În urmǎ cu câtva timp, un fost student de-al meu, Ormeny Francisc, gǎsind la un anticariat aceastǎ carte, a tradus trei capitole din ea, din proprie iniţiativǎ, pe care le-a publicat în revista culturală on-line, Europe’s Times and Unknown Waters. Articolele se pot citi la adresa: http://www.waterytimes.com/index.php?no=4&location=N004C06
Iatǎ cǎ acum am încǎ un ecou la aceastǎ carte de cǎlǎtorii prin Europa. Cineva mi-a trimis urmǎtoarele “note de lecturǎ”:
Peregrin prin Europa, avându-l ca ghid pe Ilie Rad
Încă de la începutul anului universitar, după ce l-am cunoscut pe domnul profesor Ilie Rad şi am văzut gama impresionantă de cărţi publicate, mi-am dorit să citesc câteva dintre cele scrise de el. Nu ştiu de ce, dar cea despre care tocmai urmează să vorbesc mi-am dorit să mi-o cumpăr, dar, din păcate, nu am găsit-o nicăieri. Am dat de ea la Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca şi mi-am luat-o acasă sub formă de împrumut, chiar zilele trecute, mai exact vineri, 20 aprilie, şi, nerăbdător din fire, am început să o citesc chiar în aceeaşi seară, înainte de a mă pregăti pentru a ieşi în club cu prietenii.
Cartea de care vorbesc este Peregrin prin Europa (Editura Didactică şi Pedagocică, R.A., Bucureşti, 1998). Sunt descrise, cu totul altfel decât te aştepţi în mod obişnuit, câteva oraşe importante şi încărcate de istorie ale bătrânului continent: Viena, Praga, Varşovia şi Budapesta.
Fragmentele au fost publicate cu alte ocazii în diferite ziare româneşti, dar, cu toate acestea, farmecul povestirii însoţeşte fiecare pagină. Înainte să descriu mai multe, mă leagă de această carte unele coincidenţe foarte interesante: Ștefan J. Fay (e prima paginǎ la care am deschis cartea la întâmplare şi după nici o jumătate de oră am dat de cartea de corespondenţe la o librărie – De amicitia. Scrisori de la Ştefan J. Fay, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009), Mihai Viteazul (e prea mult de scris aici, aşa că voi reveni la acest subiect foarte interesant într-un capitol ulterior) şi… Sf. Gheorghe. Sfântul Gheorghe, pentru că azi am citit despre “celebra statuie ecvestră a Sf. Jiri (Gheorghe) ucigând balaurul”, în pagina 191, la capitolul IX din partea dedicată Pragăi, şi tocmai ieri a fost sărbătoarea Sf. Gheorghe. Planul meu era să citesc chiar ieri aceste pagini, dar somnul m-a prins în mreje şi m-a împiedicat. Puteam citi oricând despre Biruitorul asupra întunericului întrupat, dar am citit fragmentul tocmai azi.
Este 25.04.2012 şi am terminat de citit cartea. Mi-a luat trei zile, de fapt trei dupa-amiezi, să o dau gata. Am parcurs azi în câteva ore Varşovia şi Budapesta. Încep cu sfârşitul cărţii, care mi se pare că s-a terminat mult prea brusc. Nu mă aduce înapoi pe teritoriul românesc, ci mă lasă suspendată undeva între Ungaria şi România. Oare pentru că autorul nu a simţit nevoia să se reîntoarcă atât de repede? Oare pentru că îşi doreşte să găsească o fărâmitură de dovadă a faptului că Lucian Blaga a trecut şi a lăsat o urmă şi în acest oraş, nu doar în Viena, Praga şi Varşovia? Indiferent dacă l-ar găsi sau nu, cu siguranţă a fost prezent în toate peregrinările alături de alţi mari poaeţi care sunt adesea pomeniţi sau citaţi: Eminescu, Bacovia, Sadoveanu, Agârbiceanu, Zaharia Stancu, Baconsky, Veronica Micle ş.a., pentru că toţi aceştia se află în sufletul său şi îi poartă pretutindeni.
Cred că mi-ar fi plăcut ca sfârşitul cărţii să fie cel de la finalul capitolului “Viena (1995)”. Ultimul subcapitol, intitulat foarte frumos “Ȋntoarcerea acasă, mai aproape de veşnicie”, se încheie cu o citat “obsedant”, care îi aparţine lui Mircea Zaciu: “Spaţiul meu de gând nu e aici, iar acasă mă aşteaptă un Timp românesc cu altă curgere, altă cadenţă, alte anotimpuri – mai aproape de veşnicie” (p.126).
Remarcasem încă de la început că autorul duce cu sine peste tot o comoară pe cât de valoroasă, pe atât de invizibilă: cea a cunoştinţelor din domeniul istoriei, literaturii, lingvisticii, religiei, jurnalismului, pe care le îmbină armonios şi le utilizează cu măiestrie ori de câte ori împrejurările îi sunt favorabile.
Nici nu reuşesc să îmi termin gândul cu bagajele culturale pe care le poartă peste tot, că apare şi mărturisirea: “Constat încă o dată că purtăm cu noi, oriunde am fi, zestrea spirituală cu care venim ˂˂ de-acasă ˃˃” (p. 205). Deşi recunoaşte că este stăpânit de “demonul jurnalistic”, referirile la Parohiile Ortodoxe din Viena, respectiv din Budapesta vin să infirme termenul de “demon” ales, iar inserarea pe alocuri a bancurilor sau a sintagmelor care stârnesc râsul nu sunt neapărat dovezi jurnalistice, ci scriitoriceşti. Trebuie să recunosc însă că “demonul jurnalistic” este totuşi cel care domină, întrucât îşi face apariţia la orice relatare istorică sau descriptivă şi se manifestă cu desăvârşire în cazul interviurilor, care nu sunt puţine la număr.
