În 1973, elev de liceu fiind şi destul de iniţiat în tainele limbii lui Esenin, după 7 ani de studiu al limbii ruse, am trimis faimosului ziar sovietic Izvestia (unul din ziarele de referinţă ale Uniunii Sovietice, alături de Pravda) o scrisoare, în care îmi exprimam dorinţa de a coresponda cu un elev din Uniunea Sovietică. Ziarele Izvestia şi Pravda se puteau cumpăra de la chişcurile noastre de difuzare a presei, nu ştiu dacă în fiecare zi, dar, în orice caz, destul de frecvent.
Ziarul amintit mi-a îndeplinit rugămintea, fiindcă, la scurt timp, am primit o scrisoare de la Lena Rudakova, elevă şi ea la un liceu moscovit. Recitesc scrisoarea cu ochii şi sufletul maturului şi nu pot să nu remarc faptul că ea este un autentic simbol al copilăriei şi al tinereţii noastre. Pe o coală de caiet cu pătrăţele, Lena îmi scria că iubeşte lectura, teatrul, sportul (voleiul), muzica (mai ales cea de estradă, dintre soliştii români preferându-l pe Dan Spătaru), că a vizionat câteva filme româneşti, care i-au plăcut: Cântecele mării, Tunelul etc. La scrisoare a anexat un trandafir decupat dintr-o felicitare, o secvenţă foto dintr-un film de desene animate şi fotografia ei în alb-negru, prost executată, dar cu o dedicaţie promiţătoare pentru un tânăr ca mine („Dragului Ilie, de la Lena. 11. 06. ’73”). Fotografia îmi arăta o adolescentă într-o curte ţărănească, în spatele căreia se văd trunchiurile unor mesteceni (cred că de atunci am rămas îndrăgostit de aceşti arbori, atât de cântaţi de Esenin în poezia sa).
Am corespondat apoi în toţi anii de liceu şi de facultate. Primeam invariabil aceleaşi plicuri, cu dungi colorate pe margini, de tipul „par-avion”. Mai târziu, într-una din multele scrisori, mi-a spus că s-a căsătorit cu Saşa şi că s-au mutat într-o locuinţă nouă, din Satul Olimpic. Şi eu mă căsătorisem, aşa că am început să facem schimb cu poze de familie. Tăvălugul timpului a trecut şi peste noi…
Desigur, am păstrat toate scrisorile Lenei, după cum păstrez, în general, toate epistolele şi mesajele primite, pe care le consider frânturi de viaţă. („Aduni toate hârţoagele de pe lume!”, îmi spun mereu ai casei! Asta cam aşa e! Dar mă consolez cu gândul că şi Mircea Eliade făcea la fel: “De mic, aveam o manie de arhivar: păstram tot, chiar şi cărţile poştale trimise de prieteni, vara, de la băi.”[1] Eu păstram inclusiv biletele de autobus, pe distanţa Nandra-Luduş, crezând că acestea îmi vor folosi în planurile mele literare.)
Niciodată nu m-am gândit cum va fi întâlnirea mea cu Lena, fiindcă nu credeam că voi avea prilejul să vizitez Moscova. Dar iată că ocazia mi s-a ivit, în luna decembrie 1999 (eram deja lector la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai”), când am avut bucuria de a petrece zece zile la Moscova, în calitate de observator internaţional la alegerile locale din capitala fosta capital sovietică, graţie unei invitaţii venite de la The International Discussion Club din Moscova (preşedinte: Andrei Ojarovski). Programul celor zece zile petrecute la Moscova a fost dens şi variat, astfel că, pe lângă activităţile planificate din timp, am avut ocazia de a vizita monumente, palate şi obiective turistice, care constituiau mândria Moscovei, de a avea intâlniri cu diverse personalităţi (cu scriitorul Ion Druţă, de pildă, sau Mihail Friedman, cel mai mare traducător al lui Sadoveanu în limba rusă, cu aceşti doi autori făcând ample interviuri. Mihail Friedman mi-a oferit şi trei scrisori inedite de la Mihail Sadoveanu, pe care le-am publicat în revista Excelsior, anul X, nr. 14, 2001, p. 61-63). Aşa s-a născut şi cartea mea, De la Moscova la New York (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005), graţie căreia am putut face, în 2018, cea de-a treia călătorie în Statele Unite.
Într-o după-masă, înarmat cu prima scrisoare primită de la Lena, am pornit în căutarea prietenei mele necunoscute.
Trebuie să precizez că eram foarte sceptic că voi găsi adresa Lenei, fiindcă strada indicată pe plic (Pelşe, după numele unui fost demnitar comunist sovietic; i-am văzut urna funerară în zidul Kremlinului) nu figura în nomenclatorul străzilor moscovite. Moscova are mii de străzi şi peste zece milioane de locuitori, aşa că şansele mele erau foarte mici. (Cum ar zice un prieten de-al meu: „No caută, frate Ilie, acul în carul cu fân!”). Dar încercarea moarte n-are!
