Motto: “Este aproape de necrezut cum o simplă întâmplare, ce pare a nu avea nicio semnificaţie, poate dobândi, după un timp, putere de simbol, în care se încheagă, ca într-o viziune, o întreagă istorie.”
(Lucian Blaga, Luntrea lui Caron[1])
1. Geneza poveştii. „Ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă!”, cum spune Nina Cassian undeva! Există întâmplări a căror semnificaţie nu o percepi decât după consumarea lor. “Am înţeles, mai târziu – scrie şi Mircea Eliade –, cum un amănunt oarecare, o întâmplare fără nicio semnificaţie aparentă, îţi poate schimba radical viaţa, împingându-te pe un drum care, doar cu puţin ceasuri mai înainte, ţi se părea indiferent sau improbabil.”[2]
Exact aşa s-a întâmplat cu mine, în povestea care urmează. La sfârşitul anului II de liceu, am primit drept premiu (e vorba de premiul II, premiul I fiind luat, ca şi în anul anterior, de către colega mea, Rozalia Fodor) o carte recent apărută în româneşte: O tragedie americană, de Theodore Dreiser. Era a patra reeditare în limba română a cunoscutului roman, tradus în româneşte de Leon Leviţchi şi Pericle Martinescu (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971), iar acest succes se explică nu prin faptul că ne aflam atunci în plin “luminiş al comunismului românesc” (Ana Blandiana), ci graţie orientării de stânga a scriitorului american. În 1927, romancierul vizitase Uniunea Sovietică, având ca rezultat lucrarea Dreiser priveşte spre Rusia, iar cu câteva luni înaitea morţii, scriitorul ceruse să fie primit în rândurile Partidului Comunist American).
Revenind la cartea primită de mine ca premiu, secretarul organizaţiei de bază PCR din liceu, profesorul Ioan Olaru, scrisese pe carte următoarea dedicaţie: „U.T.C-istului RAD ILIE, secretarul Comitetului U.T.C din Liceul de cultură generală nr. 1 Luduş, pentru valoroasa activitate desfăşurată în organizaţia U.T.C în anul şcolar 1971-1972. / Secretar P.C.R., I[oan] Olaru. Director liceu, / A[ugustin] Micu”. Sub text, însemnarea mea: „Luduş, 18 iunie 1972”. Regret mult că, odată cu donaţiile de cărţi făcute unor biblioteci judeţene, am donat şi această carte, al cărei text facsimilat nu-l mai pot reproduce.
Cred, sunt absolut convins, că a fost prima carte din literatura americană cu care am luat contact. Cum atunci cel mai la îndemână refugiu al liceenilor era lectura (căci programele televiziunii erau puţine şi monotone, cenzurate şi politizate, barurile şi discotecile aveau program redus etc.), îmi amintesc că am citit la puţin timp romanul şi am fost foarte impresionat de tragedia lui Clyde şi a Robertei, după cum rezultă din însemnările făcute în jurnal. Romanul lui Dreiser a fost, pentru o vreme, singura mea lectură din literatura americană. Nu ştiam atunci că, peste 30 de ani, respective în anul 2000, subiectul Dreiser va deveni, pentru mine, unul din cele mai fascinante momente ale scurtului meu stagiu american.
Cred că în timp ce mă plimbam cu profesorul John Ryder pe străzile Clujului, înainte de a pleca în SUA, acesta mi-a spus că la Cortland se păstrează o casă în care au trăit prototipurile personajelor principale din romanul scriitorului marican.
