Scriind paginile mele de jurnal american, inspirate din cea de-a treia vizită pe care am făcut-o în America, observ că am scris doar trei articole despre New York, şi toate trei doar în 2002: Locul unei tragedii: World Trade Center; Empire State Building – a opta minune a lumii şi La Statuia Libertăţii. Cauza este simplă: în vizitele mele anterioare, am stat foarte puţin în marele oraş, două sau trei zile, timp insuficient pentru a-l cunoaşte cât de cât. Acum am locuit în New York aproape o săptămână, încât am putut cunoaşte mai multe aspecte din viaţa oraşului.
Se spune că America are mai multe capitale: dacă Washington este capitala politică, New York este capitala financiară, Chicago cea industrială, Philadelphia cea istorică, iar Boston cea religioasă. (Apropo de puritanul Boston, iată ce am citit în cartea lui Petru Comarnescu, Chipurile şi priveliştile Americii: “În hotelurile Bostonului, detectivi supraveghează la fiecare etaj moravurile pasagerilor. Vizitele persoanelor de sex contrar se primesc numai în holurile imense ale hotelurilor. Un bărbat nu poate primi în camera-i de hotel nicio femeie, în afară de nevastă-sa. Dar în parc şi în automobile, întâlnirile ilegitime sunt posibile, deşi şi aici nu fără risc.” (Comarnescu, 1974, p. 122). Nu ştiu dacă legea, existentă la data scrierii cărţii de către Petru Comarnescu – anii ’30 –, mai este valabilă şi azi!
La vizitele anterioare la New York, pentru că am fost cu maşini mici (conduse de John şi Henry), probabil am intrat în oraş pe alt drum decât acuma, când venim dinspre aeroportul Newark. Având bagaje la noi, deşi puteam folosi metroul până în Manhattan, am preferat să luăm bilete la un microbus (shuttle), care ne-a dus până în faţa hotelului Hilton Holiday Inn (63 West 35th Street), oprind (până am coborât) pe o bandă pe care se circula, fără ca vreun şofer grăbit să claxoneze, cum s-ar fi întâmplat la noi. Şoferul nostru, foarte simpatic, ne-a fost şi ghid, arătându-ne construcţiile unde se joacă Turneul US Open, studiouri de film etc.
Am ajuns în oraş când se înnoptase de-a binelea, iar oraşul strălucea de lumini. Îmi amintesc ce spunea acelaşi Petru Comarnescu, în Chipurile şi priveliştile Americii: “Viaţa New Yorkului e lumina electrică, precum a Atenei marea. Fără lumină, totul ar fi o moarte între nişte schelete uriaşe, ca acelea ale oamenior preistorici, descoperiţi în Arizona.” (Comarnescu, 1974, p. 79). Hotelul Hilton Holiday Inn este foarte frumos şi elegant, camera noastră fiind la etajul 7 (primul lucru pe care l-am observant, în lift, este că americanii nu au etajul 13. De la 12, numărătoarea trece direct la 14! foto).
După ce ne-am cazat, coborâm în stradă, să luăm pulsul oraşului. Simţim imediat vuietul străzii, din cauza traficului şi a curenţilor de aer, care îşi fac loc printre “zgârie-nori”. Sunt foarte mulţi oameni pe străzi, de toate etniile şi rasele, vorbind parcă toate limbile pământului. Din loc în loc, vedem câte un om al străzii (homeless), cu o bucată de carton în faţă, pe care îşi descrie statutul. Majoritatea sunt tineri. La un moment dat am văzut o femeie însărcinată, etalându-şi aceeaşi condiţie. Foarte mulţi saci cu gunoi menajer. O grevă a celor de la salubrizare ar fi aici fatală. Ne uităm uluiţi la “zgârie-norii” aflaţi pe-o parte şi pe alta a străzii. Toţi sunt din beton şi sticlă, paralelipipede aşezate orizontal sau vertical. Nu există pereţi scorojiţi. În plus, aici lipsesc cu desăvârşire burlanele, inesteticele burlane, pe care le-am văzut la impresionantele clădiri din Moscova sau Sankt Petersburg. Apa pluvială are alte căi de scurgere. Unele blocuri, mai vechi, au în spate scări metalice obligatorii de incendiu, după atâtea focuri care au devastat oraşul. De aceea pompierii sunt aici foarte importanţi şi preţuiţi. Am auzit sirenele lor aproape în fiecare zi. În fine, am mai remarcat un aspect surprinzător: nu am văzut nicio clădire din New York murdărită cu graffiti, cum se întâmplă frecvent în Europa (înclusiv la Cluj-Napoca). Într-o vitrină, văd un poster: Liberté! Egalité! Sexualité! Am ajuns şi în Piaţa Times Square, numită initial Longacre Square, redenumită Times Square, în aprilie 1904, după ce faimosul ziar, New York Times, și-a mutat aici sediul, într-o clădire proprie, piaţa fiind şi locul de unde se anunţă începerea Noului An. Este o orgie de lumini, cu reclame la firme şi bănci, ştiri din sport şi din mediul politic, care te năucesc. Nu întâmplător, piaţa a devenit un simbol al New Yorkului.
