Începuturile. Evocarea anilor mei de facultate ar fi incompletă, dacă nu aş vorbi despre gruparea teatrală “Ars Amatoria”, care a dat multă culoare anilor noştri de studenţie. Perioada ei de glorie a coincis cu anii mei de facultate (1975-1979).
Pentru a înţelege esenţa acestei mişcări, am să citez un pasaj mai amplu, dintr-un fragment memorialistic – D-ale teatrului “Echinox” sau Cum s-a născut o şcoală de teatru la Cluj –, publicat de profesorul Ion Vartic, într-un volum omagial, care i-a fost consacrat: “În gruparea «Echinox» (apărută încă în 1968), direcţia teatrală s-a cristalizat ultima, şi anume, numai în 1974, odată cu noii veniţi în redacţia revistei Echinox. Având cu toţii instinct teatral şi înclinaţie irepresibilă către comedia all’improvviso, aceştia au înfiinţat trupa «Ars Amatoria» şi s-au consacrat deplin prin Şcoala ludică, «eseul scenic» scris şi regizat, în 1978, de Ioan Groşan. Dintr-o replică a montării lor scenice se vedea clar că «Ars Amatoria» nu avea doar un program estetic, ci, mai ales, unul existenţial, purificator, într-o epocă istorică nefastă… […]
Dacă fondatorii trupei s-au îndreptat ulterior spre poezie, proză şi critică literară, urmaşii lor – mai actori decât primii – s-au mântuit de epoca mohorâtă, în care trăiau în primul rând prin teatru. Spus mai explicit, ei au devenit, prin rigoare şi autocontrol, creatori de roluri, rivalizând, fără exagerare, cu actorii profesionişti, dar având, precum fondatorii trupei, o calitate în plus, esenţială: erau filologi, aşa că înţelegeau mult mai repede sensul replicii, ştiau să frazeze corect, cu efect teatral instantaneu asupra spectatorilor.
De-aici mi s-a născut ideea de a înfiinţa apoi, în 1990, cu ajutorul lui Marian Papahagi – pe atunci secretar de stat la Ministerul Învăţământului – o Secţie de Teatru în cadru Facultăţii de Filologie din Cluj, una devenită pe parcursul dezvoltării ei facultate independentă. […] Iniţiator al acestei secţii a fost, împreună cu noi, şi criticul teatral Mircea Ghiţulescu, care, în acea perioadă, era directorul Direcţiei Teatrelor din Ministerul Culturii. Nu pot să nu subliniez, însă, încă o dată, faptul că, dacă nu ar fi existat, mai întâi, «Ars Amatoria» şi «Ars Amatoria & fiii», secţia de teatru clujeană, transformată apoi în facultate, nu ar fi luat fiinţă. Ar fi bine să nu se uite acest fapt.
De altfel, Universitatea din Cluj are – caz unic la noi – o adevărată tradiţie a teatrului studenţesc. Astfel, la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, Seminarul de Estetică, condus de Liviu Rusu, a montat – cu membrii Cercului Literar – Heidelbergul de altădată şi O scrisoare pierdută, cu scopul programatic de a le releva studenţilor, cât se poate de concret, faptul că piesa de teatru, ca şi partitura muzicală, este o artă a execuţiei. Apoi, în anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut, alte două trupe studenţeşti ale aceleiaşi universităţi au realuat piesa lui Caragiale. Câţiva dintre membrii acestor trupe au devenit ulterior cunoscuţi profesori ai Universităţii clujene. Aşa că «Ars Amatoria» s-a integrat într-o tradiţie universitară, încheindu-şi activitatea la începutul lui 1990, când, de altfel, eu am plecat la Bucureşti, la Ministerul Culturii, unde am pus la cale transformarea «Ars Amatoriei» într-o şcoală de teatru instituţionalizată.” [1]
De un succes la fel de mare, alături de spectacolele trupei “Ars Amatoria” se bucura serialul săptămânal, O sută de ani la Porţile Orientului, publicat în revista Viaţa studenţească, de acelaşi Ioan Groşan, care satiriza, foarte subtil, societatea în care trăiam.
Evoluţia trupei. Din amintitul fragment memorialistic al profesorului Ion Vartic aflăm că a doua şi a treia promoţie a trupei “Ars Amatoria” s-au autointitulat “Ars Amatoria & fiii” şi s-au făcut şi ei cunoscuţi, dar cu piesa Englezeşte fără profesor, pe care Eugen Ionescu o scrisese iniţial în româneşte, şi care a fost prezentată în 1950, la Paris, cu titlul La Cantatrice chauve. Ion Vartic afirmă că a montat piesa, în premieră absolută în România, în anul 1980, reluând-o în anii 1985 şi 1990, în alte versiuni scenice (cu aprobarea autorităţilor, desigur, care confundau “sintagma «englezeşte fără profesor» cu exerciţii practice de engleză, înscenate”. Trebuia să mai aibă loc o reprezentaţie, în 1987, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, dar aceasta a fost interzisă de cenzura comunistă, cu zece minute înainte de începerea spectacolului, spectatorii fiind trimişi la casă, ca să îşi recupereze banii.
