Nu se oboseşte sǎ urascǎ. Nu are rǎbdare sǎ întocmeascǎ liste nescrise cu duşmani şi amici, pe viaţǎ. În plus, a constatat, mai ales în perioada pe care o acoperǎ jurnalul de faţa, cǎ primii care încep sǎ urascǎ sunt cei pe care i-a sprijinit (subl. mea, I.R.). A.P. şi-a fǎcut, din fragedǎ maturitate, un obicei din a ajuta, ştiind cǎ va fi lovit de însuşi cel ajutat, şi din a ierta, fǎrǎ angajamente şi reparaţii morale, pe cei care i-au dorit rǎul.”
*Am început sǎ lucrez la studiul Influneţa factorului politic în alegerea numelor de ziare, reviste, posturi TV sau radio, pentru un volum pe care domnul conf. univ. dr. Oliviu Felecan, de la Universitatea de Nord din Baia Mare, îl pregǎteşte, pentru a fi publicat la o editurǎ din strǎinǎtate.
*Bancul zilei (poate e vechi, dar eu acum îl aflu):
Trei ardeleni fugeau după un tren, care tocmai plecase din staţie.
Cu chiu cu vai, doi dintre ei reuşesc să se agaţe de scara trenului, în timp ce al treilea rămâne în gară, pe linia ferata.
Spre surpriza impiegatului, ardeleanul care a pierdut trenul a început să râdă în hohote.
– De ce râzi, omule, îl întreabă el. Tocmai ai pierdut trenul!
– Apăi cum să nu râd, că eu trebuia să fiu în tren. Ceia doi numa’ m-or condus!