Eram foarte curios să aflu cum a fost văzut Sfântul Munte Athos în urmă cu cel puţin o sută de ani: cum se ajungea acolo, cum era viaţa monahală, ce alimente se foloseau, ce mijloace de deplasare şi de comunicare existau atunci etc.
Iniţial, ştiam că şi poetul Dimitrie Bolintineanu a vizitat Athosul, dar, din păcate, impresiile sale despre Sfântul Munte sunt foarte puţine.
Din cartea semnată de Preot prof. dr. Ioan Dură, am aflat că există peste 30 de volume scrise despre Athos, în secolele XIX-XX, ca să nu mai vorbim de marele număr de volume apărute în primele decenii ale secolului nostru (cartea Părintelui Ioan Dură este din 2002). E vorba de personalităţi religioase, dar şi de scriitori precum Gala Galaction, Aurel Cosma, Teodor T. Burada, Romulus Seişanu ş.a.
Am optat pentru lectura cărţii lui Teodor T. Burada (1839–1923), folclorist, etnograf și muzicolog, membru corespondent al Academiei Române.
Acesta a făcut o călătorie în Turcia, în vara anului 1882, al cărei scop a fost „cercetarea locuitorilor români din Macedonia”. Cu această ocazie, întors în portul grecesc Salonic, s-a abătut şi pe la Muntele Athos, „pentru a vedea vestitele mănăstiri ce se află acolo şi care odinioară au stat într-o legătură destul de strânsă cu istoria ţării noastre”.
Impresiile din această călătorie au fost publicate, în anul următor, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, de sub direcţia lui Gr. Tocilescu, Bucureşti, 1883, în anul următor fiind tipărite în volum separat. Eu am citit aceste impresii în ediţia Teodor T. Burada, Opere, VII. Folclor şi entografie. Ediţie critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980, p. 97-137.
Pentru a ajunge în portul „Dafini” (numit aşa din cauza mulţimii dafinilor, arbore ale cărui frunze le consumăm şi azi), exista un singur mijloc de transport: „un vapor vechi şi hodorogit, pe care, când te sui, te cuprinde frica. Pe acest vapor, negăsint nimic de ale mâncării, eşti nevoit să te aprovizionezi.”
Vaporul circula între Salonic şi Dafni doar de două ori pe lună, şi numai dacă avea suficienţi clienţi, de la care să se poată strânge 20-25 de lire turceşti. Cum acest lucru nu s-a putut realiza, autorul a fost nevoit să ajungă la Athos pe uscat. „Înainte de a porni la drum – scrie autorul –, am căutat să-mi scot de la autorităţile turceşti din Salonic o teşcherea, care nu este alta decât o foaie de drum, în care este trecut numele călătorului, semnalmentele şi locul unde merge; ea este neapărat trebuitoare, pentru oricine călătoreşte, căci se cere în interiorul ţării, fie pe drum, pe la diferitele conacuri, fie în orăşelele de prin provincii şi districte. Paşaporturile nu se cer decât când intri în capitală sau în alte porturi şi pe la fruntarii.” (De reţinut că Athosul, în acei ani, se afla încă sub ocupaţia Turciei, abia în 1912 Muntele Athos intrând sub tutela şi administraţia Greciei, după 500 de ani de ocupaţie otomană!)
După ce şi-a obţinut „teşchereaua”, „închinătorul” (nu se folosea încă termenul „pelerin”), a trebuit să îşi procure, pe lângă cele strict necesare călătoriei, şi provizii alimentare, „căci în hanurile turceşti, care se flă pe la ciuflicuri (= mici proprietăţi particulare, n. ns.) şi care şi acestea sânt la mare depărtare unele de altele, nu se găseşte altă mâncare decât: pedea (lipie), măsline, castraveţi muraţi cu oţet şi nelipsita cafea (subl. I.R.).”
Spuneam că „închinătorul” a ales varianta uscatului, pentru a merge la Athos, despre care ne spune următoarele: „Călătoria pe uscat se face mai cu seamă cu măgari sau catâri şi mai arareori cu cai, care se închiriază anume de pe la chihai (= slujbaș vamal; șef de poștă, n. ns.), fără multă greutate, mai ales când se dă bacşiş, lucru fără de care în ţara turcească nu poţi face un pas.”
Suntem informaţi şi cât de sigură era călătoria în acele vremuri: „Toţi eram călări, afară de chiragiu (= persoană care transportă cu căruța, în schimbul unei plăți, oameni sau mărfuri, n. ns) şi formam o caravană îndestul de respectabilă prin numărul ei, pentru ca, la caz de nevoie, să ne putem opune tâlharilor, care fac drumurile din Turcia cu totul nesigure şi sânt cea mai vie dovadă despre necultura acestui popor.” Însuşi călătorul nostru era înarmat, drept pe care îl avea în virtutea acelei teşcherele pe care o căpătase. Bagajele de călătorie erau aşezate pe un alt catâr, animal care poate duce poveri până la 100 de oca (= veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru sau un kilogram și un sfert, n. ns.). „Am văzut îngrămădiţi pe un catâr – scrie Burada – o familie întreagă, tată, mamă, copii şi pe deasupra două bocceli mari încărcate.”
