Acad. Mircea Maliţa: “Vǎ confirm cǎ pǎstrez acea dozǎ de optimism, care ne face viaţa suportabilǎ şi meritând sǎ fie trǎitǎ cât mai mult!”
– Stimate Domnule Academician, Dvs. v-aţi nǎscut la Oradea (la 20 februarie 1927), tatǎl Dvs. fiind avocat. Din câte ştiu, nu treceţi uşor la confesiuni. Totuşi, aş vrea sǎ vǎ rog sǎ evocaţi copilǎria Dvs., atmosfera familialǎ în care aţi crescut şi v-aţi format!
– Pot sǎ vǎ spun cǎ, pentru mine, copilǎria a fost o porţiune de viaţǎ extrem de formativǎ, întrucât am avut o familie foarte strânsǎ şi solidarǎ, iar membrii acestei familii aveau tipurile cele mai deosebite şi personalitǎţile cele mai variate, începând cu pǎrinţii mei, Pavel Maliţa şi Veturia (nǎscutǎ Chirilǎ). Eu îi ascultam pe toţi, trebuia sǎ pun cap la cap ideile, sfaturile şi opţiunile lor. Asta a fost o îndeletnicire care mi-a rǎmas: sǎ pot sǎ-i ascult pe oameni, sǎ-i observ, sǎ pot sǎ învǎţ de la ei.
Unul dintre ei – un unchi de-al meu, dupǎ mamǎ, Augustin Chirilǎ – mi-a dat chiar multe sfaturi. Îmi ţinea adevǎrate lecţii de relaţii internaţionale! Era pasionat de politica internaţionalǎ (pe care o urmǎrea cu pasiune, ascultând zilnic ştirile, la radioul german şi la cel unguresc) şi nu prea avea cu cine vorbi – mai ales cǎ problemele politice internaţionale erau delicate – şi-atunci mǎ lua pe mine şi începea sǎ povesteascǎ – mai mult pentru el însuşi –, iar eu îl ascultam. Însǎ atunci a fǎcut nişte predicţii, care m-au impresionat toatǎ viaţa. Odatǎ mi-a spus: “Puiule – cum îmi zicea –, ne aşteaptǎ vremuri grele!” Eram în 1934, Hitler cucerise puterea în Germania. “Intrǎm – continua el – într-o zonǎ foarte complicatǎ” şi apoi, pe mǎsurǎ ce ne apropiam de conflict, spunea, în anul urmǎtor, cǎ rǎzboiul este inevitabil şi cǎ vor pierde nemţii în mod sigur. Şi îmi demonstra acest lucru, cu atlasul geografic. Mǎ punea sǎ caut pe hartǎ unde sunt resursele necesare în rǎzboi. În 1938, acest unchi era primarul Oradiei (al Orǎzii, cum se spunea atunci), înainte fiind subprefect la Prefectura Bihor. N-a fǎcut politicǎ toatǎ viaţa, ci doar administraţie. El considera cǎ este gestionarul-şef, care rǎspunde de buna înţelegere şi satisfacere a cerinţelor populaţiei. De la el am învǎţat aceastǎ deprindere de a asculta, dar de la fiecare din cei trei unchi am învǎţat, de fapt, şi alte lucruri. Aşa cǎ eram, atunci, într-un fel de seminar permanent, fiindcǎ în casǎ eram singurul bǎiat, ca nepot al lor. M-am bucurat de atenţia unchilor mei din partea mamei – Augustin, Iosif şi Aurel – şi mai târziu. În vremuri de bejenie, m-au primit la ei, când am fost refugiat.
Ei bine, aceastǎ atmosferǎ, foarte instructivǎ, mi-a dat, devreme, o idee, care s-a “copt” în timp, a rǎdǎcinilor. Cine suntem noi? Mai sunt Maliţeşti pe lume? Şi mi-am spus aşa: Cine n-are “dosar” nobiliar şi arbore genealogic, ca mine, trebuie sǎ caute altceva. Sǎ-şi caute, mǎ rog, rǎdǎcinile populare, eventual strǎmoşii, sǎ vadǎ unde-au stat, ce-au fǎcut, cu ce s-au îndeletnicit antemergǎtorii sǎi. A fost o întrebare pe care, pânǎ la urmǎ, am lǎmurit-o. Am aflat cǎ Maliţeşti au fost şi au trǎit în Bihor. L-am gǎsit pe unul, pe care îl chema Maliţa şi care era pǎstor, la 1703, în Munţii Apuseni. Am aflat şi o întâmplare cu el, care iese din tiparele obişnuite şi pe care am mai povestit-o în Memoriile mele (fiindcǎ eu lucrez la aceste memorii, care se aflǎ în pregǎtire – tot adun material).
Era pe timpul lui Francisk Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei. Între 1703 și 1711, el a condus răscoala „curuților” împotriva dominației habsburgice din Ungaria (Revolta Curuților), care, în cele din urmǎ, a fost înfrântǎ, autoritatea Casei de Habsburg în Transilvania și Ungaria fiind restabilită efectiv în anul 1711, prin Pacea de la Satu Mare. Curuţii erau un fel de haiduci, deopotrivǎ români şi maghiari din Transilvania, care luptau împotriva stǎpânirii habsburgice. Adversarii curuţilor erau lobonţii, termen folosit pentru ostaşii de diferite naţionalităţi, care erau în slujba Imperiului Habsburgic. Aşadar, curuţii erau oamenii lui Rákóczi, iar lobonţii erau soldaţi imperiali. Când ascultǎm pe Liszt, dǎm de fastidiosul Marş al lui Rákóczi, dovadǎ a omagiului ce i l-a adus posteritatea.
Aşadar, pǎstorul Maliţa şi cu ortacul lui stǎteau în munţi. Într-o zi, din vale vin doi soldaţi. Cei doi pǎstori se întreabǎ: “Ce o fi cǎutând ǎştia pe la noi? Ce vor sǎ afle de la noi? Hai sǎ-i primim bine şi vom afla!” Şi îi trateazǎ cu ţuicǎ şi cu brânzǎ. Dupǎ ce oaspeţii au bǎut şi au mâncat bine, au fost întrebaţi dacǎ nu vor sǎ se şi odihneascǎ puţin, ei fiind obosiţi din cauza drumului. Soldaţii au acceptat, iar în timp ce dormeau, cei doi pǎstori s-au sfǎtuit între ei şi au ajuns la concluzia cǎ cei doi soldaţi voiau sǎ-i ducǎ jos, la armatǎ. Conducǎtorii de oşti nu aveau soldaţi şi atunci recrutau oamenii cu japca sau cu arcanul, cum zice Creangǎ. “Şi ce-om face?” “Apǎi n-om mere!” Cum soldaţii dormeau adânc, cei doi pǎstori le-au pus apǎ în praful de puşcǎ, iar când aceştia s-au trezit şi au trecut la acţiune, ca sǎ-i ia şi sǎ-i aresteze, cu puştile în mânǎ, pǎstorii au luat nişte bâte, soldaţii au tras, dar puştile nu trǎgeau! Atunci au fugit, iar pǎstorul Maliţa şi cu ortacul sǎu au scǎpat de oaste!
