Pregǎtrindu-mi teza de doctorat despre Aron Pumnul, am citi şi rǎscitit celebrul sǎu Lepturariu rumânesc, în patru volume şi opt pǎrţi, apǎrut între 1862-1865.
În tomul I, la p. 81, am gǎsit urmǎtoarea povestire, pe care Aron Pumnul a inclus-o în crestomaţia sa, evident, pentru profundul ei mesaj umanist.
“Între perşi se face judecatǎ scurtǎ, fǎrǎ procurǎtori sau advocaţi.
Aşa, întâlnind într-una de zile un comisariu pre un ţeran venind de la mǎcelǎrie cǎtrǎ casǎ, l-întrebǎ: Ce duce?
Ţeranul rǎspunde cu mânie:
–Carnea ce o-am cumpǎrat de la mǎcelariu!
Comisariul, uimit de tonul în carele îi dedese ţeranul rǎspunsu’ şi voind sǎ ştie cauza nemulţǎmirii lui, l-întrebǎ mai departe:
–Nu cumva ar fi carnea prea scumpǎ?
–Fǎrǎ îndoialǎ, rǎspunse ţǎranul, în deşert aţi defipt preţul, cǎci mǎcelarii îşi bat joc, ei îl cer întreit şi nu dau neci mǎsurǎ dreaptǎ! La aceastǎ bucatǎ lipsesc cel puţin douǎzeci şi cinci de drame.
–Du-mǎ, zice comisariul, la acela de la care ai luat carnea!
Venind acolo, zice comisariul sǎ mǎsure mǎcelariul carnea nǎintea lui şi într-adevǎr se aflǎ un scǎzǎmânt de patruzeci de drame.
Atunci zise comisariul cǎtrǎ ţeran:
–Ce dreptate ceri tu de la acest om?
–Eu voi, zice ţeranul, atâtea drame den carnea lui, câte lipsesc la mǎsura ce mi-o a vândut!
–Le vei avé, rǎspunse comisariul, şi chiar tu însuţi le vei tǎia; dar sǎ iai bine sama, cǎ dacǎ vei tǎia mai mult sau mai puţin, atunci ce lipseşte de la mǎsurǎ sau ce întrece preste aceea, se va tǎia den tine!
Vǎzând ţeranul cǎ a cerut rǎzbunare neomenoasǎ, pǎtruns de înţelepciunea judecǎtoriului, abia aşteptǎ sǎ scape den ochii lui şi se fǎcu nevǎzut”.