Recent, cu ocazia zilei de naştere (8 noiembrie) a poetului Ion Brad, a avut loc cea de-a II-a ediţie a Concursului de creaţie literară “Ion Brad”, în organizarea Catedrei de limba şi literatura română a Colegiului Național „I.M. Clain”, Blaj, a Societăţii de Lecturǎ „Radu Brateş”, a Direcţiunii Colegiului Naţional „I.M. Clain”, Blaj (director: prof. Ana Marcu).
Tematica din acest an a fost: Noi și mitologia greacă. La fel ca şi la ediţia precedentă, concurenţi au fost elevi ai școlilor blăjene (clasele VII-XII). Secţiunea de creație literară a constat din elaborarea unui eseu liber, având ca punct de plecare poezia lui Ion Brad, Luntrea harnicului Charon:
Plângeți ochi, dar nu cu lacrimi.
Cu lumina din adâncuri
Care zgârie pământul
Până-ncepe să rodească.
Plângeți ochi cu bobi de rouă
Pe care doar eu îi văd
Lin prelinși în luminișul
De pe fața mea brăzdată.
Plângeți ochi, să se aprindă
Sorii de la miezul nopții
Luntrea harnicului Charon.
Concusrul a fost iniţiat de Doamna Lia Brad Chisacof, fiica poetului, cercetător științific la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, doctor habil. în filologie, care a făcut parte şi din juriu, alături de: Ion Buzași – profesor universitar doctor; istoric şi critic literar; membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ilie Rad – profesor universitar doctor; președinte de onoare al Asociației Române de Istorie a Presei; membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ion Moldovan – scriitor, jurnalist; director al Editurii „BunaVestire” din Blaj.
La această ediţie au participat cu eseuri 8 elevi, 7 de la Colegiul Naţional “Inochentie Micu Clain”, iar un elev de la Liceul Tehnologic “Ştefan Manciulea” din Blaj.
În urma jurizării, Marele Premiu a fost obţinut de eleva Casiana Cătănuţă, cl. a XI-a C, pentu lucrarea Nemurire, două Premii speciale acordându-se elevelor Tania Prainer, cl. XI-a C, pentru eseul Limitele efemerului, respectiv Andreea Ştef, cl. XI-a C, pentru eseul Călătorie peste Styx. Toate cele trei lucrări au fost coordonate de doamna prof. Ana-Maria Comşa.
Ceilalţi elevi au primit premii pentru participare: Dimensiunea mitologică, o altă formă a existenței (Denisa Edveș, clasa a XI-a C, profesor coordonator Ana-Maria Comșa), Efectul influenței zeităților asupra omenirii (Mădălina Oltean, clasa a IX-a C, profesor coordonator Diana Aftenie), Poduri între om și mit (Adrian Hebean, clasa a XI-a C, profesor coordonator Ana-Maria Comșa), Umanitatea între teama de absolut și teama de a trăi (Nicolas Chiciudean, clasa a IX-a C, profesor coordonator Diana Aftenie), Vraja mitologiei (Daniel Maier, Liceul Tehnologic “Ștefan Manciulea”, profesor coordonator Ioana Breazu).
Toate lucrările au fost de mare ţinută, dovada orizontului de cultură al elevilor, atenţiei cu care au fost îndrumaţi de prestigioasele cadre didactice, de la cele două instituţii. Mulţumiri speciale se cuvin Doamnei prof. Ana-Maria Comşa, care şi-a asumat organizarea propriu-zisă a concursului.
Există intenţia ca lucrările de la cele două ediţii ale competiţiei să fie publicate într-un volum.
Iată, în continuare, textul lucrării premiate.
NEMURIRE
Casiana Cătănuţă, cl. a XI-a C,
Colegiului Național „I.M. Clain”, Blaj
Care este, oare, menirea omului în această lume…? Cum reușim, de fapt, să ne împăcăm cu gândul unei vieți trecătoare, iar efemeritatea acesteia să nu ne copleșească…?
Pe parcursul acestei călătorii imprevizibile numite „viață” experimentăm un caleidoscop de sentimente, de la vinovăția apăsătoare a unei conștiințe încărcate și până la iubirea inefabilă pentru ceilalți călători ca noi. Toate aceste emoții și trăiri intense își au ca ecran de proiecție însuși sufletul uman, iar existența noastră se conturează pe fondul unei permanente bătălii între bine și rău. Pot spune că sunt un om ca oricare altul și, în același timp, unic în Univers… Pot spune cu teamă și cu sinceră bucurie că sunt un om… că simt, visez, iubesc și sper la o a doua șansă, chiar și atunci când viața devine un puzzle imposibil de rezolvat și continui să cred că, prin eforturile depuse zi de zi, voi putea înclina balanța sufletului meu spre partea lui bună, demnă de mântuire.
