Am fost totdeauna foarte mândru de realizările economice, culturale, literare etc. din satul, comuna, judeţul şi ţara în care locuiesc. Elev în clasele primare fiind, citeam cu bucurie, în manualul Geografia Regiunii Mureş Autonome Maghiare, despre viile din Ozd sau despre Termocentrala din Iernut sau Fabrica de Zahăr din Luduş.
Iată de ce am fost bucuros să descopăr, în anii studenţiei, faptul că un important scriitor maghiar din România s-a născut la Ozd (unde are în prezent o casă memorială).
Scriitorul s-a născut, aşadar, în satul Ozd (la 6 km de Nandra), la 10 oct. 1909 şi a decedat la 4 ian. 1977, la Cluj-Napoca, la doar 68 de ani, într-un stupid accident de circulaţie. După mai mulţi ani, în care a lucrat ca zilier pe moşia grofului din sat sau a ţăranilor înstăriţi, în timpul crizei economice din anii ’30 pleacă din satul natal, căutându-şi de lucru în Bucureşti şi la Cluj. Clasele primare, începute în satul natal, sunt urmate sporadic, fiind anii Primului Război Mondial. Mama îl înscrie la un colegiu din Aiud, dar, în scurt tip, tatăl său, întors din prizonierat, îl scoate de la şcoală. În anul 1940, ajunge pe un post modest la Biblioteca Universităţii din Cluj, slujbă care îi permite să citească foarte mult şi să ia contact cu mişcarea literară din oraş.
Cu sprijinul lui Jekely Zoltan, devine colaborator la Pásztortüz şi la Erdély Helikon şi Termes. Încă în 1937 debutase la Magyar Nép, editată de Gyallay Domokos. Prima carte a lui Horvath Istvan este o culegere de versuri, Az én vándorlásom (Pribegia mea), apărută în 1943, în anul următor publicând volumul de nuvele, Kipergett magyak (Holde răscoapte).
Devenit cunoscut în viaţa literară, scriitorul se angajează ca redactor la Falvak Népe, apoi la Utunk, unde va lucra până la pensionare. Îşi tipăreşte cărţile într-un ritm de invidiat, pentru arderea etapelor pierdute. E vorba de volumele de versuri Nehéz szántás (Arat greu), 1945; Árad a falu (Se revarsă satul), 1949; Bomlik a rügy (Crapă mugurii), 1950; Új betüvel (Cu litere noi), 1951; Szépülő hazánk tájain (Pe meleagurile înfrumnuseţate ale patriei noastre), 1952; Válogatott versek . Pacsirta rebben fel (Versuri alese. Ciocârlia îşi ia zborul), 1956; Krizantémok (Crizanteme), 1960; Fenséges adósság (Datorii sublime), 1962; Tanúként (Ca martor), 1964; Harmat a fűszálon (Rouă pe firul ierbii), 1968; Tornyot raktam. Összegültött versek, 1941-1970 (Mi-am ridicat un turn. Poezii adunate, 1941-1970). Cu o prefaţă de Deák Tamás, 1972; Kiáltás a halál ellen (Strigăt împotriva morţii), 1973; Visitó csend (Linişte stridentă), 1977, volum apărut postum.
Ca prozator a publicat romanul Törik a parlagot (Brazdă peste haturi), 1950, republicat în alte două ediţii, în 1951 şi 1954, versiunea românească fiind semnată de Alexandru Aldea (pseudonm al lui Ion Chinezu), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954. După cum se menţionează pe prima pagină, “Această lucrare a fost distinsă cu Premiul de Stat al RPR pe anii 1950-1951”. Au urmat: Balogh Eszti hajnala (Dimineaţa lui Balog Eszti), 1954; Csali gróf (Groful Csali), roman, 1955; Nyomok porban, hoban (Urme în praf şi pe zăpadă), povestiri, 1969; Magyarózdy toronyalja (Sub turnul din Ozd), o monografie a satului natal, 1971; Örvénylö harmatcsepek (Stropi de rouă în vâltoare), povestiri, 1976; Leválthatlan örszem (Santinela neschimbată), 1983; Ütközk közöt (Între tampoane), Budapesta, 1983.
Din această operăvastă, I s-au publicat în limba română două volume de versuri (Versuri alese. În româneşte de Pete Solomon, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954; La zidul alb, în tălmăcirea lui Paul Drumaru. Prefaţă de Dan Deşliu, Editura Kriterion, Bucureşti, 1979;).