Se impun câteva date minime de istorie. Pe insula Manhattan a fost fondată o aşezare olandeză, în 1614, numită New Amsterdam. După 50 de ani, respectiv în 1664, oraşul este cucerit de englezi, care l-au redenumit New York, după numele Ducelui englez de York. În 1769, aici a fost numit primul preşedinte al Statelor Unite, George Washington, despre care şcolarii americani învăţau, la un moment dat, că acesta nu a minţit niciodată! Oraşul are cinci zone administrative: The Bronx, Manhattan, Brooklyn, Queens şi Staten Island. De-a lungul istoriei, oraşul a devenit punctul de intrare şi de stabilire a imigranţilor, motiv pentru care aici se vorbesc peste 170 de limbi. Procedând oarecum ca ţăranii lui Marin Preda (“Un ţăran, dacă merge la Bucureşti, tot ţărani caută.”), emigranţii sosiţi aici s-au grupat pe etnii, formând Harlemul (locuit de negri), China Town (populat de chinezi), Little Italy (unde predomină italienii etc.), în alte cartiere predominând spaniolii, evreii etc.
A doua zi, primul obiectiv pe care l-am vizitat cu Doina (eu pentru a treia oara: în 2000 am fost cu Mihai şi John Ryder, în 2002 cu Tudor, Janet şi Henry Steck), a fost Satuia Libertăţii, dăruită Americii de către Franţa, la celebrarea a 100 de ani de la câşţigarea independenţei (dar care a fost inaugurată zece ani mai târziu, în 1886).
Ca să ajungem acolo, în mica insula Liberty Island, a trebuit să mergem cu metroul până la staţia Battery Park. Profit de prilej, pentru a spune că metroul newyorkez, care pare a fi primul din lume, m-a dezamagit foarte tare. În primul rând, pentru staţiile sale negre din cauza smogului, fără nicio preocupare pentru aspectul estetic. Ce deosebire între aceste staţii şi cele din Moscova sau Sankt Petersburg, poate şi din alte oraşe, care sunt nişte bijuterii artistice! În al doilea rând, era atât de cald în aceste staţii (iar căldura o simţeai mai ales când coborai din vagoane, unde funcţiona aerul condiţionat), încât mă întrebam cum de nu iau foc aceste staţii. Dar cel mai mult m-a deranjat faptul că te orientezi greu în staţii. Nu există indicatoare (nici pe peroane, nici în interiorul vagoanelor) cu direcţia de mers, cu staţiile finale, cu staţiile de pe traseu etc. Nu ai nici pe cine întreba, fiindcă biletele se cumpără de la aparate, iar personal al metroului (eventual cu uniforme adecvate) nu am văzut. De aceea nici nu am mai utilizat metroul, cât am stat în New York.
Trebuie să recunoaştem însă câteva merite ale metroului din New York, cel mai vechi din lume, care trasportă anual circa 1,5 miliarde (!) de oameni. Primul tronson de metrou din New York (de fap, un fel de pasaj, lung de 95 de m, aflat sub Broadway, în Manhattan), a fost construit în 1869, care a fost ulterior demolat, încât prima linie efectivă de metrou datează din 1904. De asemenea, e interesant de ştiu că 40% din metroul subteran este de fapt la suprafaţă sau pe linii aeriene, deasupra şoselelor. Altă informaţie interesantă este că în metroul neworkez nu s-au înregistrat atentate, cum au fost în metrourile din Londra sau Paris, probabil şi datorită măsurilor de securitate. Statisticile spun că de-a lungul a zece ani (1993-2003), s-au înregistrat doar 343 de sinucideri, din totalul de 7394, la nivelul oraşului întreg, din perioada amintită. De aceea, pentru a preveni căderile accidentale pe linii şi sinuciderile, ca şi pentru a îmbunătăţi circulaţia curenţilor de aer în staţii, în viitor se vor monta uşi glisante de-a lungul peroanelor (cum am văzut în metroul din Beijing).