Asta era povestea care a rǎmas în tradiţia localǎ. Aşadar, despre acest Maliţa s-a povestit mult. Am gǎsit istorioara în folclor, în poveştile populare. Am fixat cât mai exact în ce an s-au petrecut faptele respective: 1704. Apoi m-am întrebat: cei doi soldaţi au fost curuţi sau lobonţi? Şi am dedus cǎ nu au fost curuţi, fiindcǎ, la curuţi, românii mergeau singuri! Şi am scris şi ce soldaţi remarcabili au avut aceştia, dintre români. Curuţii erau puternici în Transilvania, pe când lobonţii erau, cum am spus, soldaţi imperiali şi dominau în Crişana.
– Iatǎ de ce, în Ardeal, sunt multe nume de familie Curuţ (Curuţiu) şi Lobonţ!
– Evident! În orice caz, atunci m-am amuzat mult timp, pe tema rǎdǎcinilor mele. Am aflat cǎ mai sunt Maliţeşti şi în Iugoslavia, tot pǎstori, care, se ştie, practicau transhumanţa. Am gǎsit Maliţeşti şi în Carpaţi, în Fǎgǎraş, unde este un munte cu acest nume.
– De la tatǎl Dvs., care era avocat, nu aţi moştenit nimic?
– Tata a fost funcţionar public. Şi fiindcǎ terminase Dreptul la Cluj, a fǎcut şi avocaturǎ, fiind, pânǎ la urmǎ, juristconsult la judeţ, respectiv la Prefectura Bihor. Aşadar, toţi ai mei au lucrat pentru stat, fiind slujbaşi la stat. Şi eu, şi ca diplomat sau ca profesor, am fost al statului. În terminologia noastrǎ, statul era pivotul. Ne situam în clasa mijlocie, unii mai sus, ca unchii mei, alţii mai jos, ca familia mea.
– Aceastǎ încredere în stat este o mentalitate foarte rǎspânditǎ în Ardeal. Vǎ amintiţi cǎ şi Titu Herdelea, din romanul Ion al lui Rebreanu, voia ca odraslele sale sǎ devinǎ slujbaşi ai statului, fiindcǎ statul le garanta o anumitǎ siguranţǎ!
– Mentalitatea de care vorbiţi are o explicaţie istoricǎ. Românii au avut o nostalagie pentru stat. Toatǎ viaţa lor au vrut stat. În toatǎ existenţa lor n-au avut unul: au trǎit cam o mie de ani fǎrǎ stat! Dupǎ aceea şi-au format principate şi cnezate româneşti, ca forme premergǎtoare ale statului. În Transilvania nu s-a încheiat opera de creare a unui stat, din cauza invaziie ungureşti, de la 900. Celelalte douǎ state româneşti, Muntenia şi Moldova, s-au constituit puţin dupǎ aceea (1300), cu descǎlecǎri translivane. Au beneficiat de o anumitǎ autonomie, remarcabilǎ faţǎ de condiţiile epocii: se ştie cǎŢǎrile Române n-au fost încorporate în niciun paşalâc turcesc. Turcii nu se amestecau în religie, în educaţie, localnicii fiind cei care diriguiau, bineînţeles cǎ aprobaţi de sultan, dar aleşi de populaţia localǎ – cel puţin în anumite perioade istorice. De aceea, de pe la 1500, pânǎ la 1848, românii numai state naţionale au visat! Principatele Unite au fost un exerciţiu formidabil pentru crearea unui stat. Apoi s-a produs independenţa Transilvaniei şi Unirea din 1918. Ardelenii au aşteptat o mie de ani – alta decât perioada anonimatului nostru milenar. Ei au aşteptat de la 900 pânǎ la 1900! Acesta a fost singurul lor obiectiv şi cu el în faţǎ un statut mǎcar de naţiune, alǎturi de celelalte trei naţiuni: unguri, saşi şi secui. Dar românii din Ardeal au contiunuat sǎ rǎmânǎ nişte paria.
–Dvs. v-aţi început liceul la Oradea, l-aţi continuat la Fǎgǎraş, aţi urmat câteva clase la Liceul Catolic din Beiuş, unde l-aţi cunoscut pe cel mai bun profesor de matematicǎ, Musta, cel care v-a decis destinul de matematician. Dar v-aţi trecut bacalaureatul la Bucureşti, la “Gheorghe Lazǎr”, refugiindu-vǎ aici, în 1944!
–Într-adevǎr, eu am fǎcut liceul în patru locuri. Am început la “Gojdu”, din Oradea, unde am stat timp de trei ani (1937-1940), am urmat un an la Fǎgǎraş (1940-1941, unde aveam un unchi de-al meu acolo şi am stat la el), apoi la Beiuş (1941-1944), terminându-mi studiile preuniversitare la Liceul “Gheorghe Lazǎr” din Bucureşti, în 1945.
– Am citit undeva cǎ aţi ajuns, de la Oradea la Fǎgǎraş, ascuns într-un camion!
– Nu chiar! În toamna lui 1940, mai precis în noaptea cedǎrii Ardealului de Nord-Vest, unchiul meu, Iosif, de la Fǎgǎraş, a venit cu un camion “Dodge”, al Fabricii de Explozivi din Fǎgǎraş, ca sǎ ne ducǎ la el, pe toţi membrii familiei. Pǎrinţii mei i-au explicat cǎ nu pot merge, fiindcǎ nu aveau liber de la Prefecturǎ, nu ştiau ce vor face ceilalţi, aşteptau sǎ primeascǎ un ordin din partea autoritǎţilor. Se aşteptau sǎ li se fixeze o nouǎ capitalǎ de judeţ. Unchiul meu a insistat foarte mult şi m-a putut lua doar pe mine. Am povestit, într-un interviu amplu din volumul Biobibliografie (Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2012), interviu realizat de Doamna Cristina Dobrotǎ, cum a fost drumul. Treceam pe lângǎ lungul şir de maşini ale Armatei Române, care se retrǎgea şi cǎra tunurile de 150 de mm, din fortificaţiile de la graniţa de vest, ridicate de regele Carol al II-lea, ca o linie “Maginot” a României. Mai spuneam acolo discursurile patriotice, garanţia pe care ne-o oferea Germania, cârmuirea regalǎ înţeleaptǎ şi fermǎ, cu care fuseserǎm intoxicaţi, nu erau decât fantezii înşelǎtoare.
– Cum a fost primit Diktatul de la Viena?
– În Oradea s-a creat o panicǎ generalǎ. În drumul spre Fǎgǎraş, cu camionul unchiului Iosif, spre dimineaţǎ, dupǎ o noapte de cǎlǎtorie, am ajuns la Cluj. Drumul a fost infernal, din cauza aglomeraţiei: tun dupǎ tun şi maşinǎ dupǎ maşinǎ. Obosiţi, am fǎcut rost de benzinǎ, apoi ne-am dus sǎ bem o cafea. În piaţa centralǎ a Clujului, am trecut pe lângǎ statuia Lupoaicei cu Romulus şi Remus, care fusese donatǎ de Mussolini, în 1921 (fusese donatǎ, de fapt, mai multor oraşe cu origini romane). Pe statuie cineva scrisese cu cretǎ (pentru cǎ Italia, se ştie, a avut o poziţie negativǎ, respectiv a sprijinit, la Viena, cedarea Ardealului): ”Duce, duce/ Ia-ţi capra şi şi-o fuce!” Aceastǎ inscripţie rezuma sentimentele clujenilor şi ale ardelenilor, în general, dupǎ cedarea, cǎtre Ungaria horthystǎ, a Clujului şi a nord-vestului Transilvaniei. Era o expresie popularǎ, care venea din suflet, exprimând o amǎrǎciune teribilǎ şi una politicǎ, de protest!