Viena am văzut-o. Dar cu totul altfel acum. Emblema Vienei – Palatul Schȍnnbrun – nu am reuşit să o văd până în acest moment, dar descrierea mi s-a părut atât de asemănătoare (exceptând superbele grădini, care nu sunt nicăieri precum în Viena) cu un alt palat pe care l-am văzut eu: Wawel, localizat în Cracovia. Mi s-a părut că sunt din nou pe coridoarele şi în încăperile sale, când am citit despre mobilierul impresionant făcut la comandă, tapetul din mătase, broderii cu fir de aur, tablouri, colecţii de artă şi de arme de război. Remarcă, de asemenea, ceea ce se găseşte în mai toate castelele vechi: paturile destul de mici, în care se zice că au dormit regii. La Wawel am primit şi explicaţia, care mi s-a părut cât de cât plauzibilă, deşi totuşi greu de crezut. Ȋn vremurile îndepărtate, somnul şi implicit poziţia perfect întinsă la orizontală erau asemănate cu moartea. Pentru a deosebi călătoria prin lumea viselor – momentul care li se pare unora înspăimântător, regii dormeau în poziţie şezândă oarecum, întinzându-şi doar picioarele. Astfel se explică dimensiunea redusă a paturilor din vremurile de mult apuse, dimensiune care astfel îi şi obligau să revină la poziţia indicată în cazul în care alunecau involuntar spre orizontală.
Aflat mai târziu în cripta Habsburgilor, autorul ne prezintă sarcofagul “marelui Franz Josef”, pe cel al soţiei sale, preafrumoasa Sissy, care a sfârşit ucisă pe o stradă din Geneva, şi cel al fiului lor, Rudolf, “mort de tânăr, în timpul unei partide de vânătoare în pădurea de la Mayerling (nici azi nu se ştie dacă a fost accident sau sinucidere)” (p.154). În aceste moment eu iar parcă revăd cripta monahilor polonezi de la Wawel, unde am intrat de asemenea şi am văzut, printre altele, sicriele lui Lech şi al Mariei Kaczynski, cei care au murit într-un accident de avion, în data de 10 aprilie 2010, lăsând Polonia orfană. Oare majoritatea familiilor regale/ preşedinţiale trebuie să sfârşească tragic? Viaţa se pare că nu cruţă pe nimeni. Dacă viaţa este glorioasă, fie dragostea este neîmpărtăşită, fie sfârşitul este unul tragic?
Că tot veni vorba de dragoste, acest subiect este de nelipsit din majoritatea cărţilor şi ca urmare era inacceptabil să fie evitat. Două poveşti de dragoste ni se prezintă. Una neîmpărtăşită, tinerească şi pură, povestită de către Ioan Grigorescu, Ambasadorul României în Polonia, iar cealaltă istorică, zbuciumată şi dureroasă. Povestea aceasta din urmă se consumă între neînfricatul Napoleon Bonaparte şi frumoasa contesă Maria Walewska. Fiecare este sensibil la acest sentiment suprem, fiecare îl vede şi îl simte într-un mod unic. Unii sunt mai cerebrali şi mai reci, alţii mai pasionali, se lasă purtaţi de valurile stârnite de furtuna iubirii. Fiecare vrea să o trăiască, fiecare îşi creează propria imagine despre iubirea perfectă, dar, de cele mai multe ori, realitatea nu corespunde cu imaginaţia. Mare dreptate avea La Rochefocault, când spunea că “despre dragoste vorbeşte toată lumea, dar foarte puţini au văzut-o cu adevărat!” Toţi iubim la un moment dat şi toţi murim la un moment dat. “Restul e tăcere”, vorba lui Shakespeare… sau devine istorie.
Autorul ne face cunoscute câteva persoane, care, deşi de altă origine decât cea română, sunt ataşate şi bine cunoascătoare de dulcea noastră limbă românească. Interesul şi pasiunea acestora este poate mai mare decât cea a unor conaţionali de-ai noştri, care tind să folosească limba maternă în mod necorespunzător, din păcate. Majoritatea celor prezentaţi sunt pasionaţi de cărţi şi de această frumoasă activitate a cititului. În această categorie nobilă se încadrează bineînţeles şi autorul, care, aflat în Biblioteca Naţională Szechenyi din Budapesta, îşi aduce aminte de vorbele înţelepte ale lui Miron Costin, care era de părere că “nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor” (p. 279). Subscriu acestor vorbe în totalitate.
Aproape de sfârşit, găsesc un fragment în care autorul îşi exprimă admiraţia faţă de “omul, profesorul şi savantul Constantin Ciopraga, pentru omenia şi generozitatea sa, manifestate chiar şi faţă de un anonim elev de liceu dintr-un orăşel de provincie. Ar fi prezumţios din partea mea să spun că acel scurt moment epistolar a fost decisiv pentru orientarea mea spre literatură, dar nici nu pot nega faptul că mica întâmplare fericită mi-a întărit convingerea că drumul pe care voiam să merg este cel bun.” (p. 314) […]
Ȋn 3 zile şi aproximativ 360 de pagini, am călătorit în timp, m-am întors şi am retrăit parţial istoria nu doar a popoarelor, ci şi a literaturii, am vizitat biserici, palate şi ambasade, am stat de vorbă cu oameni remarcabili, am recitit strofe ale unor poezii, apropiindu-mă, astfel, mai mult de veşnicie.