Am luat metroul până în staţia Iugo-Zapadnaia, urmând ca de acolo să mă duc pe jos până în Satul Olimpic, construit special pentru Jocurile Olimpice de la Moscova, din anul 1980. Înainte de a ieşi din metrou, în înghesuiala care se crease, ce-mi trece prin cap? Ia să o întreb pe doamna elegantă din spatele meu (care mi se părea a fi o “ucitelniţă”[2], deşi rusoaicele în general sunt vestite pentru frumuseţea şi eleganţa lor), dacă nu ştie unde e adresa la care doream să ajung, scrisă pe plic. Se vede că sunt un om norocos: doamna Nadejda Kiseleva (am aflat ulterior numele ei) locuia, culmea, pe aceeaşi stradă, la doi paşi de locuinţa căutată de mine. Am urcat în troleibusul 224. Pe drum am aflat că doamna Kiseleva nu este „ucitelniţă”, cum credeam, după eleganţa vestimentară şi distincţie, ci funcţionară la un oficiu poştal (am profitat de prilej şi i-am transmis propunerea de a se tipări o carte cu abonaţii telefonici ai Moscovei, cum are orice oraş civilizat, şi de a se monta pe străzi cabine pentru telefoane internaţionale. Căci nu exista aşa ceva la Moscova, în schimb, la unele instituţii, am gasit telefoane de unde puteai vorbi, local, cât voiai, pe gratis.) Extrem de amabilă, dar curioasă să asiste la un moment emoţionant (între timp i-am spus şi dânsei povestea mea şi a Lenei), doamna Kiseleva a urcat până la etajul VIII (în realitate VII, căci, aşa cum se ştie, ruşii socotesc parterul ca fiind primul etaj). Am sunat la nr. 85. Ne-a întâmpinat o adolescentă: era Ira (Irina), fata Lenei. „Sunt Ilie, din România. O caut pe Lena!” Ira ştia de existenţa mea din scrisorile mamei sale. După două secunde apare Lena. Alta decât cea pe care o ştiam din fotografie.
A venit imediat şi Saşa, soţul Lenei. Îmbrăţişări, emoţii, pupături pe amândoi obrajii. Ce mai, o secvenţă demnă de emisiunea realizată de Andreea Marin. (Apropo de “Surprize-Surprize”, domnul Cristian Botez, atunci ataşatul nostru cultural la Moscova, îmi spunea că şi ruşii au o asemenea emisiune, unde se prezintă cazuri cu adevărat dramatice: copii care nu şi-au văzut niciodată părinţii, deportaţi în anii teroarei staliniste, foşti prizonieri, care-şi regăsesc familia după o jumătate de secol etc. Nu ca la noi: câte-o c… fugită cu vreun arab, vine acum în chip de mare eroină, pe banii Taromului, după ce, ani de zile, n-a ştiut de mamă, n-a ştiut de tată, că de ţară nu mai vorbim.)
Schimbăm primele impresii, apoi Lena propune să mergem cu toţii la familia Rubenov, din apropiere, unde Vladimir, director la Lukoil, îşi serba ziua de naştere. Excelentă ocazie de a cunoaşte viaţa într-o familie rusească (descălţatul la intrare este aici obligatoriu). Am povestit cu Lena, Ira, Saşa, Tatiana şi Vladimir (de faţă fiind şi căţeluşa Marta!), până după miezul nopţii, discutând despre toate: politică, viaţă de familie, cultură, istorie, despre Stalin şi Soljeniţîn. Unul din bunicii lui Vladimir a fost deportat în timpul teroarei staliniste, fiind denunţat că ar fi ostil regimului comunist. Ceea ce mi-a povestit ar putea constitui subiectul unui roman (de exemplu, i se relatase că, disperaţi, deţinuţii mâncau carnea celor decedaţi!).
M-am imprietenit şi cu Saşa, care este Erou al Muncii. (În toiul conversaţiilor, Lena a ţinut să precizeze că, în timpul conflictului din Iugoslavia, din acel an, România nu a permis avioanelor ruseşti survolarea spaţiului aerian al României. Aşa e, dar nu puteam fi cu fundul în două luntri!).
În scurtul meu sejur moscovit, am mai fost încă o dată în familia Lenei, cu care am petrecut o după-masă frumoasă, cu mâncare tradiţională rusească, cu vin şi vodcă din belşug. Am convenit să ne mai vizităm, să ne scriem mai des. Mizam pe tinereţea şi inteligenţa Irei, care putea întreţine legăturile dintre mine şi părinţii ei. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat. Se vede că nu mai avem elanurile tinereţii noastre…
Plănuisem, împreună cu fostul nostru ambasador la Moscova, Vasile Soare, să fac o nouă vizită la Moscova, pentru a putea asista la depunerile de coronae, la cimitirul eroilor români, morţi la Stalingrad. Mi-aş fi făcut timp să o revăd şi pe Lena şi familia ei. Dar a venit pandemia, care mi-a zădărnicit planurile. Iar după pandemie, a apărut un necaz şi mai mare: “operaţiunea militară specială” din Ucraina (termen folosit în mod obligatoriu în Federaţia Rusă, în locul celui de “război”), despre care nimeni nu ştie când şi cum se va termina.
[1] Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, ed. cit., p. 222.
[2] ucitelniţă – profesoară, în lb. rusă.