“Legat organic de ţărănimea săracă din rândurile căreia s-a ridicat – scrie profesorul Gavril Scridon –, scriitorul şi-a precizat o anumită structură de gândire şi de creaţie, care se evidenţiază emblematic în toate cărţile sale. / Chiar de la început, Horváth István se dovedeşte cântăreţul vieţii ţăranilor; dar aceşti ţărani sunt idealizaţi. La el nu se mai poate vorbi despre «altoiri ţărăneşti», pentru că a rămas o viaţa întreagă ţăran, chiar şi atunci când va încerca să se urbanizeze. Nu poate scăpa de mentalitatea şi structura sufletului ţărănesc; astfel că se deosebeşte fundamental de ceilalţi scriitori (unii şi ei fii de ţărani, dar umblaţi pe la şcoli), care au scris despre lumea satului (Tamási Áron, sau, după război, Sütö András, Szabó Gyula, Kányádi Sándor).”[1]
Ca şi la majoritatea poeţilor români ai “obsedantului deceniu”, lirica anilor ’50 este puternic marcată de imperativele politice şi comandamentele sociale ale epocii, cum ar fi poemul Sfarmă jugul: “Sfarmă jugul, ieşi din tină!/ Ieşi, ţărane – la lumină!/ Grea şi oarbă ţi-a fost calea./ Cunoscut-ai numai jalea./ Stele multe-n cer ardeau,/ Dar pe alţii-i luminau,/ Stele mândre, ceruri-nalte…/ Doar de noapte-avut-ai parte./ Altora le-ai fost comoară,/ Fiu al jalei ce doboară./ Un pribeag ai fost, pe toate/ Căile de tine-umblate./ Din opinca ta, în volburi/ Se stârnea spre ceruri colbul,/ Prefăcându-se-ntr-un vaier.”
În acelaşi volum de Versuri alese găsim toată recuzita poeziei proletcultiste: lupta dintre vechi şi nou, frăţia dintre români şi naţionalităţile conlocuitoare (“Stam în rând cu tine altădată./ Azi, cu scriitori români stau, iată./ Toţi, aceiaşi ţintă urmărim./ Pana, strungul, coasa – le menim/ Să răsune toate laolată,/ Oricare-ar fi graiul ce-l vorbim.” – Astăzi pot să cânt, Iosif Albu), lupta pentru pace (“Jurăm pe-al nost’partid,/ pe numele lui Stalin,/ jurăm pe pacea vie,/ pe pacea creatoare/ să-mpiedicăm războiul!” – Jurăm pe lupta pentru pace!), înscrierea în gospodărie, înfăptuirea planului cincinal (“Pentru caii noştri,/ Munca-i mai uşoară/ Zi de zi, prin planul/ Cincinal, în ţară.” – În pădure). Chiar şi un eveniment ocazional, dar cu mare efect propagandistic, precum Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti (2-16 august 1953), îşi găseşte evocarea potrivită: “Comsomolca îi surâde/ Când la danţ el o invită./ Piaţa se înseninează./ Câte stele scânteiază/ În priviri, ca roua-n iarbă!/ Pacea-n ele-i oglindită./ […]/ Lumea-ntreagă joacă-aicea/ Periniţa românească.” – Cerc unduitor dintr-o sută de neamuri). Referindu-se la această etapă de creaţie a poetului, Gavril Scridon spunea: “Apar, pe linia proletcultist-simplificatoare a realismului socialist, şi conflicte între elementul vechi şi cel nou, cu triumful, previzibil, al noului (apariţia tractoarelor, introducetrea telefonului la castelul grofesc, devenit proprietate a statului, precum în Telefont szerelnek (Se instalează telefonul). Structurile şi ritmurile baladei populare sunt folosite pentru a nara aspecte ale vieţii noi, socialiste, care se construieşte, cu cântecul tractoarelor plutind deasupra satului de dimineaţa până seara (Biro Marci Minya).”[2]
Din această perioadă se reţine poezia Ha a fenyö magna volna (Brad cu brad), apropiată de lirica meditativ-filosofică, prin apelul la solidaritate şi unitate umană: “Nalţi îs brazii-n vânt şi ploaie/ şi nu-i brad să nu se-ndoaie/ când se-abate vântu-n codru –/ rece vânt.// Şi nu-i codru vânt să-l ierte,/ nu-i om, cât ar fi de verde,/ să nu-l bată-amărăciunea/ când şi când.// Însă codru-i codru mare./ Inima de-urât moare./ Vântul stă, urâtul pleacă-n/ calea lui.// Brad cu brad de nu s-ar strânge,/n-ar fi teafăr, căci s-ar frânge./ Vuie brazii-n codru, bradul/ singur nu-i.” (Traducere de Paul Drumaru).