Am stat la Fǎgǎraş un an, 1940-1941, la Liceul “Radu Negru”, unde am urmat clasa a IV-a. Unchiul mi-a fǎcut rost de o legitimaţie cu pozǎ, de refugiat din Ardealul de Nord, şi încǎ una, “pentru a putea intra şi umbla pe teritoriul Fabricei de Explozivi”. Aceastǎ Fabricǎ de Explozivi, la care lucra unchiul Iosif şi unde şi locuia, era situatǎ înafara oraşului, încât drumul de acasǎ pânǎ la şcoalǎ şi înapoi îl fǎceam fie cu autobusul, fie cu bicicleta. Între timp, am aflat cǎ şi pǎrinţii mei de refugiaserǎ, de la Oradea, la Beiuş.
Unchiul Iosif mi-a dǎruit douǎ culegeri de probleme matematice FGM (iniţialele reprezentau numele unei congregaţii cǎlugǎreşti, care se dedicase studiului algebrei şi geometriei), precum şi un caiet mare, unde am început sǎ rezolv problemele de matematicǎ.
Cum se ştie, la începutul lui septembrie 1940, dupǎ fuga regelui Carol al II-lea, puterea politicǎ a fost acaparatǎ de legionari. Aceştia invadaserǎ şi Liceul “Radu Negru”, cu profesori cu tot. Primeam note mici, pentru cǎ refuzasem sǎ particip la o reuniune nocturnǎ a cǎmǎşilor verzi din clasǎ, într-o pǎdure, unde se fǎceau tot felul de jurǎminte, într-o atmosferǎ misticǎ. Din fericire, în ianuarie 1941, legionarii au fost înlǎturaţi de la putere. Dictatura lor a durat doar patru luni. Dar aia am simţit-o din plin. Legionarii veneau în cǎmǎşi verzi, cu diagonalǎ, inclusiv profesorii, care nu se sfiau sǎ vinǎ şi la şcoalǎ astfel îmbrǎcaţi. Mergeau dupǎ aceea în sǎli speciale, ca sǎ-şi ţinǎ şedintele, fǎceau noaptea, în pǎdure, legǎminte şi jurǎminte mistice. M-au chemat şi pe mine, dar nu m-am dus, iar pe chestia asta am mâncat o bǎtaie de la un bǎiat. Nu m-a bǎtut atât de tare, încât sǎ cad pe jos, dar mi-a dat nişte palme şi nişte pumni! A fost singura datǎ când m-a bǎtut cineva!
În anul şcolar urmǎtor, 1941-1942, m-am mutat şi eu la Beiuş, unde se refugiaserǎ pǎrinţii mei. Liceul de aici, vechi de peste o sutǎ de ani, era patronat de Episcopia Greco-Catolicǎ, aşa încât toţi profesorii, inclusiv cel de sport, veneau îmbrǎcaţi în reverende negre. Cei trei ani petrecuţi la Liceul din Beiuş au fost pentru mine cei mai productivi. Acolo l-am avut profesor de matematici pe Ştefan Musta. N-am vǎzut profesor mai bun ca el. Musta fusese asistent la Facultatea de Matematicǎ a Universitǎţii din Cluj, pe care a pǎrǎsit-o pentru a se putea cǎsǎtori cu o greco-catolicǎ, aceasta cerându-i sǎ treacǎ la catolicism şi sǎ se facǎ popǎ. Aşa încât el era preot, ca toţi profesorii din liceu. În plus, se petrecuse la Cluj o dramǎ. Profesorul, care conducea catedra din care fǎcea parte Musta, s-a sinucis. A fost gǎsit cu cuţitul de tǎiat cǎrţi, în inimǎ. Desigur, toţi cei din jurul lui au fost daţi peste cap şi rǎvǎşiţi. În aceste condiţii, Musta a hotǎrât cǎ-i mai bine sǎ plece, sǎ uite. Nu a mai revenit niciodatǎ la Universitate. În schimb, s-a dedicat unui învǎţǎmânt preuniversitar absolut avansat, bazat pe probleme. Atunci mi-am gǎsit şi eu vocaţia: rezolvitor de probleme! Eram la asta un precoce, cum sunt unii la vioarǎ. Am fǎcut probleme cu nemiluita, pe care le publicam prin reviste. M-am abonat la reviste de matematici, cǎrora le trimiteam soluţii, prin poştǎ. Când venea poştaşul la noi şi îmi aducea revistele, cu numele meu, toatǎ familia venea sǎ se uite! Acolo era scris liceul, numele elevului şi, în dreptul lui, numǎrul problemelor pe care le-a rezolvat. Acestea aveau un numǎr: 3201, 3202 etc. Uneori, dacǎ la mine erau douǎ sau trei rânduri de cifre, cu numǎrul problemelor rezolvate, atunci bucuria era şi mai mare.
Dar primii patru ani de liceu (de gimnaziu, cum ar veni azi) mi-au adus şi altceva. Am frecventat patru licee, sub patru dictaturi: carlistǎ, legionarǎ, antonescianǎ şi comunistǎ! Schimbam anul, schimbam dictatura! Or, a trǎi sub o dictaturǎ, mai ales dacǎ-i nouǎ şi vine pe capul tǎu şi o simţi, o respiri prin pori, aceasta se manifestǎ şi în relaţiile dintre oameni, în politica statului şi aşa mai departe. Cât am fost elev la Beiuş (1941-1944, fiindcǎ, aşa cum spuneam, erau aici pǎrinţii mei, refugiaţi de la Oradea), în toţi cei trei ani, la conducere s-a aflat Antonescu.
Dupǎ 23 august 1944, când a cǎzut Beiuşul, care a fost cucerit de nemţi, ca sǎ-şi retragǎ trupele, iar am luat-o prin pǎduri, am fugit peste munţi, la Brad şi apoi la Bucureşti, unde mi-am susţinut şi bacalaureatul, la Liceul “Gheorghe Lazǎr”. De atunci am rǎmas la Bucureşti.
Şi drumul la Bucureşti, în toamna anului 1944, a fost plin de peripeţii. La un moment dat, trenul a fost mitraliat dintr-un avion. Am sǎrit toţi din tren, ne-am ascuns prin porumb, pânǎ a trecut pericolul. La Bucureşti mǎ aştepta unchiul Gusti, instalat aici în 1940. Ca fost primar al Oradiei, a fost nevoit sǎ predea cheia simbolicǎ a oraşului lui Horthy, care intrase cu trupele de ocupaţie. Pentru cǎ vorbise în numele populaţiei autohtone, româneşti, din oraş, a fost expulzat cu întreaga familie, într-un vagon de transportat animale.
– Înainte de a trece la etapa ulterioarǎ evenimentelor de la 23 august 1944, aş vrea sǎ vǎ întreb cum explicaţi aderenţa mare a legionarilor, la toate categoriile sociale şi profesionale?
– Cum a fost aderenţa întregului popor german la Hitler? Sunt stǎri de mulţime, adicǎ vorbim de mentalul colectiv, care se intoxicǎ şi se contamineazǎ . Atunci se lasǎ o ceaţǎ peste societate, iar din ceaţa aceea nu se mai iese. Eu am numit pete aceste stǎri ale mentalului colectiv. Când apare o patǎ din aceasta, se formeazǎ o comunitate de prejudecǎţi. Una din formele istorice ale dominǎrii minţilor este, sǎ zicem, islamul. Dar acolo se cunosc bine regulile: cu Allah începi ziua, te rogi de cinci ori pe zi, ai o mulţime de obligaţii foarte stricte. Acestea intrǎ, desigur, în sângele oamenilor, devin stǎri colective. Dar sunt pete peste tot. Ţǎrile mari, dezvoltate, sunt pline de pete. Ţǎrile mici se contamineazǎ uşor.
