Doi năndreni, Ioan Iacob şi Ilarie Păcurar, combatanţi în luptele de la Oarba de Mureş – un adevărat Katyń al românilor

D

 

Monumentul de la Oarba de Mures
Monumentul de la Oarba de Mures

Lucrând la monografia satului Nandra, am consultat şi un volum al harnicului şi regretatului istoric mureşean, Vasile T. Suciu, intitulat Eroi şi martiri ai reîntregirii României Mari (1940-1945), Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2006. Există în această carte un Tabel nominal cu unii din veteranii care au luptat la OARBA DE MUREŞ, pentru eliberarea Transilvaniei de sub teroarea horthystă, în perioada 23 august 1944 – 25 octombrie 1944, a[le] căror memorii de război au fost publicate în revista Vatra din Târgu-Mureş, între anii 1975-1989, prin concursul prof. Vasile T. Suciu din Târgu Mureş, iar pe lista celor 78  de veterani amintiţi, se găsesc şi doi din Nandra: Ioan Iacob şi Ilarie Părurar.

Am căutat cu asiduitate amintirile celor doi veterani amintiţi, în colecţia revistei Vatra, din perioada 1975-1989, dar mărturiile lor nu au fost publicate. Le-aş fi inclus la loc de cinste în monografie, dar nu le-am găsit. Am apelat şi la distinsul specialist în biblioteconomie, profesorul Dumitru Poptămaş, care făcea anual inventarul articolelor publicate în revista Vatra, dar nici domnia sa nu ştia de mărturiile celor doi năndreni. Regretul meu este mare şi pentru că i-am cunoscut bine pe cei doi consăteni, pe care puteam să îi intervievez eu însumi, în timpul vieţii lor.

Problema mă interesează şi sub alt aspect. Despre Oarba de Mureş, la fel ca despre alte momente importante din istoria poporului român, nu s-a putut spune, în timpul regimului comunist, tot adevărul, din raţiuni politice (să nu deranjăm marele “frate” de la Răsărit, în cazul de faţă). Excelenta lucrare, Epopeea de pe Mureş, de Dr. Grigore Ploeşteanu, Vasile T. Suciu şi Lazăr Lădariu, a apărut în 1985, dar nu la vreo editură, ci sub egida revistei Vatra, în paginile căreia apăruse cea mai mare parte a cărţii, sub formă de serial. Desigur, şi această lucrare tipărită în “provincie” a fost publicată cu voie de la partid, aşa cum, de pildă, la Editura Dacia din Cluj-Napoca apăruseră Preliminariile politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944 (1979), ale lui A[urică] Simion. Câţiva ani mai târziu, în 1985, când contextul politic intern şi extern era altul, la Editura Politică din Bucureşti a putut apărea volumul Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940-octombrie 1944), avându-i ca autori pe Oliver Lustig, Mihai Fătu, Mircea Muşat, Gheorghe I. Bodea şi Ion Ardeleanu. Era o strategie bine gândită de liderii partidului comunist, fără a nega însă curajul şi perseverenţa editorilor sau directorilor implicaţi (Romulus Guga, respectiv Alexandru Căprariu). O mărturie emoţionantă în acest sens ne oferă doamna Mariana Ploeşteanu: “La mijlocul lui octombrie 1983, pe patul de spital, când se pregătea de «marea trecere», Romulus Guga îi adresa cu glas stins istoricului Grigore Ploeşteanu, ca dorinţă testamentară: Să publice Epopeea de pe Mureş” (cf. Grigore Ploeşteanu, Memoria supravieţuitorilor. Ediţie îngrijită de Mariana Ploeşteanu, Editura Veritas, Târgu Mureş, 2013, p. 5).

Se ştie că, între 17 septembrie şi 9 octombrie 1944, în zona Sângeorgiu-Oarba de Mureş, Armata Română a participat la cea mai sângeroasă bătălie pentru eliberarea Transilvaniei, soldată cu pierderea a 11.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. După opinia istoricului militar Petre Otu, cifra este exagerată, putând fi documentate doar circa 7000 de victime, din care 897 de morţi (https://armed.mapn.ro/batalia-de-la-oarba-de-mures-2824-18. Data accesării: 10 nov. 2021)

Oricum ar fi, carnagiul de aici se situează pe locul II, după bătălia de la Stalingrad, unde au murit 200.000 de soldaţi români! Oarba de Mureş este comparată tot mai frecvent cu drama de la Katyń, unde 22.500 de polonezi (majoritatea ofiţeri, dar şi civili) au fost executaţi de NKVD, la propunerea lui Beria şi cu aprobarea personală a lui Stalin. Documentul privind execuţia, scos din arhive, a fost înmânat, în 1992, Preşedintelui Poloniei de către Preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn.

Iată o mărturie a unui supravieţuitor român, participant la bătălia de la Oarba de Mureş: „În vara anului 1965 sau ´66 eram la mare, la Eforie. Şi acolo a venit un neamţ cu mâna rănită, se vedea că a fost rănit şi la picior. Şi eu l-am întrebat: «Unde ai fost rănit?»  Zice: «La voi, la Oarba de Mureş.» Era locotenent. Ştia puţin româneşte. M-a intreabat: «Unde trăgeai tu? Unde aveai obiectivul?» Zic: «La Fabrica de Cărămidă.» Şi îmi spunea: «Scumpul meu inamic, eu chiar la Fabrica de Cărămidă aveam punctul de comandă, chiar acolo!» A fost o coincidenţă de unu la un milion ca să te întâlneşti cu fostul tău inamic.