Poezia lui Ion Brad, „Luntrea harnicului Charon” este o creație ce-și găsește rezonanța în sufletul oricărui om care simte povara efemerității sale, fiind o profundă meditație asupra condiției umane. Cum ar trebui, oare, în calitate de ființe duale, să ne dobândim nemurirea sufletului, „blocați” fiind în trupuri muritoare?! Inițial, aș fi crezut că doar amintirea celor care fac lucruri extraordinare, aproape supraomenești, merită să treacă testul timpului și să devină eternă. M-aș fi dus cu gândul la curajul lui Ahile din „Iliada” lui Homer, la eroismul lui Tezeu când l-a ucis pe Minotaur sau la binecunoscutul Heracle, neîntrecut în forță și vitejie. Însă, dezlegând tainele acestei poezii, am realizat ca orice ființă umană are dreptul să aspire la viața de după moartea trupului.
Paradigma „lumina din adâncuri/ Care zgârie pământul/ Până-ncepe să rodească” simbolizează conștiința salvatoare a omului, a chipului de lut, care îl ajută să-și modifice traiectoria vieții, să dea curs procesului de introspecție, pentru a rodi armonios și pentru a se elibera de sub povara păcatelor sale. Lumina este expresia unor forțe fecundatoare cerești, reprezentative nașterii și renașterii, în aceste caz o renaștere spirituală trăită de om odată cu trezirea conștiinței și conștientizarea propriilor greșeli. Efortul ascetic și toate demersurile interioare făcute de eul poetic pentru a-și răscumpăra greșelile sunt ilustrate în metafora „bobi de rouă”, iar epitetul „fața mea brăzdată” pune în valoare vârsta înaintată și grijile ce își lasă amprenta inevitabil asupra omului. Invocația-laitmotiv „plângeți ochi” este strigarea prin care eul liric dorește să trezească sufletele din somnul greu al propriilor păcate, plânsul și regretul fiind singura cale prin care omul își conștientizează greșelile și își manifestă regretele, trecând la o nouă etapă a vieții, o etapă roditoare, bazată pe iubire, empatie și verticalitate.
Conform mitologiei Greciei Antice, Charon era luntrașul ce îi trecea pe cei proaspăt decedați în teritoriul lui Hades, adică în Infern. Resemnați cu ideea unui destin implacabil, grecii le puneau cadavrelor o monedă în gură pentru a-și putea plăti călătoria. Râul Styx, simbol al apei transcendentale, reprezenta ultimul drum parcurs de umbre înainte de intrarea în Infern, umbre care în viziunea lui Cezar Petrescu erau întrupări ale unor conștiințe vinovate.
În „Infernul”, parte din „Divina Comedie” a lui Dante, Charon este portretizat ca un corăbier cărunt, „ai cărui ochi au cerc de flăcări roșii”. Exponent al violenței, „pe cei târzii lovindu-i cu lopata”, până și Charon îi compătimește pe protagoniștii care urmează a se urca în luntre: „Vai vouă, suflete pierdute;/ și-n veci de acum lipsiților de cer!/ eu vin ca să vă trec de ceea parte/ în noaptea cea de veci și-n foc și-n ger!”.
Analogia dintre mitologia greacă și Vechiul Testament constă în existența unei lumi subterane, dominată de durere și pedeapsă și asociată cu flăcările eterne. Dar, dacă luntrea lui Charon ducea sufletele spre Infern, indiferent de puritatea acestora, Noul Testament consemnează momentul de biruință, momentul în care Însuși Fiul lui Dumnezeu i-a salvat pe cei drepți de chinurile cumplite, restabilind astfel echilibrul primordial. Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca temei mărturia Sfântului Apostol Petru, care precizează în prima sa epistolă că Hristos „a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” [I Petru 3, 18-19]. Ideea pe care Noul Testament o transmite, aceea a vieții de dincolo de moarte, a victoriei eternității spiritului asupra trupului efemer își găsește ecoul în versurile lui Ion Brad, în care sorii de la miezul nopții sunt întruchiparea speranței în viața de apoi, cea care permite translatarea sufletului înspre o lume în care limitele materiei se risipesc.
Desigur că mă tem câteodată că nu se vor mai aprinde „sorii de la miezul nopții”… Mă tem că va trebui să-mi câștig nemurirea fără a avea înțelepciunea inegalabilă a Atenei sau geniul artistic al lui Apollo… Dar, în acele momente, aleg să cred în șansa mea, aleg să-mi trec acțiunile prin filtrul conștiinței și încep să plâng, dar nu cu lacrimi, ci cu lumina cea vindecătoare din interior și să privesc cu încredere spre viitor.
Ce putem face atunci când greșelile trecutului și conștientizarea neputinței noastre devin greu de suportat…? E simplu…trebuie să ieșim din negura monotoniei, să găsim frumosul din fiecare om, din fiecare amintire, din fiecare stea apărută pe falnica boltă cerească. Îmi place să cred că dimineața, când răsare soarele, iar razele sale dansează peste chipul meu de lut, Creatorul îmi oferă o a doua șansă…îmi dă din nou un motiv să râd, să descopăr, să simt și să fac lucruri bune, lucruri prin care să-mi câștig iertarea și prin care să mă eliberez de teama implacabilității sfârșitului prin certitudinea unei existențe căreia să lupt să-i dau sens. Sunt un om…
Sunt un muritor în căutarea nemuririi…
Bibliografie
1. Alighieri, Dante – Divina Comedie, București, Editura Humanitas, 2019.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
3. Brad, Ion, Al doilea suflet, Editura Albatros, București, 2000.