După ce am ajuns la Cortland, am fost atât de provocat de noutăţi şi evenimente, încât abia spre sfârşitul stagiului am avut răgazul de a mă ocupa de Dreiser şi de legăturile lui cu Cortlandul. Henry mi-a dat numele unui profesor de la Departamentul de Geografie al Universităţii, Joseph Brownell, care ar fi scris o carte despre legăturile lui Dreiser cu Cortlandul. I-am găsit, cu ajutorul lui Mihai, adresa pe Internet şi i-am trimis un mesaj că vreau să ne întâlnim, dar nu am primit niciun răspuns. I-am căutat numărul de telefon în Directory, i-am lăsat un mesaj pe robot, dar şi acest lucru a fost în zadar. În cele din urmă am descoperit un exemplar din cartea lui Brownell la Librăria din Cortland (Adirondack Tragedy. The Gilllette Murder Case of 1906 (Revised Edition), by Joseph W. Brownell and Patricia Wawrzaszek Enos, Joseph Brownell, Cortland NY 13045, 1998), pe care mi-am cumpărat-o imediat.
- Corespondenţa cu primarul oraşului Cortland. Contrariat că nu am găsit în Cortland nicio urmă care să ateste legăturile acestei localităţi cu Dreiser, i-am scris primarului din Cortland, domnul Bruce Tytler, următoarea scrisoare:
Stimate Domnule Primar,
Mă numesc Ilie Rad şi sunt profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, România. În această toamnă am petrecut două luni la SUNY Cortland, unde am predat cursul Jurnalismul contemporan est-european. Trebuie să vă spun că am fost încântat de tot ce am văzut şi am trăit aici, la Cortland, şi abia aştept să mă întorc acasă şi să împărtăşesc cititorilor din România impresiile mele extraordinare despre America în general şi despre Cortland în particular.
Unul din cele mai interesante evenimente trăite de mine aici se leagă de relaţia pe care marele scriitor american, Theodore Dreiser, a avut-o cu oraşul Dvs., pe care l-a făcut nemuritor, prin celebrul său roman, O tragedie americană.
Domnule Primar, eu provin dintr-o ţară care are, ca multe ţări europene, o istorie de peste 2000 de ani. Comparativ cu noi, SUA au o istorie de circa 300 de ani. De aceea înţeleg perfect dorinţa americanilor de a face ca prezentul să devină cât mai repede istorie. Borges spunea: „Ce este prezentul? Este momentul în care viitorul devine trecut…”. (Aşa am interpretat eu un mic amănunt: faptul că în parcurile din Cortland şi din alte localităţi, pe plăcile de marmură sunt trecuţi, în semn de omagiu, nu numai soldaţii care şi-au dat viaţa pentru ţară, ci şi cei care au „răspuns la chemarea patriei”, participând la diverse războaie, dar rămânând în viaţă). Această obsesie pentru vechime se poate vedea şi din faptul că foarte multe case poartă indicaţia anului în care au fost construite, dându-se de înţeles că, cu cât o casă este mai veche, cu atât ea este mai valoroasă. De asemenea, am fost surprins să constat că un coleg a organizat acasă la el un picnic cu ocazia mutării într-o casă …veche! (La noi, asemenea petreceri au loc cu ocazia mutării într-o casă nouă.)
Acest interes pentru trecut, pentru istorie, contrastează cu dezinteresul pentru alte fapte. De pildă, am vizitat clădirea ridicată în 1904 (la intersecţia străzilor Miller şi Homer), fostă proprietate a familiei Gillette, unde au lucrat Grace Brown şi Chester Gillette, prototipurile personajelor principale ale romanului amintit al lui Dreiser. Am fotografiat casele în care au locuit Grace Brown şi Chester Gillette (situate pe 7 Wheeler Street, respectiv 17 East Main Street), fiind foarte surprins să constat că pe clădirile respective nu există nicio plăcuţă care să amintească trecătorilor acest lucru.
Având în vedere faptele de mai sus, vă propun următoarele:
- Pe clădirile amintite mai sus să se monteze plăcuţe prin care să se spună trecătorilor ce legături au aceste clădiri cu celebrul roman al lui Dreiser. Clădirile ar putea deveni astfel importante puncte de atracţie pentru turiştii americani şi străini, cu toate consecinţele benefice (economice, culturale, sociale etc.), pe care le-ar avea acest turism pentru oraşul Cortland. Profesorul Joseph Brownell, de la SUNY Cortland, autorul unei cărţi despre tragedia din Adirondack, petrecută în 1906, vă poate face propuneri de texte pentru plăcuţele respective.