– Apropo de “starea de mulţime”. În 1941, când a început rǎzboiul, Antonescu avea adeziunea populaţiei?
– Mai întâi nu trebuie sǎ uitǎm cǎ Antonescu a venit dupǎ rebeliunea legionarǎ. El a montat manipularea despre care vorbiţi. Era un joc de scenǎ: îngenuncherea oamenilor; toatǎ naţia a fost la un moment dat în genunchi, la aceeaşi orǎ, şi s-a ascultat comanda: “Români, vǎ ordon: treceţi Prutul!” Prin urmare, era o regie de proporţii. Sigur cǎ astea prind în imaginaţia publicǎ, iar oamenii s-au lǎsat prinşi. Toatǎ problema era pusǎ aşa: “Mergem sǎ eliberǎm Basarabia!” Sigur cǎ era o chestiune care-i interesa pe români. Dar Antonescu a încǎlcat promisiunea fǎcutǎ. A stabilit alianţa cu Germania – de fapt aservirea la dictatura lui Hitler (şi “Conducǎtorii” – cum era şi Antonescu numit –, aveau peste ei un Führer). Ei, Antonescu, dupǎ ce a luat Basarabia, s-a dus pe Frontul de Est, pânǎ la Stalingrad. El este eroarea noastrǎ, e greşeala istoriei. Antonescu era un dictator, care a furat o ţarǎ şi a târât-o în rǎzboi, cu toate consecinţele lui. Putea şti – dacǎ ar fi avut cât de cât cap politic, de strateg – şi trebuia sǎ ştie cǎ aceastǎ aventurǎ se plǎteşte scump şi cǎ se terminǎ prost. Dar mintea lui nu era dotatǎ cu nuanţe, anticipǎri, idei. Nu ştia ce-i posibil şi ce-i probabil, ca toţi oamenii de stat responsabili.
– L-aţi vǎzut vreodatǎ?
– Da, l-am vǎzut, când ne-a adunat, pe toţi elevii premianţi din Transilvania, la Sinaia, sǎ-i facem o vizitǎ. Aveam atunci nişte dureri de stomac, încât abia-i auzeam vorbele. Am înţeles, totuşi, cǎ spune ardelenilor cǎ totu-i asigurat şi cǎ, în curând, merg acasǎ! Ştiam cǎ asta este o gogoriţǎ. Nu credeam ce spunea.
– Se vorbea atunci cǎ drumul spre Cluj trece prin… Odessa!
– Da. Era o iluzie, pe care ne-o flutura. Dar el a fost fǎrǎ credibilitate, de la început. La noi în casǎ se ştia: ǎsta ne duce la rǎzboi, ne macinǎ şi ne terminǎ. Şi ne lasǎ la Conferinţa Pǎcii cu mâinile goale şi vinovaţi, cum s-a şi întâmplat. La noi în familie atitudinea a fost întotdeauna antifascistǎ, antihitleristǎ, antilegionarǎ.
Aţi spus într-un interviu despre Ion Antonescu: “Generalul era sigur un blestem pentru ţară, dovadă şi cum s-a încheiat perioada lui”. Comentând izbucnirea celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, vorbiţi de “un general surd pentru înţelegerea istoriei. Cu hotǎrâre agaţǎ soarta ţǎrii de cea a pierzǎtorului şi intrǎ în rǎzboi ca aliat al acestuia. Înţelepciunea româneascǎ şi strategia ei de duratǎ adoptaserǎ la polul opus preceptul clar al neîmbrǎţişǎrii cauzelor dinainte pierdute”. Aş vrea sǎ vǎ întreb: exista o altǎ variantǎ atunci? Ţara era sfârtecatǎ, Europa îngenuncheatǎ de Hitler. Ce ar fi putut face, în aceste împrejurǎri., “generalul surd pentru înţelegerea istoriei”? Se putea face altceva?
– Sigur cǎ se putea face! De ce Regele a putut sǎ îl aresteze, la 23 august 1944? Erau apoi partide politice, foarte puternice, care îl dezaprobau.
– Dar acestea au refuzat puterea, n-au dorit conducerea ţǎrii!
–Partidele politice au refuzat, într-adevǎr, fiindcǎ, spre ruşinea lor, nu erau pregǎtite pentru aceastǎ transformare. Şi nici nu le puteai pretinde mare lucru, când se transformaserǎ în partide politice de luptǎ pentru putere. La noi asta era: o luptǎ sǎlbaticǎ. Chiar se bǎteau, erau bǎtǎi cu bastoane, pentru putere. Pǎtrunsese şi la ei un sâmbure de decadenţǎ. În plus, era chestiunea legionarilor. Ei, asta-i patǎ! Aşa cum era fascismul patǎ, patǎ de mulţime. Or, pata asta exista. Şi-atunci el a zis cǎ e momentul sǎ punǎ mâna pe putere. Şi asta tot putere a fost, putere militarǎ, dictaturǎ militarǎ. Iar dictatorii militari formeazǎ o specie separatǎ, în omenire, cunoscutǎ, care nu sunt politicieni. Ei vin de la regimentele lor. Şi romanii au avut aşa ceva. Când au avut împǎraţi dintre comandanţii militari, a cǎzut Imperiul Roman! Este o diferenţǎ extraordinarǎ între gândirea unui dictator militar şi mintea unui om politic. Iar Antonescu fusese un ofiţer cu ambiţii, aşa cum existǎ mulţi acum, în America Latinǎ, care vin la putere şi stricǎ lucrurile. El trebuia sǎ se gândeascǎ: ce lasǎ în urmǎ? Cu 350.000 de morţi, în rǎzboiul din Est, ce ne-a adus? A mai trebuit ca ţara sǎ sacrifice încǎ vreo 350.000 de oameni, pe frontul din Vest, ca sǎ încerce sǎ corecteze ce se mai putea corecta. Nu s-a reuşit decât parţial, în sensul cǎ Ardealul a revenit în graniţele sale fireşti.
–În cartea Zid de pace, turnuri de frǎţie (2011), aţi vorbit elogios despre Petru Groza, despre care şi Antonescu spusese, în rezoluţia de eliberare a lui din închisoare: “Groza e tot ce vreţi, dar trǎdǎtor de ţarǎ nu e. Sǎ fie eliberat” (p. 165). Când l-a forţat pe Regele Mihai sǎ abdice (împreunǎ cu Gh. Gheorghiu-Dej), la 30 decembrie 1947, oare nu a fost trǎdǎtor de ţarǎ?
–România nu putea sǎ aibǎ regalitate atunci! Stalin strângea cumva regi în jurul lui? Nu trebuia niciun fel de presiune externǎ, pentru a înţelege cǎ regimul din România trebuia sǎ fie prosovietic. Mai mult, trebuia sǎ aibǎ, în mod obligatoriu, o atitudine de prietenie. Or, regele nu putea fi prieten cu sovieticii. Era o contradicţie totalǎ. Regele trebuia sǎ înţeleagǎ, singur, cǎ nu mai are ce sǎ caute într-o Românie din blocul sovietic. Iar Dej şi cu Groza au încercat sǎ-l convingǎ şi sǎ-i spunǎ cǎ trebuie sǎ plece, iar când au fost refuzaţi, au devenit mai violenţi. Credeţi cǎ Stalin nu putea rezolva altfel lucrurile? Îl omora! Stalin fǎcea numai cu degetul şi personajul nedorit dispǎrea!
