Distinsa mea colegă de la Universitatea din Craiova, Gabriela Nedelcu-Păsărin, m-a rugat să scriu un scurt text-escortă, pentru o antologie de cronici literare, care urmează să apară în acest an. Iată ce am scris:
*
Având în spate o îndelungată carieră de critic literar, desfăşurată în paginile unor publicaţii de prestigiu (Ramuri, Scrisul românesc, Clipa), Gabriela Nedelcu-Păsărin s-a impus în spaţiul nostru literar ca o voce distinctă. Cronicile literare pe care le semnează (fie că e vorba de cărţi de poezie, proză, critică literară sau de carte ştiinţifică, din literatura română sau din cea străină) se remarcă printr-o lectură foarte atentă a cărţii prezentate, carte plasată în contextul literar al epocii şi al autorului. Am fost onorat eu însumi cu mai multe cronici literare la diverse cărţi ale mele (monografii, volume ştiinţifice, ediţii la cărţi de Ion Agârbiceanu sau Mihai Beniuc, note de călătorie etc.) şi de fiecare dată am observat identificarea unor idei, simboluri sau viziuni, la care eu nu mă gândisem. Să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem că o asemenea perspectivă de abordare îşi doreşte orice scriitor autentic, căruia receptarea critică nu-i este indiferentă.
Pe de altă parte, fie că e vorba de o cronică de întâmpinare la volumul vreunui debutant sau de prezentarea unei cărţi de un autor consacrat, observăm aceeaşi comprehensiune în analiza cărţii, rezultat al unei lecturi atente, “cu creionul în mână”, cum se spune, în care detectăm un respect deosebit al autoarei pentru scriitor şi cititor deopotrivă, pe care nu vrea să îi dezamăgească. Perspectiva generoasă (amintind de cronicile lui Perpessicius) în care este plasată o carte nu eludează anumite neîmpliniri (de documentare, de stil, de abordare etc.), făcute însă pe un ton mereu academic şi civilizat.
Ca şi cronicile “vărului” mai mare al domniei sale, Marin Sorescu (a se vedea volumul Uşor cu pianul pe scări), cronicile Gabrielei Nedelcu-Păsărin se citesc cu plăcere şi interes, nu doar pentru diagnosticul pronunţat în legătură cu o carte sau alta, ci şi pentru textul în sine, în care claritatea catedratică şi frumuseţea stilului reprezintă un privilegiu rar întâlnit la cronicarii noştri. (Ilie Rad)