Odată cu descoperirea singurei fotografii a bisericii de lemn din Nandra (publicată în Cuvântul liber, anul XXXIII, nr. 21 (7.978), 2 febr. 2021, p. 8), am găsit şi unica fotografie a casei parohiale din acelaşi sat.
Prima menţionare a existenţei acestei case parohiale se află în conscripţia episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, din 1733, de unde mai aflăm că, la acea dată, Nandra avea: o biserică (Templa); un preot unit, numit Onea, ortografiat Onya – Nomina poparum); nu exista în sat vreun preot neunit (non unitus), iar preotul unit nu era bigam (adică nu era căsătorit a doua oară, după moartea primei soţii); satul avea o casă parohială (Domus par.); în sat existau 21 de familii – “fumuri”, cum se va spune mai târziu – Incolae, respectiv 105 suflete (numărul de familii se înmulţea cu 5, apreciindu-se că, în medie, o familie avea trei copii). În dreptul averii bisericii, sunt trecute cifrele 7 şi 19, la rubricile fânaţ (Foeneta curruum), respectiv teren arabil (Aarabiles cubulorum).
Este foarte interesant modul în care se calculau suprafeţele de fânaţ şi teren arabil, necesare pentru traiul preotului şi al familiei sale. “Extensiunea pământurilor – scrie Augustin Bunea – nu este indicată, dar la fânaţe se spune, în cifre, câte care de fân produceau – Foeneta curruum – şi dacă vom socoti că pe un iugăr se produc de comun două care de fân, uşor putem calcula cât de mare era extensiunea în iugăre a fânaţului, din fiecare comună bisericească. Asemenea nici la agri (teren arabil, n. I.R.) nu este indicată extensiunea lor in iugăre, ci se arată numai cantitatea seminţei, care se bagă în agri – Arabiles cubulorum –, adecă agri de atâtea găleţi (găleata de 4 feldere). Socotind apoi că pe un iugăr se compută (se calculează, n. I.R.) sămânţă de de două găleţi, adecă de 8 feldere, din numărul indicat al găleţilor uşor putem afla numărul iugărelor.”[1]
Informaţii inedite găsim în Conscripţia din 1805, ale cărei date au fost publicate de către Eugen de Gagy, într-un număr din revista Transilvania[2]. Această conscripţie este făcută de pe poziţii ortodoxe, pentru că iată ce scrie autorul care a publicat datele, Eugen de Gagy[3]: “Formarea confesiunii greco-catolice peste tot nu a fost o trebuinţă internă, asupra românilor au octroat-o (au impus-o, n. I.R.) din afară, din cauze politice, şi dacă vechea biserică gr.-orientală nu s-a nimicit pe urmele acesteia, la aceasta a contribuit în mare parte conservatismul extraordinar al poporului român, care, în lipsa drepturilor politice, şi-a putut consacra toată energia credinţei ortodoxe, ce i s-a prefăcut în sânge, dar a contribuit la aceasta şi agitarea imperiului rusesc, care începu deja să experimenteze în Peninsula Balcanică şi care astfel nu putea permite să intre în cultura şi sfera de interes a Apusului poporul acela vecin, cu care mai avea încă scopuri mari.”
În conscripţia din 1805, numele satului Nandra este deja maghiarizat (Lándor), credincioşii ortodocşi formând doar o filie (= filială), cu 18 familii ortodoxe, biserica fiind transferata la uniţi abia în 1792 (or, în Conscripţia lui Klein, din 1733, satul Nandra apărea ca trecut integral la uniatism în acel an). În orice caz, din 1792 sau poate mult înainte, o parte a comunitaţii săteşti trecuse la uniatism, dar altă parte rămsese ortodoxă şi nu ştim cine folosea clădirea bisericii existente (preot ortodox era Ioan Popoviciu, hirotonit la Arad, unde se afla cea mai apropiată Episcopie Ortodoxă din imperiu, în anul 1804).
În datele conscripţiei din 1805, publicate de Eugen de Gagy, mai apare, la p. 48, indicativul F ad 39, adică filie la nr. crt. 39, iar la p. 46, nr. crt. 39 e Forro (Fărău), deci ortodocşii din Nandra formau o filie, arondată satului Fărău. Această afiliere la Biserica ortodoxă din Fărău s-a făcut pentru faptul ca legislatia în vigoare, de la Iosif al II-lea încoace, prevedea că nu poate exista o parohie, indiferent de confesiune, cu sub 50 de familii, deci trebuia ca ortodocşii din Nandra (din cele 18 familii) să fie afiliaţi la o parohie constituită legal.