–Sǎ revenim la studiile Dvs. La Bucureşti, v-aţi trecut bacalaureatul la “Gheorghe Lazǎr”!
–Da. Preşedintele comisiei de bacalaureat era un istoric reputat, Cezar Papacostea. La Bucureşti am mai prins încǎ pluralismul politic. Pe ziduri vedeam fotografiile imense ale celor trei mari câştigǎtori ai rǎzboiului: Roosevelt, Churchill şi Stalin. M-am dus la multe adunǎri ale partidelor, ascultând oratori socialişti, ţǎrǎnişti, liberali, comunişti. Am participat şi la lansarea proiectului lui Gala Galaction, de a crea un partid politic creştin. Pe mine mǎ atrǎgea mai mult stânga. Un coleg m-a dus la o şedinţǎ ARLUS. Eram de pǎrere cǎ partidele din trecut au fost pierzǎtoare. S-au certat şi au deschis drumul dictaturilor, dupǎ care nu poate urma decât democraţia. Descriu, în Memoriile mele, problematica vremii şi frǎmântǎrile prin care treceam.
–În 1948 a avut loc şi reforma învǎţǎmântului românesc, prin care personalitǎţi de prestigiu ale ştiinţei şi culturii noastre au fost îndepǎrtate din Universitǎţi. Aţi resimţit efectele acestei reforme?
–Învǎţǎmântul românesc avea nevoie de o reformǎ. Era un adevǎrat haos şi educaţia nu avea nici exigenţa, nici ordinea unui sistem eficient. Dar când evenimentele trecutului împart deceniile dupǎ statutul ţǎrii. Marile puteri ne plasaserǎ în zona de influenţǎ şi dominaţie a Uniunii Sovietice, fǎrǎ posibilitatea de replicǎ şi definitiv. În perioada 1945-1958 aveam consilieri sovietici în toate domeniile, România fiind sub ocupaţie sovieticǎ, iar trupele strǎine (sovietice) au pǎrǎsit România abia în 1958. Cu o tenacitate neobişnuitǎ, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (ieşit din închisoare dupǎ mulţi ani de detenţie) i se poate atribui meritul unei adevǎrate contraofensive, între 1952-1960, constând din dǎrâmarea nucleului de cominternişti, desemnaţi de Moscova, care reprezenta adevǎrata conducere a ţǎrii. Dupǎ aceea, a început distanţarea de Moscova. Dej şi Maurer aveau planul lor, de descǎtuşare, de uşurare a presiunii sovietice, care se exersase pânǎ atunci, în toate domeniile, şi de care voiau sǎ scape imediat dupǎ plecarea trupelor sovietice. Dar nu s-a putut face imediat, ci abia în anul 1960. Criza cu rachetele i-a speriat prin ideea cǎ noi ne pomenim în rǎzboi, fǎrǎ sǎ ştim. Maurer mi-a povestit cǎ i-ar fi spus lui Dej: “Ghiţǎ, te trezeşti într-o dimineaţǎ, iei ziarul şi afli cǎ România e în rǎzboi cu SUA!” Atunci Maurer i-a arǎtat mecanismul prin care, într-adevǎr, fǎrǎ sǎ fim întrebaţi, ca aliaţi ai sovieticilor, vom fi puşi în stare de rǎzboi cu americanii. Dej era mai naiv într-un fel, dar cinstit, cumsecade, foarte sceptic, fricos – tot timpul credea cǎ îl va omorî cineva. În august 1944, când deţinuţii de la Tg. Jiu au fost eliberaţi, i-a spus lui Maurer, care venise sǎ-l ia de acolo, cǎ nu pleacǎ din închisoare. Şi i-a spus: “Ori mǎ-mpuşcǎ ai mei, ori mǎ-mpuşcǎ duşmanii!”. Aşadar, Dej şi Maurer, care se înţelegeau foarte bine, au vrut sǎ facǎ aceastǎ deschidere, dar nu s-a putut atunci. Iar Maurer spunea: “La momentul potrivit, la momentul potrivit!”. Apoi, dupǎ criza rachetelor, când veneau împreunǎ de la Moscova, au zis: “Facem o declaraţie, cǎ noi nu mai intrǎm automat în rǎzboi, cu nimeni! Şi îi înştiinţǎm şi pe americani!”.
Eu tocmai mǎ întorceam de la Geneva (era la începutul lui septembrie 1962), unde participasem la şedinţa Comitetului pentru Dezarmare şi am fost luat în acest grup, din care fǎceau parte Dej şi Maurer şi, într-o oarecare mǎsurǎ, ministrul de Externe, Corneliu Mǎnescu. Eu eram, ca sǎ spun aşa, executant în aceastǎ chestiune. Dar cei doi fǎceau strategia – Maurer şi Dej. Ministrul de Externe şi-o însuşea şi fǎcea cele necesare în sistem. Practic, la Naţiunile Unite, în diverse reuniuni, eu împingeam lucrurile într-o direcţie separatǎ de cea a Uniunii Sovietice. Stǎteam acolo cuminte, n-aveam pretenţii la ranguri, onoruri etc. – eram doar un pǎlmaş, iar ei mǎ rǎsplǎteau cu un singur lucru: încrederea lor. Maurer îmi spunea uneori: “Uite, te duci acolo şi rezolvi chestia cutare!” Nu trebuiau sǎ fie nici mǎcar cuvinte între noi, aşa de secrete erau problemele respective. Iar eu mǎ duceam şi rezolvam problema.
Anii ’60 sunt anii deschiderii, ai unui efort de a realiza o oarecare eliberare din strânsoarea care era destinatǎ “sateliţilor”. S-a produs o uşurare a acestei presiuni, dar pǎrǎsirea “lagǎrului socialist” era imposibilǎ. O mulţime din lucrurile odioase, pe care le ştim, au fost fǎcute de români, la cererea şi sub îndrumarea sovieticilor. Iar noi nu aveam curajul sǎ vorbim cu sovieticii sau sǎ le cerem clemenţǎ. De pildǎ, ştiu cǎ era un ardelean care lucra cu Dej şi era membru în Comisia de Armistiţiu. Iar Dej îi spune la un moment dat: “Mǎi, te aresteazǎ ruşii! Nu pot sǎ te scap, fiindcǎ n-am cum! Dar am aflat şi te previn. Fǎ şi tu ceva acolo, nu-ţi strica şi mai rǎu poziţia”. Şi aşa a fost! Când el mi-a povestit asta, mi-am dat seama de situaţia în care ne aflam. Dacǎ Gheorghiu-Dej, şeful Partidului, îi spune aceluia cǎ va fi arestat, dar cǎ el nu putea face nimic, situaţia era deosebit de gravǎ. Asta a fost pânǎ în 1958, când s-a retras Armata Sovieticǎ. În anii ’70 s-a continuat aceastǎ tendinţǎ, dar, ulterior, ţara a suferit de pe urma dictaturii personale a lui Ceauşescu şi a rolului negativ pe care-l juca Elena Ceauşescu. În fine, anii ’80 sunt ani de declin absolut, cǎdere liberǎ, corupţie şi minciunǎ.
