Foto: Napocanews
Prin grija profesorului Ion Pop, în 6-7 decembrie a.c. se sǎrbǎtoresc 45 de ani de la apariţia revistei Echinox. La ceremonia din Aula Magna au luat cuvântul, între alţii: Ioan-Aurel Pop, Ion Pop, Eugen Uricaru, Ion Vartic, Zoltan Rostas.
Pe clǎdirea care poartǎ deja numele revistei Echinox, s-a dezvelit o placǎ, având un text adecvat.
În articolul de mai jos, o parte din amintirile mele, legate de revista Echinox.
“Echinoxul” studenţiei mele
1.Oraşul amintirilor. Imaginea Clujului din anii studenţiei mele este cea mai frumoasă imagine a oraşului în care trăiesc, iată, de peste trei decenii! Iar acea perioadă coincide cu miraculoasa mea legătură cu revista Echinox! Mi-am început studiile universitare în anul 1975, la Facultatea de Filologie din Cluj. Încă din primul an de studenţie am luat contact cu cenaclul şi revista Echinox. Marian Papahagi m-a invitat să particip la şedintele de redacţie, ţinute la sediul acesteia, în clădirea care de atunci îi poartă numele (localizată la fostul Club “Josza Bella”, după nume liderului comunist asasinat de fascişti). În redacţie aveam să îi întâlnesc pe unii dintre colegii mei mai mari: Ion Simuţ (preferatul profesorului Iosif Pervain, pe care eu îl “invidiam” pentru articolele publicate nu numai în Echinox, ci şi în Luceafărul), pe cronicarul revistei, delicatul Gheorghe Perian, pe Ştefan Borbély, pe Emil Hurezeanu, Ioan Groşan, Tudor Dumitru Savu, Ion Pecie şi alţii.
După câtva timp de implicare mai mult ca “outsider”, Marian Papahagi mi-a încredinţat rubrica “Lupta cu inerţia”. În ciuda faptului că era plasată pe pagina a doua a revistei, ceea ce însemna plata unui tribut (pe care l-am facut nesemnificativ) către factorul ideologic, am reuşit să public aici articole care se înscriau în spiritul rubricii, care prelua titlul unui volum al lui Nicolae Labiş, Lupta cu inerţia. Nu întâmplător, unele articole inserate aici au avut ecouri pe plan naţional.
Aici am publicat articolul Cum vorbim în şedinţe, care a fost repede preluat de Viaţa studenţească, revistă al cărei spirit de frondă era deja cunoscut ‒ ca şi al suratei sale, Amfiteatru, unde Ana Blandiana va publica ulterior (nr. 12 (228), decembrie 1982, p. 10), celebrul grupaj de versuri, intitulat Antologica, pentru care redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost schimbaţi din funcţie. Jurnalista Melania Duşe-Drăgan, una din vocile distincte ale jurnalisticii clujene, de atunci şi de acum, m-a invitat să prezint articolul şi la Radio Cluj (care urma să fie preluat de Radio Bucureşti). În articolul respectiv criticam, fără să ştiu atunci de sintagmă, «limba de lemn» a activiştilor de partid. (Peste 30 de ani, aveam să organizez, la Catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, un simpozion naţional cu tema Limba de lemn în presă – ieri şi azi. Lucrările simpozionului au fost tipărite în volumul coordonat de mine, Limba de lemn (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009), care a devenit un volum de referinţă în domeniu, prin numele de mare prestigiu incluse în sumar.
Sunt foarte bucuros că în recenzia consacrată acestui volum, Limba de lemn în presă, doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, eminentă specialistă în lingvistică şi coautoare, între altele, a DOOM-ului, mi-a recunoscut prioritatea abordării limbii de lemn, scriind: “Din Preambulul Prefeţei relev întâietatea lui Ilie Rad, pe atunci student (de! <<păcatele tinereţilor»!), în <<înfierarea», avant la lettre, într-o <<anumită parte a presei» şi la radio, a <<limbii de lemn» (nenumite încă astfel) a şedinţelor (şi, de fapt, a documentelor de partid şi a activiştilor) de la sfârşitul anilor ’70. Aşa reuşeau, surprinzător pentru acea dată, <<să lupte cu inerţia» tânărul autor şi mediile, deopotrivă de curajoase, care i-au găzduit textul. Text promiţător, care semnalează, pentru prima dată la noi, numeroase trăsături ale limbii de lemn, pe care le regăsim discutate în actualele contribuţii şi care îl legitimează pe deplin pe Ilie Rad ca organizator al simpozionului menţionat şi coordonator al volumului de faţă” (Ioana Vintilă-Rădulescu, în Limba română, an LIX, nr. 1, ian.-mart. 2010, p. 114-117).