Numele trupei a fost dat de Radu G. Ţeposu şi miza pe faptul că autorităţile comuniste vor fi înşelate de sensul termenului “amatoria”, în condiţiile în care arta profesionistă era tot mai mult înlocuită cu arta amatoare. Festivalul Naţional “Cântarea României”, inaugurat în 1976, dincolo de unele aspecte pozitive pe care le-a avut, a servit şi unui scop ideologic. Ars Amatoria avea cu totul alt sens, fiind una din expresiile pentru care poetul Ovidiu fusese exilat la Tomis, însemnând, de fapt, ars amandi, în sensul vulgar al cuvântului (de reţinut că membrii grupului dăduseră, la intrarea în facultate, la secţia română-latină, ulterior ei trecând la limba spaniolă).
Alături de Ioan Groşan şi Radu G. Teposu, s-au adăugat trupei Ioana Buduca, Emil Hurezeanu, Lucian Perţa, George Ţâra, Ioan T. Morar. Trupa s-a destrămat în 1978, când membrii ei au fost repartizaţi în diferite locuri din ţară.
“Ars Amatoria” “pare a fi fost unul dintre primele grupuri de umor studențesc, care să iasă din șablonul de mică respirație agitatorică al «brigăzilor artistice” – altfel spus, să părăsească glumele de cămin și critica/autocritica obișnuită a mediului universitar imediat, cu studenți chiulangii, profesori pretențioși, examene ratate și administrații indolente.”[2]
Şcoala ludică, piesa scrisă de Ioan Groşan, s-a jucat cu mare succes în Clujul acelor ani, Amfiteatrul Eminescu al Facultăţii de Filologie devenind, la fiecare spectacol, neîncăpător.
După o mărturie a lui George Ţâra, limbajul pieselor jucate de “Ars Amatoria” constau în “glume mizând pe jocuri de cuvinte sau amestec de argouri, generate de atmosfera specifică facultăților umaniste, în primul rând a celei de Litere. Puține dintre exemplele rămase în memoria autorilor mai trădează conotații politice. De exemplu, cea atribuită lui Lucian Perţa, sub titlul Vremea recoltei: „Se recoltează orezu-n mai/ Un om, un pai/ Un om, un pai“. Ori, mai curajoasă, căci face aluzie atât la marota epopeii naționale ceaușiste, cât și la obsesia emigrării, cea din poemul patriotic Ștefan cel Mare întrebându-şi fiii, atribuit lui George Țâra: «Fiind mari, ce vreți să fiți, copii?/ Spahii, Măria Ta, spahii!/ Dar fiii voștri peste ani?/ Americani, americani…»“[3].
Piesa reţinea şi ticuri şi expresii folosite de unii profesori din facultate, uşor de recunoscut de către studenţi: “Este vocativul un caz?”, “regretatul Petrovici” (Mircea Zdrenghea), “Linia Jireček” (Romulus Todoran) etc. Un profesor a părăsit sala, pentru că o replică făcea aluzie la unele cadre didactice, care îşi citeau cursurile de pe foi sau fişe.
După Revoluţie, piesa Şcoala ludică a apărut în volum, fiind jucată la mai multe teatre din ţară, inclusiv la Teatrul Naţional “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, dovadă evidentă a perenităţii ei.
Ioan Gyuri Pascu şi Toni Grceu, care au făcut parte din trupa “Ars Amatoria & fiii”, au înfiinţat ulterior grupul “Divertis”, cu un succes la fel de mare la public, cu spectacole televizate etc., ceea ce denotă rolul imens pe care l-a avut trupa “Ars Amatoria” în viaţa noastră culturală.
Capitolul următor: Colaborator şi redactor al revistei “Echinox”.
[1] Ion Vartic în joc de oglinzi. Volum coordonat şi revizuit de Marta Petreu şi Anca Haţiegan, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, p. 7-8.
[2] Apud Miruna Runcan, Viața teatrală și „rezistența prin cultură“ în anii ’80 – brigăzile artistice (I). Vastele tăceri ale criticii și discursul subversiv mărginaș: grupurile satirice studenţești, în Observator cultural, nr. 1076, din 31.08. 2021,
[3] Ibidem.