Călătoria cu măgarul nu era o mare plăcere, dimpotrivă. „Călătoria cu catâri sau măgari nu se face decât la pas; din când în când, chiragiul strigă la ei «haide», pentru a-i îndemna să să mai îndesească pasul, căci altfel adorm mergând. Ei nu au frâie, ci sânt legaţi numai cu o frânghie de gât, pe care uneori chiragiul o apucă, spre a trage animalul după dânsul.
Cârmuirea catârului în dreapta sau în stânga se face bătându-l cu o vărguţă peste gât, în partea încotro vrei să apuce, sau prin oarecari strigăte particulare ale chiragiului, pe care aceste inteligente animale le pricep.
E foarte greu a călători pe samar (= un fel de şea lungă, umplută cu paie, n. ns.), din cauză că, nefiind bine strâns, te cumpăneşte şi în dreapta, şi în stânga, încât eram nevoit să ţin echilibrul, pentru a nu cădea; poi acestor animale le trec multe prin cap şi au multe obiceiuri, pe care, necunoscându-le, nu le-am putut prevedea; aşa, bunăoară, catârului meu, după o călătorie de vreo câteva ore, îi vine în cap deodată să se tăvălească în colb, încât, dacă nu scoteam degrabă picioarele din scările de frânghie ale samarului, să sar jos, m-aş fi văzut trântit la pământ cu samar cu tot şi cu catârul peste mine. După ce s-a tăvălit însă catârul, singur s-a sculat şi sta ca şi cum m-ar fi poftit să mai încalec iarăşi. Chiragiul se uita la mine şi-mi spunea să nu-mi fie frică, căci şi-a făcut tabietul.”
Călătorii străbat ţinutul Calamaria, pe o căldură de 40 de grade, timp de trei zile, înnoptând pe la diferite mitoace ale mănăstirilor. Cu ajutourl unei bărci cu pânze, mânată de doi barcagii voinici, călătorii ajung, după vreo opt ore de navigat, pe Muntele Athos, mai precis în arsanaua Mănăstirii bugăreşti, Zografu. Burada este încânta de poziţia pitorească a zonei, acoperită de păduri sau grădini pline cu flori şi pomi roditori.
Fructele şi legumele văzute de călător ajung la o mărime de necrezut: „Aşa am văzut păstăi de fasole, de o lungime până la patru palme domneşti, încât din două păstăi poţi face o mâncare pentru mai mulţi oameni; cât despre bostănei (dovlecei), ei ajung la o lungime colosală, aproape până la un cot şi jumătate. Poama (strugure), care se cultivă în mare cătime (cantitate, n. ns.), ajunge iarăşi la o mărime de boabe aproape cât aceea a unei prune şi este de o dulceaţă ca mierea. Piersicile ajung la mărimea unui măr domnesc şi smochinele din acest munte sânt vestite prin mărimea şi bunătatea gustului lor; în genere, această regiune este binecuvântată de natură şi nu fără temei au ales-o călugării drept adăpost al vieţii lor. Totul se întâlneşte aici, frumuseţea şi liniştea naturii cu îmbelşugarea cea mai bogată: dulceaţa aerului, felurime a plantelor ce bucură vederea şi îmbălsămează aerul, cântecul păsărilor, murmurul apelor, zborul albinelor, privirea luciului mării, liniştea văilor, tăcerea şi singurătatea pădurilor, toate acestea fac o ţesătură de voluptăţi, ce răpesc simţurile şi înalţă sufletul către Dumnezeu.”
O asemenea imagine am mai întâlnit doar în poezia lui Arghezi, Mamă ţară, în care găsim şi versurile:
Ai pământ și ape multe
Vântul stă să ți le-asculte.
Și izvoare
Călătoare.
Crapii-n ele cât berbecii,
În pomi piersici cât dovlecii,
Pepenii de zahăr roșu,
În grâu spicul cât cocoșu.
O altă bogăţie a ţării athonite o constituie marea din jur, „plină de peştii cei mai gustoşi”, pe care autorul îi şi numeşte.
Se spun câteva cuvinte despre capitala Kareya, unde se află şi clădirea administraţiei centrale a Sfântului Munte, Sfânta Kinotită, formată din douăzeci de epistaţi, câte un reprezentant al fiecăreia din cele douăzeci de mănăstiri, care se adună de trei ori pe săptămână şi „discută afacerile generale ale mănăstirilor, judecând totodată şi pricinile iscate între călugări”.
Încă de atunci, pecetea pe care o au cei patru membri ai consiliului administrativ era formată din patru bucăţi: „trebuie deci consimţământul unanim al acestor [patru] epistaţi, pentru ca actul care se învesteşte cu acea pecete să-şi aibă tărie şi să se ducă la îndeplinire.”
Se mai arată că ocârmuirea muntelui sfânt aparţie autorităţii turceşti, formată dintr-un caimacam, un poliţai, un vameş şi vreo zece soldaţi. Se înţelege că nici aceştia nu puteau veni cu soţiile aici, ceea ce făcea ca posturile respective să nu fie prea râvnite. Fiecare mănăstire plătea anual Guvernului otoman o dare de 625 de lire otomane.