Reforma din 1948 ausese, obligatoriu, model sovietic. De altfel, cum spuneam, ţara era împânzitǎ de consilieri sovietici, în toate domeniile . Nu se poate spune cǎ modelul acesta nu avea unele reuşite. N-ar fi avut Uniunea Sovieticǎ atâţia savanţi în ştiinţe, cu un sistem educaţional deficient. Dar reluarea automatǎ şi necriticǎ, precum şi numeroasele exagerǎri ale neofiţilor au creat probleme mari, la noi.
–Dar prin reforma aceasta au fost eliminbaţi din învǎţǎmânt, cum spuneam, numeroase personalitǎţi, care nu conveneau regimului comunist. E vorba de celebrele epurǎri din Universitǎţi!
–E adevǎrat cǎ acest proces de “epurǎri” ale “elementelor duşmǎnoase” a lovit în intelectuali, în oameni de culturǎ şi în profesori.
– Dupǎ bacalaureat, aţi urmat, tot la Bucureşti, Facultatea de Matematicǎ (finalizatǎ în 1949), dar şi Facultatea de Litere (1945-1949), cum se scrie în Dicţionarul general al literaturii române. Puteţi contura puţin viaţa universitarǎ pe care aţi cunoscut-o, marii profesori pe care i-aţi avut, mai ales la Facultatea de Litere?
–Mai întâi o precizare: n-am urmate Literele! Am urmat Filosofia! Aşa era atunci. Programul era foarte lax: nu erai obligat sǎ participiu la cursuri, te duceai doar unde voiai. Dar n-am terminat Filosofia. Am ajuns pânǎ în anul IV, dar m-au “furat” rǎspunderile pe care le-am avut. Mai întâi, am intrat în viaţa studenţeascǎ, în Frontul Democratic al Studenţilor, unde am fost preşedinte pe facultate, apoi pe Universitate şi, în cele din urmǎ, pe capitalǎ. În 1948, la Iaşi, am fost ales preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Intrarea mea în politicǎ s-a fǎcut pas cu pas, de pe poziţiile acestea. Întâi, eram antifascist şi eram, din cauza asta, mai de stânga. Am reprezentat întâi studenţii pe facultate, pe urmǎ pe Universitate, pe urmǎ pe Bucureşti şi, în cele din urmǎ, pe ţarǎ. Desigur, eu nu ştiam ce va urma. Peste un an ne-au desfiinţat şi ne-au topit în Uniunea Tineretului Muncitoresc.
La Facultatea de Matematicǎ, am avut profesori excepţionali: Grigore Moisil pentru logicǎ, Stoilow pentru funcţii complexe, Miron Nicolescu pentru analizǎ, Ion Barbu (Dan Barbilian) pentru algebre axiomatice, Prinţul Sturdza pentru teoria funcţiilor, Octav Onicescu la probabilitǎţi, Atanasiu şi Ţiţeica, la noţiuni de fizicǎ.
Profesorul Miron Nicolescu m-a luat preparator, încǎ student fiind, apoi asistent.
– L-aţi cunoscut şi pe Ion Barbu?
–L-am cunoscut bine. El a fost omul care a vorbit şi în scris despre mine, eu fiind încǎ student. În Curs de algebrǎ axiomaticǎ, partea I, 1947-1948, mǎ citeazǎ şi pe mine. Era vorba despre un sistem de ecuaţii, care se presupunea cǎ este independent. Eu am demonstrat cǎ nu este independent, cǎ ecuaţiile se pot deduce unele din altele. Şi am fǎcut asta foarte laborios, pe multe pagini. El n-a crezut şi a dat lucrarea mea asistentului sǎu. Iar acesta a fǎcut mai scurtǎ demonstraţia şi a recunoscut cǎ într-adevǎr se poate. Atunci Ion Barbu a fǎcut o notǎ în cursul amintit. Eu am cursul şi pot sǎ vi-l arǎt (Domnul Academician Maliţa îmi aratǎ, cu emoţie, nota respectivǎ, din cursul şapirografiat al lui Ion Barbu, îngǎlbenit de vreme):
“D-nul M. Maliţa a observat cǎ ipoteza permutabilitǎţii e de prisos şi a dat noul sistem de axiome, prima tabelǎ. Demonstraţia echivalenţei a fost simplificatǎ de d. Halanay. A doua tablǎ de axiome menţionatǎ aparţine d. Halanay” (Ion Barbu, op. cit., p. 111).
Cum era la Facultatea de Filosofie? În orice caz, eu eram topit dupǎ Cǎlinescu. Am participat la cursurile lui. Era o înghesuialǎ atât de mare, încât parcǎ venea tot Bucureştiul! Amfiteatrul era plin ochi, mulţi nu aveau loc, încât unii stǎteau pe jos, în jurul catedrei. Cǎlinescu vorbea liber, având în faţǎ doar nişte foiţe foarte mici. În general, nu fǎcea referinţe politice. Avea o voce scârţâitǎ, nu prea agreabilǎ. Era şi destul de supǎrǎcios, dar altfel era de o culturǎ extraordinarǎ. Lecţiile pe care le-am urmat eu erau despre clasicism şi romantism. Vorbea despre idealul de frumuseţe în romantism. Tot la Filosofie l-am avut, pentru o foarte scurtǎ perioadǎ, pe Gusti, care a fost afectat de Reforma învǎţǎmântului, din 1948. Şi pe Cǎlinescu l-au scos de la catedrǎ, iar asta a fost, pentru el, o foarte mare loviturǎ. Dintre filosofi, mi-l amintesc pe Mircea Florian, care era foarte important pentru noi.
–Dar P.P. Negulescu? Am aflat recent cǎ acesta ar fi spus: Sunt prea bǎtrân pentru a intra în PCR!
–Nu l-am audiat. Dar citisem multe lucrǎri de-ale lui. Îi citisem cu mare interes cǎrţile, dar acum nu îl “vǎd”, în amintiri nu mi-l trezesc. A venit la un moment dat şi Ralea, dar numai pentru o conferinţǎ, el avea deja demnitǎţi publice, era foarte ocupat. De el m-am apropiat în deceniile urmǎtoare. Odatǎ, la Geneva, unde ne-am întâlnit, duşi de calendarul de reuniuni internaţionale al fiecǎruia, mi-a povestit, cu multǎ savoare, amintirile sale despre Titulescu.
La pedagogie era George G. Antonescu, care avea autoritate mare.
–Vorbeaţi de fascinantele cursuri ale lui G. Cǎlinescu. L-aţi mai întâlnit ulterior pe “divinul critc”?
