M-am născut şi am trăit 34 de ani în regimul comunist, iar din 1989 şi până în prezent au trecut tot atâţia ani. Cunosc, aşadar, regimul comunist dintr-o dublă perspectivă: din viaţă şi din cărţi. Despre copilăria pe care mi-am trait-o în comunism am scris deja în primul meu volum de memorii. Am scris acolo despre bucuria trăită la primirea cravatei de pionier şi despre relativa răceală şi indiferenţă de la intrarea în UTC. Voi scrie şi despre intrarea în PCR, în ultimul an de liceu, caz destul de rar.
Perspectiva mea asupra anilor trăiţi în comunism diferă de a multora din cel puţin două motive: nu am avut în familie deţinuţi politici, infractori de drept comun, vererani de război, care să-mi fi oferit asupra regimului în care trăiam o altă perspectivă decât cea văzută de mine în însumi.
În al doilea rând, trăind la ţară, alături de părinţii mei, nu am simţit neajunsurile regimului la fel de acut ca aceia de la oraş. Lipsa apei calde, a căldurii din case, penuria alimentelor, întreruperile de curent etc. aproape că nu se simţeau la ţară.
Sunt de acord cu acea concluzie din Raportul Tismăneanu, anume că regimul comunist din România a fost unul “ilegitim şi criminal”. E clar că a fost unul ilegitim, fiind impus de tancurile sovietice, deşi Stalin declarase că în ţările ocupate de Armata Roşie nu se doreşte schimbarea regimului şi impunerea celui comunist, ci se au în vedere exclusiv raţiunile militare, dictate de mersul războiului. În realitate, se ştie, nu a fost aşa, regimul fiindu-ne impus cu forţa.
Cât prievşte calificarea de criminal, cred că aici trebuie introdusă o nuanţă. În epoca stalinistă era clar că regimul a fost unul criminal, aruncând în închisoare elita politică românească, opozantă a noului regim. Dar după 1965, regimul din România a luat altă înfăţişare. A rămas unul dictatorial, dar nu criminal. Cazurile de oprimare fizică au fost puţine (Gheorghe Ursu este unul dintre acestea). Cuvântul crimă, de la care provine adjectival criminal, înseamnă omor, dar şi fărădelege, nelegiuire. După 1965, vorbim de fărădelegi şi nelegiuiri (privarea de libertatea de a te exprima altfel decum dorea regimul, cenzura, imposibilitatea de a călători în Occident, penuria alimentară din anii ’80 etc.).
Cred că nu ar trebui să privim unele evenimente din perspectiva noastră actuală, ci e nevoie să le judecăm în contextul în care s-au produs.
În primul volum din memoriile mele, am descris momentul emoţionant, când am primit cravata de pionier. Iată acelaşi moment, în descrierea domnului Alex Ştefănescu: “Am început şcoala, am făcut alte descoperiri de ordin «politic». Am descoperit, de exemplu, ce paradisiac-mătăsoasă este «cravata roşie de pionier», pe care mi-a legat-o la gât, în clasa a III-a, «tovarăşa intructoare» Strâmbu. Stăteam în faţa clasei, alături de alţi elevi, care fuseseră şi ei «făcuţi» pionieri în aceeaşi zi, şi, paralizat de emoţie, priveam fix podeaua dată cu terebentină. Eram bucuros şi simţeam că toată lumea aştepta să-mi exprim bucuria. Şi atunci am găsit, cu o inventivitate care-mi este caracteristică, un mijloc original şi convingător de a-mi face cunoscută starea sufletească. În loc să repet, asemenea colegilor mei, cuvintele dictate cu o zi înainte de învăţătoare («Mulţumesc din inimă partridului…»), mi-am mângâiat cu mâna dreaptă cravata şi am lipit-o de piept, în dreptul inimii. Am produs o puternică impresie. Instructoarei i-au dat, pur şi simplu, lacrimile.
Azi fac o involuntară grimasă de dezgust, când îmi aduc aminte cum îmi flutura la gât cravata, ca o năframă ieftină şi deocheată, primită în dar de o femeie fără prea multă minte, de la un militar din armata de ocupaţie. Dar atunci îi iubeam roşul mătăsos, despre care credeam că mă integrează într-un fluviu al viitorului, format din raze de lumină. stele de rubin în cinci colţuri, statui ale lui Lenin şi sputnici.
Cam atât a durat aderenţa mea sinceră la comunism: de la cinci ani şi ceva la nouă ani.
La scurt timp după ce am devenit pionier, s-a întâmnplat ceva care m-a trezit. La intrarea în şcoală, unde un grup de profesori controla în fiecare dimineaţă dacă avem unghiile tăite şi suntem tunşi, dacă numărul matricol este cusut la locul lui, pe braţ etc., s-a remarcat că nu aveam la mine prinsă de gât cravata roşie de pionier: o uitasem, nefericitul de mine, acasă. Am fost certat cu mare severitate şi zgâlţâit, ca şi cum făcusem o crimă. Aş fi purtat cravata din entuziasm, chiar şi în timpul somnului, dar mi se părea absurd să o port din obligaţie.
Din acea zi, totul s-a schimbat în sufletul meu. În fiecare dimineaţă, acasă, când îmi legam la gât cravata roşie, simţeam că îmi leg la gât un ştreang, care avea să mă sufoce toată ziua.” (Alex Ştefănescu, Eu şi comunismul, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2020, p. 8-9).
Voi comenta ulterior şi alte atitudini faţa de fostul regim comunist.