*G. Cǎlinescu spunea undeva cǎ excesul de tact este o lipsǎ de tact! În decembrie anul trecut, am predat revistei Tribuna un articol despre un material inedit aparţinând lui Tudor Vianu, text pe care îl am de la domnul Nestor Ignat. Era, de fapt, manuscrisul unei cuvântǎri pe care Tudor Vianu a rostit-o, la 9 februarie 1955, la Facultatea de Drept din Bucureşti, la o adunare consacratǎ luptei pentru pace, împotriva rǎzboiului atomic etc., asemenea adunǎri organizându-se pe tot cuprinsul ţǎrii, dupǎ cum rezultǎ din presa vremii. Se critica remilitarizarea Germaniei occidentale, se inventase marota rǎzboiului atomic, se semnau Apelul de la Viena sau Apelul Consiliului Modial al Pǎcii etc. Cât era diversiune şi cât realitate în aceste demersuri, o vor spune istoricii şi analiştii epocii respective (ne amintim cǎ şi Nicolae Ceauşescu lansase, la un moment dat, o amplǎ campanie a luptei pentru pace, dar aceasta era o diversiune clarǎ, pentru a abate atenţia maselor populare de la greutǎţile de zi cu zi, cum era lipsa hranei, a cǎldurii, a luminii, a medicamentelor etc.). În fine, neinspirat, i-am scris domnul Ion Vianu,m fiul scriitorului, un mesaj în care i-am cerut adresa poştalǎ din Elveţia, ca sǎ îi pot trimite un exemplar din revistǎ. Numai cǎ domnul Ion Vianu mi-a spus cǎ familia, care moşteneşte propritatea intelectualǎ a lui Tudor Vianu, nu este de acord cu publicarea acestui manuscris, deşi, în treacǎ fie spus, manuscrisul îl avantaja pe marele profesor şi om de culturǎ. Ca sǎ nu provocǎm o pllemicǎ şi poate un proces, am retras articolul de la redacţie. Dar redactorul-şef, prietenul şi colegul Ion Maxim Danciu, mi-a propus formula de a cita doar fragmente din manuscris, ceea ec este perfect legal. Am şi fǎcut acest lucru, comparând apoi fragmentul din manuscris cu ceea ce s-a publicat în Scânteia. Se vede astfel nu numai ce elimina cenzura comunistǎ, ci şi ceea ce ea introducea. Cenzura prin adǎugire, cum ar veni, prea puţin studiatǎ la noi.
Am mai pregǎtit, pentru România literarǎ, pe acelaşi principiu (al cenzurii prin adǎugire), un eseu având ca studiu de caz un articol publicat de Petru Dumitriu, la moartea lui Stalin.
M-a sunat Doamna Ana Blandiana, sǎ îmi cearǎ acordul de a publica, în România literarǎ, textul conferinţei pe care a ţinut-o în toamna acestui an, la Cluj, Cenzura ca formǎ de libertate, libertatea ca formǎ de cenzurǎ. Desigur cǎ sunt de acord, mai ales cǎ volumul coordonat de mine, cu cenzura (unde se publicǎ şi acest text al conferinţei), urmeazǎ sǎ aparǎ pe la sfârşitul lunii în curs. O preţuiam enorm de mult pe Doamna Ana Blandiana, pentru opera pe care o are şi pentru personalitatea plinǎ de verticalitate şi caracter, trǎsǎturǎ mai rarǎ prin pǎrţile noastre. Dupǎ simpozionul de la Cluj, o preţuiesc şi mai mult.
*La început de an se fac proiecte. Ce aş vrea sǎ public în acest an: O cǎlǎtorie în Australia (notele mele de cǎlǎtorie de la antipozi); Prin capitale europene (volum cu însemnǎri din Viena, Belgrad, Copenhaga, Berlin, Sofia, Chişinǎu); Lucian Boz în arhiva CNSAS; Cenzura comunistǎ prin adǎugire (volum scris, eventual, în colaborare cu domnul Nestor Ignat). Ar mai trebui sǎ-mi revizuiesc şi retipǎresc cele douǎ manuale: Stilistica textului jurnalistic şi Incursiuni în istoria presei româneşti, mai mult pentru uzul studenţilor. Se adaugǎ ediţia de memorii Mihai Beniuc, Însemnǎrile unui om de rând, precum şi câteva volume coordonate. Ştiu cǎ sunt prea multe proiecte. Ceea ce pentru alţii constituie o “frenezie”, pentru mine reprezintǎ o risipire în “proiecte” de mai micǎ anvergurǎ. O luptǎ pe mai multe planuri. Iar eu nu pot lupta pe mai multe fronturi, de aceea le dau studenţilor exemplul lui Hitler, care a luptat doar pe douǎ, şi în Est, şi în Vest, şi a pierdut bǎtǎlia pe ambele fronturi!
*Domnişoara Ana-Maria Pǎunescu îmi scrie, dupǎ ce i-am trimis aceste însemnǎri zilnice: “Am citit, e foarte interesant, putem începe publicarea, dacǎ doriţi.” Un semnal foarte încurajator.
Cenzura prin adǎugire
C