Înainte de a ne oferi scurte informaţii despre mănăstirile pe care le-a vizitat, Burada vede urmele canalului pe care Xerxes, împăratul perşilor, a început să îl sape, după ce flota sa a fost nimicită de furtunile care se nasc în jurul peninsulei, furtuni aşa de putrenice, „încât oamenii cu anevoie pot merge de la un loc la altul, fără a fi trântiţi la pământ.
Cele 20 de mănăstiri „împărăteşti” erau şi atunci cele pe care le ştim azi, cu acelaşi statut: 17 greceşti, una sârbească – Chilindar – Hilandar, Zograf – Zografu – bulgărească, respectiv Sf. Panteleimon – rusească. Denumirile erau aceleaşi, cu mici deosebiri fonetice faţă de variantele de azi: Ivir (Iviron), Caracal (Caracalu), Cotlomuş (Cutlumuş), Duheriu (Dohiariu), Csenof (Xenofant). Schiturile Lacu şi Prodromu erau şi atunci tot româneşti. La data respectivă, existau circa 6000-7000 de călugări pe Muntele Athos.
În toată călătoria, „închinătorul” a fost însoţit de Părintele David, schimonah de la Prodromu, pe care l-a cunoscut la Ambasada României din Constantinopole. Deplasările de la o mănăstire la alta se fac cu ajutorul catârilor.
Primul asezământ monahal vizitat a fost Mănăstirea bulgărească Zografu, unde se aflau circa 160 de călugări, dintre care vreo 20 erau români, şi unde i se face călătorului o primire fastuoasă. „Mai înainte de a ajunge în apropiere – scrie autorul –, atât serdarul (= pădurarul, n. ns.), cât şi cavasul (= aprod pe la autorităţile civile, n. ns.), au început a împuşca din puşti şi din pistoale, spre a vesti sosirea noastră. Acolo mi s-a făcut o primire din cele mai pompoase; preoţii, îmbrăcaţi în odăjdii, cu iocoanele şi cu crucea în mână, ieşiră înaintea mea la clopotniţa mănăstirii; de acolo, în sunetul clopotelor şi în cântări bisericeşti, călcând pe frunze de dafin, pe care le presăraseră înadins mai dinainte, am intrat în mănăstire; acolo, îndată călugării au început a clătina policandrele, obicei ce se păstrează în Sfântul Munte, la sărbători mari./ După o mică slujbă, spre mai marea mea mirare, am auzit cântându-se în româneşte «Mulţi ani trăiască!» şi «Doamne miluieşte!», pomeniundu-se şi regele nostru, Carol I.”
Autorul arată că această mănăstire, după ce a fost demolată de Papa Romei, pentru a-i pedepsi pe călugării ortodocşi, care nu au fost de acord să treacă sub autoritatea sa, a fost zidită, din temelii, de către Ştefan cel Mare, în anul 1502, chipul domnitorului fiind zugrăvit „pe peretele din faţă, din dreapta, cum intri pe uşă”. Tot aici se păstra atunci şi un steag al lui Ştefan cel Mare.
Burada a vizitat apoi mănăstirile Iviron, Marea Lavră, Doheriu, Sf. Panteleimon, Vatoped şi Dionisiu şi unlele schituri (inclusiv cele două, româneşti). La fiecare aşezământ monahal vizitat, a arătat urmele româneşti, daniile făcute de domnitorii noştri. Multe dintre urmele româneşti s-au distrus, datorită incendiilor, atacatorilor mănăstirilor, rezidirii acestora etc. La Marea Lavră are surpriza să constate că unii călugări, mai bătrâni, ştiau că tatăl său, vornicul Teodor Burada, a fost avocatul mănăstirilor greceşti din Sfântul Munte, motiv pentru care fiul este foarte bine tratat aici.
În finalul cărţii sale, Teodor Burada reproduce şapte documente considerate inedite, apoi face un inventar al hrisoavelor în slavonă, română şi greacă, din mănăstirile vizitate la Sfântul Munte.
Stilul este unu literar, trimiterile sunt făcute riguros, aidoma unui autentic om de ştiinţă, iar ilustraţiile sporesc valoarea cărţii.
În final, autorul face următoarea propunere: „Am fi de părere ca Guvernul nostru să trimeată în Muntele Athos o comisie istorică şi artistică, care să cerceteze documentele şi zidirile ce se află acolo, scoţând planurile, luând inscripţiunile în facsimile, cercetând şi copiind hrisoavele şi pomelnicele, care se află prin mănăstiri, fotografiind sau desenând de pe pereţii bisericilor portretele domnilor şi ale boierilor noştri, mormintele şi odoarele dăruite de ei, ce se găsesc în acele mănăstiri.
Prin această lucrare, nu rămâne nicio îndoială că că s-ar înavuţi izvoarele istorice ale românilor, pe care singure se poate clădi o istorie adevărată a ţării noastre.” (p. 137)