Cred că multe linii sau tronsoane de metrou sunt sub şosele, dovadă că trecerea lor este auzită de pe stradă, iar din loc în loc poţi vedea coşuri înalte de câţiva metri, din care iese un fel de fum, de fapt căldura din linia de metrou. Probabil s-a recurs la această soluţie şi pentru a nu afecta fundaţia “zgârie-norilor”, care trebuie să fie foartea dâncă. Săparea metroului în granitul de sub şosele are dezavantajul că metroul este de multe ori inundat, de apa care se scurge în rigolele de pe străzi. (Să nu uităm apoi că Manhattanul este aşezat efectiv pe straturi de rocă, ceea ce a facilitat construcţia “zgârie-norilor”, fără riscul apariţiei vreunui cutremur, care să dărâme clădirile. În Central Park, de pildă, se pot vedea din loc în loc roci care ies din pâmânt, ca nişte iceberguri din mare, dovadă că sub stratul de pământ se află straturi multe de piatră.)
Revenind la metrou, cu toate inconvenientele semnalate, am luat dintr-o staţie oarecare metroul spre statia de metrou Battery Park (numit aşa fiindcă aici au fost instalate, de către primii colonişti, bateriile de tunuri pentru, apărarea insulei Manhattan). Luăm de aici un feribot (seniorii, cu vârste de peste 60 de ani, beneficiau de o reducere de câţiva dolari din preţul biletului!), care ne va lăsa la statuie.
Am vizitat-o, aşadar, pe Miss Liberty, a treia oară, dar nici acum nu am fost în interiorul ei, din cauza căldurii de afară şi mai ales a cozii imense la care trebuia să stăm. Ne-am învârtit în jurul ei, putând observa că lângă statuie se construieşte un Muzeul al Statuii Libertăţii. Am salutat-o pe Miss Liberty, care are un soclu sub formă de stea, ţinând în mâna stângă o carte, pe care este gravată data de 4 iulie 1776, când a fost obţinută independenţa Americii, iar în dreapta are făclia libertăţii. Pe cap, zeiţa are o coroană, cu şapte fascicole, reprezentând cele 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Australia şi Antarctica). Multe suveniruri în zonă, fotografi ambulanţi, pictori de ocazie, care îţi fac portretul pentru câţiva dolari.
Am luat apoi un alt feribot, pentru a merge în insula din vecinătate, Ellis Island, aceasta fiind, practic, poarta de acces a emigranţilor. Am petrecut aici multe ore, vizitând Muzeul Emigranţilor, unde se mai pot vedea încă geamantane enorme, ale celor care şi-au încercat norocul în Lumea Nouă. Dintr-un panou aflăm că, din 1600, circa 60 de milioane de oameni au intrat în SUA, teritoriu văzut ca un
“pământ al făgăduinţei”. În curtea muzeului, pe panouri montate de-a lungul aleilor, sunt notate, în ordine alfabetică, sute de mii de nume, dintre cele indentificate ale emigranţilor. La litera R, găsesc două nume Rad: Joseph Rad şi Elisabeth Szabo Rad. Sunt convins că sunt emigranţi din Transilvania. (Înaintea Primului Război Mondial, în America au emigrat şi câţiva ţărani din Nandra mea natală – din familia Poruţeştilor –, consideraţi printre cei mai înstăriţi din sat. Câţiva dintre ei s-au întors şi au investit banii câştigaţi în maşini agricole: batoze, tractoare, elevatoare etc. Nu s-au bucurat prea mult de ele, fiindcă a venit regimul comunist, apoi cooperativizarea obligatorie, care le-a confiscat aceste maşini. În copilăria mea, am mai prins încă vechile “arii”, unde se treiera grârul şi unde se foloseau batoza şi tractorul Poruţeştilor, întreţinute şi pornite de unchiul Şofron, ironizat de oameni pentru că îi plăcea să povestească întâmplări de demult şi orice poveste era datată. Ce păcat că nu am ştiu atunci profita şi exploata amintirile acestui om!)
În drum spre Muzeul Figurilor de Ceară, vizităm Rockefeller Center, respectiv cea mai înaltă clădire a centrului, Top of the Rock, de unde avem o excepţională panoramă asupra Manhatannului (oceanul cu Statuia Libertăţii, sediul ONU, zgârie-norii Chrysler, Empire State Building, apoi Central Park, Fifth Avenue, dar şi podurile dinspre Brooklyn sau New Jersey). Când s-a construit această clădire, a fost făcută şi celebra fotografie, Lunch atop a Skyscraper (Masa de prânz în vârful unui zgârie-nori), care înfăţişează un număr de 11 muncitori, luând masa de prânz pe o grindă de la etajul 69 al clădirii, suspendată la 260 de metri deasupra oraşului, fără a avea vreun element de siguranţă. Fotografia, făcută la 20 septembrie 1032, a fost publicată la 2 octombrie acelaşi an, în New York Herald Tribune. S-a creat o întreagă legendă în jurul acestei fotografii, al cărei autor nu se cunoaşte cu exactitate, dar se admite că fotografia a fost un trucaj, pentru a face reclamă noii clădiri. În orice caz, poza este considerată între cele mai cunoscute 100 de fotografii din lume. O vedem pe tricouri, căni, magneţi, postere etc.