- Propun ca într-una din pieţele oraşului să se ridice un monument (statuie, bust) închinat scriitorului Theodore Dreiser, ca un omagiu adus de comunitatea locală faptului că, prin capodopera sa, scriitorul a făcut din Cortland un oraş celebru.
- Propun ca o stradă din Cortland să primească numele Theodore Dreiser. S-ar face astfel o dreptate scriitorilor în general, fiindcă, studiind nomenclatura străzilor din Cortland, am observat că doar oamenii politici beneficiază de privilegiul de a împrumuta numele lor unor străzi .
Mulţumindu-vă pentru timpul acordat lecturii acestei scrisori, aştept cu mare interes răspunsul Dvs.
Cu respect,
Ilie Rad
Cortland, 21 octombrie 2000”.
Scrisoarea avea la expeditor şi adresa lui John Ryder, fiindcă eu urma să părăsesc în curând America.
La puţin timp după aceea, John mi-a comunicat că primarul din Cortland, domnul Bruce Tytler, a răspuns scrisorii mele. Iată şi răspunsul:
„January 9, 2001
Dear Mr. Rad:
Thank you for letter regarding our community and its connection to the novel, An American Tragedy. Your suggestions are intriguing but personally I’m not inclined to glorify murder. I also believe we should be sensitive to the Brown family ― some of whom still live in the area. However, if it were done right some of your outcomes might be possible. Therefore, I will pass your suggestions onto the Cortland County Director of Tourism and get his input.
Oance again, I thank you for your interest in our community and I wish you all the best as return to your University in Cluj-Napoca, România.
Sincerely,
Bruce Tytler,
Mayor”*.
* “9 ianuarie 2001 / Dragă Domnule Rad, / Vă mulţumesc pentru scrisoarea referitoare la comunitatea noastră şi la legăturile ei cu romanul O tragedie americană.
Propunerile Dvs. sunt provocatoare, dar personal nu sunt înclinat să glorific o crimă. Cred, de asemenea, că ar trebui să fim sensibili faţă de familia Brown – câţiva urmaşi trăiesc încă în zonă. Aşadar, voi transmite sugestiile Dvs. directorului regional al turismului din Cortland şi voi afla răspunsul./
Din nou, vă mulţumesc pentru interesul arătat comunităţii noastre şi vă doresc toate cele bune la întoarcearea la Universitatea Dvs. din Cluj-Napoca, România.
Al Dvs. sincer,
Brice Tylor, primar”.
Sunt curios dacă propunerile mele se vor materializa în ceva concret. Poate dialogul meu cu primarul din Cortland va continua…
Raportând acest răspuns la realităţile româneşti, ar însemna ca noi să nu îl mai omagiem pe Liviu Rebreanu, de pildă, pentru că şi la baza romanelor sale, Ion sau Pădurea spânzuraţilor, stă tot o crimă. Se poate vedea, de aici, cât de deosebită este, din anumite puncte de vedere, mentalitatea americană faţă de cea româneasca!
3. Pe urmele personajelor din roman. Se înţelege că am citit cu voluptate cartea semnată de profesorul Joseph Brownell şi Patricia Wawrzaszek Enos (Adirondack Tragedy. The Gilllette Murder Case of 1906 (Revised Edition), by Joseph W. Brownell and Patricia Wawrzaszek Enos, Joseph Brownell, Cortland NY 13045, 1998), care analizează faptele reale care au stat la baza romanului O tragedie americană. Cartea urmăreşte rădăcinile familiilor Brown şi Gillette, împrejurările în care unii membri ai celor două familii au ajuns la Cortland, insistând, aşa cum e normal, pe relaţiile dintre Chester şi Grace.