Şi am discutat numai despre problema războiului şi de Oarba de Mureş. Şi mi-a spus: «N-am crezut că voi, românii, sunteţi aşa de proşti, aşa de înguşti, ca să atacaţi aceste dealuri, să treceţi Mureşul, care acolo e repede, să atacaţi aceste dealuri, când aveaţi posibilitatea să atacaţi prin flanc, fie mai jos, fie mai sus. Nu v-am înţeles niciodată, pentru că ne era milă cum vă omoram ostaşii. Nouă ni se făcuse milă… Voi aveaţi circa trei divizii în sectorul ăla şi noi aveam două sau trei batalioane. Aşa de subţire era apărarea noastră, însă dotată cu armament de mare eficienţă. Ne era nouă milă cum aţi trimis voi ostaşii la moarte şi n-am înţeles niciodată …» Eu i-am spus de ordinul generalului sovietic. Şi locotenentul neamţ mi-a zis: «Acum am înţeles că ce-au făcut sovieticii la Katyń cu polonezii, au făcut cu ostaşii voştri [la Oarba de Mureş]. V-au omorât ostaşii voştri la Oarba de Mureş, că n-aveau cum să vă cureţe armata…». (Cf. https://www.dcnews.ro/batalia-de-la-oarba-de-mure-tragedia-armatei-romane-un-katyn-romanesc-marturisiri-ne-era-mila-cum-va-omoram_559300.html. Data accesării: 10 nov. 2021).

Partea tragică este că sacrificiile aproape inutile de la Oarba de Mureş au fost făcute din ordinul Comandamentului sovietic, căruia i se subordona Armata Română, după 23 august 1944. Armata Română a trebuit să treacă Mureşul şi atace frontal cota 495 – Dealul Sângeorgiu, unde se află o unitate SS, bine înarmată şi poziţionată în tranşee făcute din timp, cu ajutorul localnicilor, forţaţi să participe la aşa ceva. Soldaţii români trebuiau să treacă Mureşul, sub tirul armelor inamice, apoi să atace frontal cota respectivă, cu armament depăşit şi puţin (o parte a armamentului din dotare fusese confiscat de ruşi), având în spate trupe sovietice, care i-ar fi împuşcat pe cei care s-ar fi întors din drumul spre moarte. Tactica de atacare pe flancuri, propusă de generalii români (Ion Dumitru şi Edgar Rădulescu), a fost respinsă de Comandamentul sovietic (ştiu numele generalilor sovietici, dar aceştia nu merită nici măcar să îi pomenesc, să îi fac nemuritori prin intermediul Cuvântului). “De ce s-a respins atunci tactica de învăluire a obiectivului – se întreba istoricul Grigore Ploeşteanu – şi atâţia români au fost împinşi să se cunune cu moartea pe Dealul Sângeorgiu? Trebuiau să plătească cu viaţa lor pentru campania din Răsărit, pentru războiul contra Uniunii Sovietice? Ori trebuiau să fie cât mai puţini adversari cu arma în mână ai viitoarei rânduieli staliniste, instaurate cu ajutorul blindatelor sovietice? Sau şi una, şi alta?” – Ibidem, p. 6-7). Iar autorul continua şirul întrebărilor: “De ce s-a impus Armatei 4 Române o misiune nerealistă şi o tactică inadecvată, ignorându-se propriile ei opţiuni? De ce atâta grabă de a cuceri un obiectiv care oricum ar fi căzut în urma ofensivei forţelor române şi sovietice? Şi de ce nu s-a folosit aviaţia, pentru a ataca inamicul, perfect camuflat? Cunoaşterea consideraţiilor Comandamentului sovietic este de neapărată trebuinţă. Ceea ce ştim cu certitudine este că propunerile Comandamentului Armatei 4 Române n-au întrunit adeziunea. «Intervenţiile Armatei pe lângă Comandamentul rus, cu arătarea tuturor argumentelor, care pledează pentru o misiune proporţională puterii de care dispune, nu a avut efect», îl informează, la 27 septembrie 1944, generalul de Corp de armată Gheorghe Avramescu, pe şeful Marelui Stat Major Român, şi accentuează: «Armata a consimţit la aceste sacrificii, pentru a nu lăsa loc niciunui comentariu asupra dorinţei trupelor române – de a lupta pentru recucerirea Ardealului.»” (Ibidem, p. 213-214).

Despre carnagiul care a avut loc la Oarba de Mureş avem o mărturie extraordinară a căpitanului Ion V. Emilian: “Am văzut destule orori, însă mai grozave ca acestea niciodată! Pierderile sunt aşa de mari, încât acum, pe 300 de metri, cizmele noastre nu mai ating niciodată pământul. Mergem peste cadavrele noastre. Pământul este acoperit de un imens covor elastic, moale, de carne românească.” (Ibidem, p. 214).

                                                                           Ilie Rad

P.S. Fac un apel, prin intermediul ziarului Cuvântul liber, la cei care moştenesc arhiva istoricului Vasile T. Suciu, să vadă dacă nu găsesc mărturiile celor doi veterani din satul Nandra. De asemenea, poate mă ajută cineva cu fotografiile celor doi năndreni.

Adaugă comentariu