Un alt articol de la această rubrică, Eseul vagabond (nr. 1-2, 1979), a fost remarcat de M.N. Rusu şi republicat în Amfiteatru (nr. 3, 1979), cu un titlu uşor schimbat, Eseul călător. Ce făceam în acel articol? Plecând de la o constatare a lui Camil Petrescu, anume că “Între Dunăre şi Carpaţi totul este eseu”, observam lipsa tot mai acută a istoricilor literari, tinerii fiind atraşi mai mult de specia mai seducatoare a eseului. Peste circa două decenii, Dan. C. Mihăilescu va scrie un articol în revista 22 exact pe aceeaşi temă, propunând “un deceniu al factologiei în lumnea noastră culturală. Al răcelii constructive în locul nimicniciei febrile, dar talentate. Al acumulării pozitive, al pragmatismului şi strictei referenţialităţi. Zece ani în care toate instituţiile de cultură să fie obligate să-şi redacteze marile şi micile instrumente de lucru, istoria Academiei şi a universităţilor româneşti, istoria radiodifuziunii, dicţionarul baroului românesc, istoria instituţiilor de cercetare, a uniunilor de creaţie, o istorie serioasă a ziaristicii, dicţionare de istorici, geografi, actori, regizori, muzicieni, […], mă rog, fiecare e liber să adauge alte şi alte exepmple” (revista 22, 1-7 iunie 1997).
Alte articole de la rubrica «Lupta cu inerţia», pe care am deţinut-o la revista Echinox, au abordat banalitatea şi monotonia în care trăiam, absurdul pe care îl traversam (Akaki Akakievici şi urmaşii săi moderni, nr. 3-4, 1979), disoluţia unor valori care faceau parte din ceea ce Tudor Vianu numea «idealul clasic al omului» (Prietenia la răspântie, nr. 10, 1979). La acestea se adaugă câteva interviuri cu mari personalităţi ale culturii române: Iorgu Iordan, Edgar Papu, D.D. Roşca, articole despre Constantin Noica, D. Popovici, Liviu Rusu ş.a. (Îmi amintesc că, după publicarea interviului cu D.D. Roşca, am primit o scrisoare de la marele filosof, în care acesta îşi exprima bucuria şi surpriza că textul interviului a apărut în varianta iniţială, fără ciuntirile cenzurii. Surpriza filosofului se datora faptului că nu i-au fost eliminate din interviu câteva observaţii critice la adresa lui Călinescu, într-un context în care era la modă cultul acestuia. Eugen Barbu lansase în anii aceia sintagma «divinul critic»).
Tot graţie contactului meu cu revista Echinox s-a născut ideea organizării ciclului de conferinţe «Mărturia unei generaţii», acţiune lăudată de profesorul Mircea Zaciu în Jurnalul său, la care au conferenţiat: Liviu Rusu, Ion Zamfirecsu, Edgar Papu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Palologu, Ştefan Aug. Doinaş, Aug. Z.N. Pop, Paul Alexandru Georgescu şi alţii. Conferinţele acestor personalităţi, împreună cu o interesantă corespondenţă avută cu ele, aşteaptă clipa de răgaz pentru a le da publicităţii.
2. Întâlnirea cu filosoful Constantin Noica. De revista Echinox se leagǎ şi una dintre întâlnirile mele cu filosoful Constantin Noia, întâlnire care a avut loc la 7 iulie 1981.