Aceştia s-au cunoscut la fabrica de rochii a lui Horatio Gillette, unchiul lui Chester. Grace venise din localitatea South Otselic, unde părinţii ei aveau o fermă şi locuise, iniţial, la sora ei, Ada, care închiriase o casă pe Fifth Avenue. În toamna anului 1905, în familia Brown se consumă o primă tragedie: Robert, fiul Adei, în vârstă de câţiva ani, moare din cauza unui accident stupid (şi-a produs la gât o rană, cu o jucărie; infectânu-se, micul Robert moare). În urma acestui nefericit eveniment, Ada şi soţul ei părăsesc Cortlandul, iar Grace se mută la Mrs. Carrie Wheeler, pe strada care acum se numeşte Wheeler, nu departe de fabrica lui N. H. Gillette. (Interesant, pe linia coincidenţelor, că primul roman al lui Dreiser se numeşte Sora Carrie.) Chester soseşte la Cortland în 1905 şi locuieşte la început în faimoasa casă a unchiului său, de pe West Court Street, nr. 20, care va fi demolată în 1956, apoi se mută în gazdă pe East Main Street, la nr. 17, tot în apropierea fabricii. El apare de la bun început ca un afemeiat, curtând fetele de la Şcoala Normală (actualmente SUNY Cortland) şi de la fabrica unchiului său, unde era angajat. Cea mai puternică relaţie o va avea însă cu Grace.
În primăvara anului 1906, Grace constată că este însărcinată în urma relaţiei avute cu Chester. Autorul analizează consecinţele, greu de imaginat azi, dar foarte delicate în 1906, ale faptului ca o fată nemăritată să rămână însărcinată. Era, spune autorul, o „monstrous problem”, pentru care Grace ar fi fost stigmatizată de prieteni, cunoscuţi, părinţi, colegi de muncă etc. Din această cauză, nedoritul eveniment este ţinut în cel mai mare secret de către cei doi. La mijlocul lui iunie 1906, Grace pleacă la South Otselic, la părinţii ei, iar Chester rămâne la Cortland. În acest interval şi până la tragedia din 11 iulie, Grace îi scrie lui Chester tulburătoare scrisori de dragoste, care au fost publicate în presă încă în timpul procesului lui Chester şi care au avut un ecou extraordinar asupra publicului. Cei doi se întâlnesc la DeRyter, petrec câte o noapte la mai multe hoteluri (unde Chester se înregistrează cu nume false: Charles Gordon, Charles George etc.). Hotărăsc să facă o plimbare cu barca pe Big Moose Lake. Ce au discutat ei în această ultimă călătorie nu se va şti niciodată, fiindcă taina a fost dusă în mormânt de către cei doi. Grace este înecată, trupul ei fiind descoperit a doua zi. Peste trei zile, autorul crimei este arestat.
La proces, Chester a spus că Grace a sărit din barcă, disperată, şi, cum nu ştia să înoate, s-a înecat. Tribunalul a fost însă de altă părere. Luând în calcul derularea faptelor, a ajuns la concluzia că a avut loc o crimă premeditată, pusă la cale de Chester, care a fost condamnat la moarte şi executat prin electrocutare, pe faimosul scaun electric, construit de celebrul inventator, Thomas Alva Edison (1847-1931; Edison a inventat telegraful duplex, sistemul telegrafic de transmitere simultană a mesajelor, microfonul telegrafic cu praf de cărbune, fonograful, lampa electrică cu incandescenţă, cu filament de cărbune etc., el conducând lucrările primei centrale electrice din New York.) Procesul a durat foarte mult, execuţia condamnatului având loc în 30 martie 1908, în închisoarea Auburn, în cimitirul căreia va fi şi înmormântat, alături de prostituate, sinucigaşi şi homeless. Mormântul acestuia nu a fost niciodată marcat, existând doar tot felul de supoziţii. Creierul lui Chester a fost prelevat de către dr. Edward Anthony Spitzka, care a studiat creierele multor criminali, inclusiv al criminalului Leon Czolgosz, care îl asasinase pe preşedintele American, McKinley.