–Da, pentru cǎ el era membru în comisia de achiziţii a Bibliotecii. În primul interviu realizat de doamna Cristina Dobrotǎ şi publicat în volumul Biobibliografie, am relatat o scenǎ la care am asistat. Odatǎ, la o reuniune a Academiei, l-am vǎzut pe Cǎlinescu stând de vorbǎ cu Sadoveanu, lângǎ o fereastrǎ. Se aştepta ca Traian Sǎvulescu, preşedintele Academiei, mare specialist în fitopatologie agricolǎ, care tocmai fusese la Moscova, sǎ relateze colegilor din experienţa savanţilor sovietici. Când a vorbit, Sǎvulescu nu s-a mǎrginit la cele vǎzute, ci a vrut sǎ transmitǎ academicienilor români şi câteva sfaturi de urmat, pentru orientarea lor viitoare. Din nefericire, a ales un exemplu nepotrivit, pentru a ilustra cǎ noi nu ne conduceam dupǎ ideea de a aplica în viaţa şi cultura noastrǎ ceea ce studiem şi ştim. La Institutul de Literaturǎ şi Folclor, a spus el, cercetǎtorii sunt cufundaţi în istorie veche. Or, acest institut era condus de Cǎlinescu, care era atunci un om rǎnit de alungarea lui de la catedra universitarǎ, pe lângǎ faptul cǎ, în general, el era irascibil şi capabil de descǎrcǎri furtunoasae. Cǎlinescu l-a întrerupt violent pe Sǎvulescu, spunând cǎ el îl studiazǎ acum pe Antioh Cantemir, fiul savantului român, ajuns consilierul lui Petru cel Mare, care are tangenţele lui cu cultura tatǎlui sǎu. Trebuie un grad mare de ignoranţǎ sǎ tratezi drept desuete asemenea subiecte, adresând şi alte cuvinte dure la adresa îngustimii de gândire a lui Sǎvulescu. La rândul sǎu, acesta, înroşit şi tremurând, a vorbit despre orbirea celor obsedaţi de temele lor înguste, care minimizeazǎ capacitatea societǎţii de a cunoaşte şi înţelege cultura adevǎratǎ. Ceea ce a urmat nu s-a putut descifra, din cauzǎ cǎ ce cei doi îşi aruncau reciproc, deodatǎ, invective grele. Cǎlinescu s-a ridicat şi a pǎrǎsit sala, trântind uşa şi strigând repetat ceea ce noi auzeam în sala de şedinţe: “Mahala, nu Academie!”
– În aprilie 1949, ca lider al studenţilor pe ţarǎ, aţi participat, la Paris, la Congresul Partizanilor Pǎcii, alǎturi de Mihail Sadoveanu, Petre Constantinescu-Iaşi, Florica Mezincescu, Zaharia Stancu, Leonte Rǎutu şi Mihail Roller. Cu acea ocazie i-aţi vǎzut, în “carne şi oase”, cum se spune, pe Picasso (de la care aţi ratat un autograf!), Paul Eluard, Marc Chagall, Jorge Amado, Pablo Neruda, Aragon, Elsa Triolet, Illya Ehrenburg, György Lukács şi alţii. Cel mai mult v-a impresionat Sadoveanu. De ce?
–Într-adevǎr, Sadoveanu m-a impresionat foarte mult. Eu îi citisem cǎrţile şi îl admiram. Acum, când vedeam omul, nu mǎ sǎturam sǎ îl privesc. Era un om extrem de taciturn, nu vorbea aproape nimic, fiind foarte indiferent la cele din jur. Delegaţia româneascǎ la acel Congres nu avea decât opt inşi, admişi de francezi. Restul s-au dus la Praga. Între cei opt, trebuia sǎ fie unul şi tânǎr, şi student dacǎ se poate. Şi atunci, printr-un miracol pentru mine, am fost nominalizat eu. Şi mi s-a spus: “Uite, noi n-avem un secretar, care sǎ-l ajute pe maestrul Sadoveanu. Întreabǎ-l dacǎ îi poţi fi de folos!”. Şi am fǎcut asta, iar Sadoveanu mi-a dat câteva treburi de rezolvat. Ajunşi la Paris, mǎ trimitea la farmacie, sǎ-i cumpǎr medicamente, îmi cerea sǎ-i fac programul, sǎ-i aranjez întâlnirile şi interviurile pentru presǎ. Era monumental şi ca înfǎţişare; toatǎ lumea umbla dupǎ el. Era cunoscut, fǎcea impresie foarte bunǎ, iar cei doi oficiali care fuseserǎ în delegaţie, Roller şi Rǎutu, nu ieşeau din vorba lui, se temeau de el. Primiserǎ dispoziţii de la Chişinevschi, ca lui Sadoveanu sǎ nu-i lipseascǎ nimic şi sǎ nu fie niciodatǎ indispus.
Într-o carte de-a mea, din 2009, Minţi senine, minţi învolburate, am descris în detaliu impresiile din acea cǎlǎtorie de neuitat. Sadoveanu era nu doar monumental ca înfǎţişare, ci şi taciturn. O jurnalistǎ i-a luat un interviu pentru presa francezǎ, întitulat astfel: “Cel mai mare povestitor al României – cel mai mare taciturn!”. Tipicǎ, în acest sens, este şi întâlnirea cu Tristan Tzara, pe care i-o organizasem în timpul conferinţei şi unde, spre uimirea mea, au tǎcut îndelung amândoi. Despre acea întâlnire, spuneam în primul interviu din volumul Biobibliografie (2012): “Stǎteau şi se priveau cu bunǎvoinţǎ şi chiar afecţiune doi moldoveni din cercuri opuse, boierul tradiţional şi scriitorul faimos la un pol, iar la celǎlalt tǎrâm sǎrac şi necunoscct, rebel, dintr-o margine de urbe, devenit, în Occident, pǎrintele dadaismului, un curent care a zguduit literatura în lume. Dupǎ ce a rulat fiecare filmul amintirilor lui, au schimbat câteva cuvinte şi s-au despǎrţit amical” (p. 27).
Sadoveanu nu mi-a spus “mulţumesc”, ca secretar temporar, pentru serviciile fǎcute, dar am aflat altceva. Reveniţi acasǎ, la Bucureşti, când se cǎuta un director la Biblioteca Academiei, el ar fi spus: “Când aveţi şi astfel de tineri, de ce nu mai împrospǎtaţi echipa?” A fǎcut o aluzie la mine şi astfel am ajuns director al Bibilotecii Academiei R.P. Române. De fapt, am condus gestiunea efectivǎ şi practicǎ, sub preşedinţia simbolicǎ a istoricului literar, Barbu Lǎzǎreanu.
–Deci Sadoveanu a avut un cuvânt hotǎrâtor în numirea Dvs. ca director al Bibliotecii Academiei R.P. Române (1950), la puţin timp dupǎ terminarea facultǎţii, şi unde aţi rǎmas pânǎ în 1952, nu-i aşa?
–Mai mult decât atât. Peste doi ani, aveam sǎ fiu dat afarǎ din conducerea Bibliotecii Academiei, pe baza unui dosar de cadre. Am fost rechemat în 1954, tot la sugestia lui Sadoveanu. În 1952, nu mǎ mai descurcam financiar, aveam şi un copil atunci – ni se nǎscuse prima fetiţǎ. Dar vine un telefon şi mi se spune cǎ maestrul Sadoveanu vrea sǎ îmi vorbeascǎ. M-a chemat şi m-a luat din nou cu el, ca angajat la Consiliul Mondial al Pǎcii, care avea la Bucureşti un sediu foarte frumos, într-o fostǎ clǎdire a lui Tǎtǎrescu. Acum trebuia sǎ mǎ ocup de corespondenţa cu Consiliul Mondial al Pǎcii, de însoţirea personalitǎţilor care veneau în vizitǎ, de organizarea Consiliului Pǎcii. Aici veneau tot ce era mai bun în România acelor ani – scriitori, actori, artişti etc. Aşa i-am cunoscut pe Camil Petrescu, Lucia Sturdza-Bulandra, Alexandru Rosetti, Zaharia Stancu şi alţii. Şi eu îi convocam. Şi toţi erau foarte atenţi cu Sadoveanu. Aici eram, din punct de vedere politic, pe o poziţie mai mare decât cea de la Biblioteca Academiei. Consiliul Pǎcii ţinea direct de Comitetul Central al PMR.