N-am notat cine a luat parte la acea întâlnire, dar vor fi fost, desigur, mulţi participanţi. Am notat în schimb, în jurnalul meu, ideile care s-au discutat atunci. În timpul prezentãrilor, la pomenirea numelui meu, Noica a exclamat: „Ai fost ieri la Steaua? Te-aş fi îmbrãţişat dacã te întâlneam!”. Filosoful a repetat şi aici multe lucruri pe care le spusese, cu o zi înainte, la întâlnirea din redacţia revistei Steaua, în scrisori sau în unele articole. Voia ca demersul sãu de strângere a tinerilor dotaţi sã fie absolut legal, „fiindcã nu vreau sã mã pun rãu cu stãpânirea” (m-a uimit rezonanţa cuvântului „stãpânire”, ca sinonim pentru autoritãţi). Am notat în jurnal doar ideile cele noi. Marile probleme ale lumii de azi nu sunt nici „bombiţa atomicã”, nici poluarea, nici dezechilibrul ecologic, nici cancerul. Marile probleme sunt de ordin spiritual. De exemplu, una dintre acestea se referã la femei. De-a lungul istoriei, femeia s-a aflat atât deasupra bãrbatului, cât şi sub el. Astãzi ea vrea egalitatea cu bãrbatul. Necazul e cã femeia, spre deosebire de bãrbat, nu-şi pune întrebãri, ci se ocupã doar de rãspunsuri. Aşa se face cã femeile, cu ajutorul rãspunsurilor gata fãcute, ocupã primele locuri în facultãţi, la concursuri, chiar în posturi de rãspundere. Dupã 30 de ani, neavând putere de creaţie (decât, eventual, de procreaţie!), femeile devin inoperante. Aici e întrebarea: Care este rolul unei jumãtãţi din umanitate? (Este posibil ca aceste reflecţii ale filosofului sǎ fie fǎcute şi în contextul rolului nefast, tot mai accentuat, pe care Elena Ceuşescu îl va juca în societatea româneascǎ!).
Trãim un ceas splendid al culturii, de care nu ştim sã profitãm aşa cum se cuvine. În primul rând, nu mai trãim ororile rãzboiului. Pacea ne este asiguratã. Avem apoi cãrţi şi avem foarte multe traduceri (ceea ce poate fi şi rãu, fiindcã tinerii nu mai sunt îndemnaţi sã înveţe limbi strãine). Ne plângem cã nu putem merge în strãinãtate şi nu ne putem cumpãra ultima carte apãrutã. Dar nici nu mai e nevoie. Ultima carte poate fi adesea o proastã tezã de doctorat. Astãzi nu mai existã o capitalã a culturii, ci doar una politicã şi administrativã. Pentru români, capitala idealã a culturii este Sibiul (o altã idee a lui Noica era cã Sibiul ar fi cea mai bunã soluţie pentru a se muta aici capitala României!). Cultura francezã stagneazã de 50 de ani. Ea nu face altceva decât sã se ocupe de cinci nemţi: Marx, Hegel, Heideger, Freud şi Nietzsche. Nietzsche şi-a bãtut joc de cei care se ocupau excesiv de Hegel, numind spiritul lor „hegelein”. La noi, se constatã în prezent un fel de „blãgãialã”. Toatã lumea se ocupã acum de Blaga, fãrã sã-l cunoascã cu adevãrat. Fiindcã nu-l poţi cunoaşte cu adevãrat pe Blaga, fãrã a şti limba germanã. Articolul din volumul omagial Preda (Timpul n-a mai avut rãbdare, 1982) l-a scris mai mult la insistenţele lui Eugen Simion. Preda l-a întrebat cândva: „Ce pãrere ai despre Nietzsche al meu?”. Adevãrul e cã nu citise cele câteva pagini pe care romancierul le dedicase filosofului german în Viaţa ca o pradã. A dat atunci un rãspuns improvizat. Totuşi, i se pare cã Marin Preda, cu spiritul sãu eminamente ţãrãnesc, a sesizat câteva chestiuni importante despre Nietzsche. Articolul respectiv este un fel de rãspuns post-mortem.