O cu totul altă viziune ne propune volumul Zidul alb (1979), apărut postum, după mai bine de două decenii faţă de prima antologie a poetului în limba română. Chiar dacă şi acest volum este impregnat de tradiţii, de dragostea faţă de locurile natale, de comuniunea cu natura (poetul se crede “ferecat de stele/ şi lipit de glie”), se simte în versuri obsesia morţii, cu un lexic adecvat (“negre brazde”, “moartea dă târcoale, seara”, “beznele de gheaţă”, sfârşitul, rugină, toamnă, aripe negre). Nu lipsesc inserturile sociale (“sfărâmând cătuşele, jugul frângând” – Împotriva mea) sau evocările spaţiului natal (“Trecutul zorilor natale/ M-nalţă-n cântec şi-mi dă glas” – Câmpia va păstra cuvântul), care beneficiază acum de un registru dramatic, menit să sublinieze, însă, unitatea tematică a operei poetului.
Romanul Brazdă peste haturi (1953) este un roman al colectivizării, scris în maniera lui Şolohov sau a romanului Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu.
De mare valoare şi interes este în schimb monografia Magyarózdy toronyalja (Sub turnul din Ozd), cu un evident caracter autobiografic, apărută în mai multe ediţii. De altfel, autorul însuşi mărturisea: “Această carte sunt eu. Dar nu numai eu. Ci acel popor căruia îi aparţin… Până la vârsta de treizeci de ani am locuit şi am lucrat ca ţăran la Ozd. Niciodată nu m-am despărţit de satul meu…”.
Autorul face, la început, o istorie a satului, bazându-se mai ales pe descoperirile arheologice din Ozd, asupra cărora a fost primul care a atras atenţia specialiştilor. E vorba de vestigii (morminte, unelte, podoabe) datând din epoca mezolitică (8000 de ani î.H.), a bronzului, a fierului, din epoca romană etc. Ele au ieşit la iveală încă în perioada interbelică, dar mai ales în primii ani ai colectivizării, când tractoarele au arat pământul mai în adâncime. “Uneori aşa pocnesc vasele ceramice – spune scriitorul –, că se aud mai tare decât motorul tractorului!”
Cartea aceasta ar trebui urgent tradusă în limba română, pentru bogăţia de informaţii despre o lume a eresurilor şi credinţelor populare, o lume în cea mai mare parte dispărută. Un echivalent în limba română ar putea fi romanul Strigoiul, al lui Ion Agârbiceanu. (Mulţumim prietenului Ladislau Licker, care ne-a tradus cartea sub forma unui rezumat de peste 50 de pagini.)
Autorul oferă informaţii despre obiceiurile legate de marile evenimente din viaţa omului (naşterea, nunta, înmormântarea), despre superstiţii, vrăjitorii, interdicţii etc. Curcubeul, de pildă, are menirea de a extrage apa din râuri, pentru a alimenta norii! Dacă un om stă în punctul unde curcubeul atinge pământul, acestuia i se schimbă… sexul! Se dau tratamentele populare la principalele boli (cataractă, gălbinare, guturai, tuse, degerări, arsuri, râie, muşcături de şarpe etc.). Asistăm la obiceiurile de peste an (Crăciun, Anul Nou, Paşti), la jocurile copilăriei, găsind apoi în carte o bogată colecţie de strigături, ghicitori, proverbe, un dicţionar de regionalisme etc. Interesantă este şi observaţia privind convieţuirea în bună rânduială, de-a lungul secolelor, a maghiarilor din Ozd cu românii din zonă: “În vorba celor din Ozd, maghiarii şi românii plimbă împreună şi soarele de pe cer. De cum apare soarele, maghiarii împing soarele în sus, cu furcile de lemn, până în cel mai înalt punct, spre Ozd. De acolo, românii îl trag în jos, până în spatele dealurilor.”
În semn de omagiu pentru personalitatea scriitorului, şcoala din Ozd îi poartă numele, iar în curtea şcolii există un bust al poetului.