Chestionat, la Viena, în legătura cu situaţia religioasă din Transilvania, episcopul greco-catolic, Grigore Maior, a spus, venind vorba despre preoţii acatolici si neuniţi. “Cere deci ca aceştia să fie reduşi şi mai mult, mănăstirile călugărilor ortodocşi să fie dărâmate, călugării alungaţi peste graniţe, şcoalele unite să fie înmulţite, fundaţiunile din Blaj mărite, iar parohiile unite să fie mai bine dotate.”[4] Se propunea ca preoţii ortodocşi, care se hirotoniră la episcopi din Valahia sau Moldova (pentru că în Transilvania nu mai erau episcopi ortodocşi, după uniatism), să fie trecuţi, drept pedeapsă, în rândul iobagilor!
Am arătat aceste cazuri antinomice, pentru a vedea cât de complicată era istoria din Transilvania, inclusiv sub aspect religios, câtă pasiune exclusivistă exista şi la o confesiune, şi la alta! Situaţia particulară din Nandra reflecta, de fapt, situaţia generală din Transilvania.
Aşa cum biserica din Nandra era de lemn, tot din lemn era şi prima casă parohială (românilor le era interzis să-şi ridice biserici de zid). Nu ştim, în actuala fază a documentării, când a fost edificată casa parohiala de zid, prezentă în fotografia de faţă. În orice caz, când a venit să-şi preia parohia la care fusese repartizat, tânărul preot greco-catolic, Eugen Valer Ignat (căruia îi datorăm cele două fotografii), casa parohială exista.
În 1948, după scoaterea în afara legii (la ordinul odios al lui Stalin!) a Bisericii Greco-Catolice din România, preotul greco-catolic, Eugen Valer Ignat, a trebuit să părăsesacă parohia, pentru că nu a vrut să treacă la ortodocşi.
Până la venirea unui preot titular, a urmat o perioadă de tranziţie: 1948-1949 administrator al bisericii a fost preotul Grigoriu Trâmbiţaş – probabil, după nume, din Gâmbuţ; între 1949-1953 a fost Ifrim Bordea, preot în Aţintiş – din 1949, Nandra a devenit filiala (“filie”) a parohiei Aţintiş; între 1953-24 martie 1954 – administrator a fost preotul Ioan Oprinca. Din 23 martie 1954 a venit preotul Ilie V. Iacobescu, preot paroh în Aţintiş.
După plecarea forţată a preotului Eugen Valer Ignat din Nandra, casa parohială nu a mai fost folosită în scopul pentru care fusese construită, satul Nandra devenind filie a parohiei Aţintiş, cum am arătat, după care clădirea a devenit sediul “cooperativei”, al “boldei” – un magazin sătesc. Copil fiind, duceam acolo ouă de vânzare, pe care vânzătorul le trecea printr-un inel: dacă treceau, luam 70 de bani pe un ou; dacă nu treceau, preţul se ridica la 90 de bani.
La un moment dat şi această casă a fost demolată, împreună cu acareturile specifice: poiată, şură, fânar, fântână, coteţ etc., locul fostei biserici de lemn şi al casei parohiale din sat fiind acum un loc pustiu. Sic transit gloria mundi!
În fotografie sunt aceleaşi persoane, ca şi în fcea cu biserica de lemn: familia preotului Ignat şi câteva rude. Îi amintesc aici doar pe cei doi copii din fotografie: Cecilia Maria (Lia) Ignat, născută la 5 sept. 1944, chiar în Nandra (fetiţa din braţele mamei sale, preoteasa Maria Ignat), trăieşte actualmente la Cluj-Napoca şi mi-a oferit cu generozitate şi fotografia de faţă, iar Alexandru Ignat, fratele Ceciliei, născut la 21 iun. 1943, la Turda (din braţele tatălui său, preotul Eugen Valer Ignat), locuieşte la Târgu Mureş. Amândurora le mulţumesc pentru generozitatea cu care mi-au pus la dispoziţie documente referitoare la viaţa părintelui lor, care vor fi folosite în monografia despre satul Nandra, care va avea următorul titlu: Nandra – un sat alunecat în uitare. 710 ani de la prima atestare documentară.
Prof. univ. dr. Ilie Rad
File de istorie locală (III). Casa parohială din Nandra
F
[1] Dr. Augustin Bunea, canonic metropolitan, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein (1728-1751). Anul Domnului 1900. De la Unire 200, Tipografia Seminarului Arhidiecezan Greco-Catolic, Blaj, 1900, p. 303.
[2] Eugen de Gagy, Documente istorice. Diocesis Transilvaniae Disunitae anno 1805, în Transilvania, anul XLII, nr. 1, ian.-febr. 1911, p. 48.
[3] Eugen de Gagy, Documente istorice. Diocesis Transilvaniae Disunitae anno 1805, în Transilvania, anul XLII, nr. 1, ian.-febr. 1911, p. 48.
[4] Dr. Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din 1760-1762, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, 1924-1925. Publicat de Alex. Lapedatu şi Ioan Lupaş, profesori de istoria românilor la Universitate. Membri ai Academiei Române, III, 1924-1925, Institutul de Arte Grafice “Ardealul”, 1926, p. 619.