Profesorilor din Cluj le-ar reproşa trei lucruri: cã nu se ocupã suficient de memoria lui D.D. Roşca, unul dintre cei mai mari interpreţi ai lui Hegel; cã îi face direct rãspunzãtori pentru „blãgãiala” care existã astãzi; în sfârşit, cã l-au lãsat pe Titus Mocanu sã plece din ţarã. Le recomandã sã-i invite sã ţinã cursuri pe doi mari filosofi: Sergiu Al-George şi Alexandru Surdu, amândoi ardeleni. Sã nu ne temem de rãzboi. Zeul Marte, zeul rãzboiului, s-a plictisit de bãtrâna Europã. El s-a mutat undeva prin Asia. E posibil sã mai izbucneascã alte rãzboaie, dar acestea nu ne vor afecta direct. (Din pãcate, aceastã previziune a filosofului nu s-a adeverit. Europa a cunoscut rãzboiul din fosta Iugoslavie, care ne-a afectat direct). Rãzboaiele dintre popoare seamãnã cu cearta dintre douã ţaţe. Aşa cã, dacã se va certa tanti China cu tanti Rusia, noi nu vom avea prea mult de suferit. Un oarecare Bercea, tânãr de 25 de ani, a învãţat atât de bine sanscrita, încât Sergiu Al-George spunea cã o ştie mai bine decât el! În curând ne va da o traducere din Upanişade. În ce-l priveşte, viseazã un fel de liceu secundar, care i se pare ideal, fiindcã liceul este cea mai frumoasã vârstã spiritualã. Ar vrea ca omul, dupã ce a trecut printr-o facultate, sã se întoarcã la acest liceu. Adicã filosoful, adâncit în meditaţia sa, sã mai înveţe puţinã fizicã, chimie, matematicã, iar matematicianul sã revinã la artã şi latinã. Napoleon a spus: „Nu accept ca o idee foarte mare sã se nascã altundeva decât în Franţa”. Heideger nu se ridicã la valoarea lui Hegel. Dupã ce i-a lãudat pe Marian Papahagi şi pe Ion Pop pentru calitatea ridicatã a revistei Echinox, i-a sfãtuit sã nu punã prea multã energie în ea, cãci o revistã este „ca un autovehicul, care merge cu drum cu tot şi nu lasã urme”. I-a mai sfãtuit pe cei doi mentori ai revistei sã nu stea în învãţãmânt mai mult de 10-15 ani, cãci o întârziere prea mare în învãţãmânt poate fi fatalã pentru spirit. Dacã noi am avea capul lui Eminescu îmbãlsãmat, aşa cum îl au unii vecini pe al altora (aluzie la Lenin, desigur!), milioane de oameni s-ar perinda anual pe la acest cap. Dar iatã, noi avem ceea ce era în capul sãu, avem miile de manuscrise ale sale, dar nu ne interesãm de ele. (Marele vis al lui Constantin Noica, pentru care a pledat de nenumãrate ori, era tipãrirea facsimilatã a tuturor manuscriselor eminesciene, pentru a se vedea fascinantul spectacol ideatic pe care îl conţin acestea.) Cineva dintre cei prezenţi – probabil Marian Papahagi, dar nu sunt sigur – l-a întrebat, spre sfârşitul discuţiei, pe ce adresã îi putem scrie în Pãltiniş. Noica a dat o replicã memorabilã, pe care eu o invoc de multe ori: „Scrieţi doar Constantin Noica, Pãltiniş, fiindcã sunt cel mai mare filosof din Pãltiniş!”.
Spiritul revistei Echinox a însemnat, pentru noi, seriozitate şi probitate intelectulă, spirit critic, nesupunere la dogme, dragoste faţă de adevăr, racordarea la realităţile critice şi literare europene (îmi amintesc de cozile pe care le făceam la anticariatul din centru – în spaţiul în care este acum Clubul Diesel –, unde Alexandru Vlad ne dădea, “pe sub mână”, ultimele traduceri din colecţia “Studii” a Editurii Univers), multiculturalitate şi toleranţă, valori europene în care noi credeam deja atunci.
La redacţie soseau frecvent şi reviste studenţeşti din alte centre universitare : Iaşi, Bucureşti, Timişoara etc. Noi, echinoxiştii, eram mândri cǎ revista noastrǎ îşi câştigase un prestigiu indiscutabil, nu numai în cadrul presei studenţeşti, ci al presei literare din România, în general.