În timpul procesului, Theodor Dreiser tocmai se muta de la Chicago la New York, încât a putut afla din ziare informaţii despre crima petrecută pe lacul Big Moose. De altfel, pentru a se documenta, el va face ulterior, mai precis în anul 1920, o călătorie la Cortland, împreună cu cea de-a doua soţie a lui, Helen. A vizitat Cortlandul, unde a discutat cu oameni care l-au cunoscut pe Chester, a văzut ferma familiei Brown de la South Otselic, iar la Dolgeville a obţinut copii de pe originalele scrisorilor dintre cei doi tineri nefericiţi, păstrate de secretara fostului procurer, George W. Ward, care decedase în 1918. A închiriat chiar o barcă şi s-a plimbat, împreună cu Helen, pe Big Moose Lake, unde se petrecuse tragedia din 1906. Multe informaţii despre acea călătorie le găsim în propriul jurnal al lui Dreiser, ca şi în cartea memorialistică a soţiei sale, Helen Dreiser, My Life with Dreiser, World, New York, 1951.
La redactarea romanului său, Dreiser a fost atât de aproape de faptele petrecute, încât mulţi l-au acuzat de… plagiat! În fond, ca fost ziarist, Dreiser era, cum bine spune Brownell, un „fanatic for detail” (p. 163).
Din cartea profesorului Brownell am aflat informaţii privind împrejurarea în care a avut loc crima, reconstituind evenimentele pe zile, apoi despre proces, despre reflectarea acestuia în presă; am aflat verdictul şi cum s-a scurs timpul până la executarea verdictului, fiind descrisă execuţia propriu-zisă. Un foarte interesant capitol este dedicat relaţiilor dintre fapte şi ficţiune, filmelor şi miturilor născute din această tragedie, pe care Dreiser o considera tipică pentru societatea americană.
În capitolul „Whatever Became of…”, vedem destinul personajelor implicate în faimosul proces, ca şi al locurilor legate de acesta. Fosta Şcoală Normală a devenit acum SUNY Cortland. Biserica Presbiteriană frecventată de Chester este şi în prezent una din cele mai puternice biserici locale. Casa în care a locuit Grace, la sora ei căsătorită, de pe Fifth Avenue, este în prezent proprietatea unui pompier pensionar. Casa de pe Wheeler, unde a locuit Grace ulterior şi unde a stat mult de vorbă cu Chester, adăposteşte în prezent un serviciu veterinar. Casa în care a locuit Chester la unchiul său, Noah Horatio Gillette, a fost demolată în 1956. Pe locul ei s-a construit alta, folosită acum de comunitatea academică locală. A doua casă în care a locuit Chester se păstrează exact ca în urmă cu o sută de ani. Nu departe de aceasta se află casa în care a trăit Hariett Benedict, al cărei rol este mult exagerat de Dreiser (ea fiind o persoană a „triunghiului conjugal”). Se păstrează, de asemenea, clădirea fabricii unde au lucrat cei doi eroi, devenită acum depozit de mobilă. Dintre personajele implicate în proces, unele au sfârşit în anonimat, altele au ajuns personalităţi cunoscute. George Washington Ward, procurorul, a devenit judecătorul regiunii Cortland, murind în mica localitate Dolgeville. Pe casa lui este singura urmă care aminteşte de cazul Gillette: „JUDGE GEORGE W. WARD / 1971-1918 / 1908 D. A. Herkimer Count! / During famous trial, basis of Dreiser’s American Tragedy! / 1906 Judge of Herkimer Co. / Bicentennial ’75”. Guvernatorul Charles Evans Hughes, cel care ar fi putut să comute pedeapsa capitală a lui Chester, a devenit secretar de stat sub preşedintele Harding, servind apoi, pentru mulţi ani, ca preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie a SUA. N. H. Gillette, unchiul lui Chester, s-a recăsătorit, în 1920 (în 1916 îi murise soţia Carrie), la vârsta de 65 de ani, cu o femeie de 30 de ani, dar a murit la puţin timp după întoarcerea din voiajul de nuntă. Celelalte personaje au sfârşit în anonimat.
În ultimul capitol („Mother and Son”) vedem relaţiile dintre mama lui Chester şi fiul ei criminal, punând la iveală două scrisori inedite, care nu au fost folosite la proces, pentru ca juriul să nu fie influenţat, în decizia sa, de relaţiile înduioşătoare dintre mamă şi fiul ei.
Aşa cum, în cazul romanului Ion, de Liviu Rebreanu, s-au făcut analize detaliate privind raportul dintre ficţiune şi realitate, aşa se întâplă şi în cartea profesorului Brownell. Se face o paralelă între personajele reale şi cele fictive, constatându-se o corespondenţă aproape perfectă. Din cele 52 de personaje reale, doar 5 nu au corepondenţă în roman, iar un singur personaj din roman nu are corespondent în realitate. Dreiser a păstrat fie iniţialele personajelor sale (Chester Gillette -> Clyde Griffiths), fie iniţiala nickname-ul (Grace Billy Brown -> Roberta Bobbie Alden). Cortlandul este înlocuit cu Lycurgus, localitate inexistentă (un nume cu rezonanţă latină, ca multe altele din zonă: Homer, Cincinatus, Syracuse etc.).
Lucrarea profesorului Brownell şi a colegei sale are numeroase ilustraţii, fotografii (multe executate de autori), arborele genealogic al familiei Brown şi Chester, hărţi cu traiectoria ultimei călătorii a celor două personaje etc.
- Epilog cu speranţe. Cu puţin timp în urmă, buna mea prietenă din Cortland, Sharon Pesesky, mi-a trimis un mesaj cu informaţii interesante. Astfel, clădirea Fabricii Gillette, unde s-au cunoscut Chester şi Grace, a intrat în renovare. Muncitorii care lucrau aici au descoperit, la fundaţia cladirii, o capsulă a timpului, o cutie ermetică, din cupru, în care se aflau diferite documente pe hârtie, afectate puţin de umezeală (au trecut, totuşi, mai bine de 130 de ani de când a fost îngropată capsula timpului!). Documentele au fost date unei firme de specialitate, pentru a le salva şi descifra conţinutul.
În ziua acelei descoperiri, parcă printr-un joc al destinului, s-a inaugurat Grace Brown House, un aşezământ care oferă 25 de camere pentru cei care au suferit violenţe în familie, pentru persoane cu dizabilităti sau oameni foarte săraci, investiţia fiind de 7,7 milioane de dolari. Instituţia a preluat numele prototipului eroinei din romanul lui Dreiser, Grace Brown, în onoarea acesteia, care a venit la Cortland, la începutul secolului XX, în căutarea unei vieţi mai bune, dar a fost înecată de prietenul ei, Chester Gillette.
Se pare că la inaugurarea aşezământului a participat şi Doamna Kathy Hochul, prima femeie guvernator al Statului New York, căreia i-am trimis o scrisoare de felicitare pentru iniţiativă, precum şi un exemplar cu autograf din volumul America from Cortland.
Cum multă lume se va întreba ce-i cu numele Grace Brown, autorităţile vor devoala, vrând-nevrând, relaţiile oraşului Cortland cu romanul lui Theodore Dreiser.
O parte din ideile mele, din scrisoarea adresată primarului din Cortland, în anul 2000, prind, iată, viaţă!
Ce bine se adevereşte în acest caz vorba americanilor: “Niciodată să nu spui niciodată!”
[1] [1] Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, ed. cit., p. 90.
[2] Mircea Eliade, Memorii, ed. cit., p. 215.