“Am luat, de pildǎ, o veche pecete domneascǎ, smulsǎ de pe document, pentru a servi drept scrumierǎ jefuitorilor”
–Aţi prins, ca director al Bibliotecii Academie R.P. Române, perioada epurǎrilor din biblioteci, pe motive politico-ideologice?
–Când am ajuns eu acolo, biblioteca fusese deja epuratǎ, într-un fel. Nu uitaţi cǎ şi Biblioteca Academiei a avut un consilier sovietic! Personal nu l-am mai prins, plecase cu puţin timp înainte de a ajunge eu acolo, în 1950. Însǎ se luaserǎ anumite mǎsuri. Dar nu s-a distrus cǎrţi, ci s-au fǎcut fonduri speciale, care se puteau, totuşi, consulta, cu anumite aprobǎri. Este posibil ca, la alte biblioteci din ţarǎ, sǎ se fi distrus anumite cǎrţi ale fostului regim, dar aici nu s-a distrus nimic. La Bibliotecǎ mi s-a semnalat, din provincie, cǎ, din anumite reşedinţe şi castele, s-au sustras obiecte şi mobilǎ, dar în unele locuri au rǎmas rafturi de cǎrţi vechi. Ne-am deplasat, cu camioanele, în locurile citate şi am extins cercetǎrile şi în altele. Camioanele s-au întors pline de cǎrţi preţioase pentru instituţia noastrǎ. Am luat, de pildǎ, o veche pecete domneascǎ, smulsǎ de pe document, pentru a servi drept scrumierǎ jefuitorilor. Am trimis-o la Guvern, pentru a sesiza Internele. Şi reacţia a fost imediatǎ. S-a propus şi s-a aprobat o nouǎ lege Arhivelor Statului, acestea fiind însǎrcinate şi cu depistarea şi pǎstrarea obiectelor sau documentelor de interes istoric. Legea s-a întors împotriva noastrǎ. Biblioteca Academiei a trebuit sǎ prdea Arhivelor Naţionale secţia noastrǎ de documente!
–Ştiu cǎ, în aceastǎ calitate, de director al Bibliotecii Academiei RPR, aţi venit la Cluj, unde l-aţi cunoscut pe Lucian Blaga, cǎruia i-aţi fǎcut un emoţionant portret, în volumul Minţi senine, minţi învolburate, publicat în 2009. Vi s-a pǎrut marcat Blaga de situaţia prin care trecea?
–Am fost atunci, în 1955, când l-am vizitat, într-o poziţie foarte jenantǎ: adicǎ eu sǎ fiu şeful lui Blaga! Eu eram directorul Bibliotecii Academiei, iar el era simplu bibliotecar acolo! Îl cunoşteam nu numai prin operǎ, ci şi de la diferite întâlniri academice, pentru cǎ mai venea pe la Bucureşti şi trecea şi pe la Bibliotecǎ. La Cluj am luat o masǎ împreunǎ, fǎrǎ sǎ ne fi propus acest lucru. Pur şi simplu ne-am întâlnit la o cantinǎ dieteticǎ, unde venea şi el. Ne-am aşezat la aceeaşi masǎ, la îndemnul lui, şi atunci mi-a povestit o mulţime de lucruri. Se simţea foarte lovit, dar pe el îl interesa doar dacǎ poate scrie sau nu. Iar anumite instituţii i-au fǎcut contracte pentru traducerea lui Faust. Era foarte interesat de ceea ce face fata lui, Dorli (care se recǎsǎtorise cu un tânǎr fizician), la care ţinea foarte mult. Voia sǎ fie angajatǎ, sǎ-i gǎseascǎ un loc de muncǎ. Asta era atunci preocuparea lui principalǎ. Fiind o personalitate atât de mare, era protejat de armura propriei sale personalitǎţi. Blaga era conştient de valoarea operei sale.
– Peste ani, în 1980, ajungând la Berna, ca ambasador, aţi locuit în aceeaşi camerǎ în care locuise şi Lucian Blaga, aţi vǎzut maşina lui de scris, astfel cǎ Blaga a devenit, pentru Dvs., o “prezenţǎ”.
–Într-adevǎr, am locuit în casa în care locuise şi Blaga. I-am gǎsit şi maşina de scris acolo, un Remington. Mai mult decât atâta, am ştiut cǎ avusese acolo un prieten foarte bun, Hugo Marti, şeful secţiei culturale la cotidianul Der Bund şi redactor-şef al revistei Der Kleine Bund. Şi m-am dus la redacţia acelei reviste, dorind sǎ facem o micǎ adunare de evocare a lui Blaga. Au venit mulţi elveţieni şi români.
–Aţi mai gǎsit alte urme ale prezenţei lui Blaga în Elveţia?
–Da. Am întreprins o cǎlǎtorie pe urmele lui Blaga, la Dornach, lângǎ Basel. Exista acolo o clǎdire mare, numitǎ Goetheanum, un templu cvasireligios, care conţinea acea misticǎ panteistǎ, care l-a inspirat şi pe Goethe. Acolo se adunau mulţi dintre discipolii lui Goethe. Ştiam cǎ Blaga, ca şi sora lui, frecventase acest centru, din admiraţie pentru Goethe. Blaga aflase aici mai multe chestiuni care îl interesau. De pildǎ, o laturǎ misticǎ a lui Goethe – pe care el nu voia sǎ o afişeze –, dar se documenta ce spun aceşti mistici de la Basel. M-am dus şi eu la acest institut, sǎ-l vizitez. Era un institut semitemplu, unde se întrunea un fel de mişcare misticǎ, nedeclaratǎ, sub formǎ de societate de culturǎ. Cred cǎ Blaga a fost informat de sora sa şi a vizitat acest Goetheanum. Dar n-a mǎrturisit niciodatǎ vreo simpatie pentru aşa ceva. Pentru el, Goethe a fost Goethe şi atâta tot.
–Dupǎ colaborarea cu Sadoveanu, la Consiliul Pǎcii, aţi revenit la conducerea Bibliotecii Academiei!
–Dupǎ plecarea mea la Consiliul Pǎcii, prezidat de Sadoveanu, cei de la Academie s-au simţit prost, pentru cǎ m-a luat Sadoveanu, dupǎ ce ei nu m-au putut ţine şi m-au chemat înapoi. Era în 1954. Am rǎmas aici pânǎ în 1956. Ce se întâmplase? Cu o ocazie oarecare, tot Sadoveanu spusese, în legǎturǎ cu conducerea nesatisfǎcǎtoare a Bibliotecii Academiei, cǎ aceasta “mergea mai bine cu Maliţa”, ceea ce l-a fǎcut pe Mihail Roller sǎ mǎ cheme la el, sǎ-şi cearǎ scuze pentru modul în care fusesem schimbat şi sǎ mǎ roage sǎ revin ca director la Bibliotecǎ. Am acceptat, mai ales cǎ funcţia era asociatǎ şi cu participarea într-o delegaţie a României la o Conferinţǎ UNESCO, de la Montevideo, care urma sǎ se deschidǎ în curând, unde aveam sǎ merg şi sǎ stau mai mult de o lunǎ.
–La puţin timp dupǎ terminarea facultǎţii, aţi intrat în învǎţǎmântul universitar (1949), ca preparator. Cum era acum viaţa universitarǎ, în comparaţie cu cea pe care aţi cunoscut-o, ca student?
–Aici, la matematicǎ, se lucra cu profesori foarte mari, mari de tot şi de toate culorile politice posibile. Toţi erau lǎsaţi în pace: de la foşti legionari, liberali, ţarǎnişti. Ion Barbu, de pildǎ, avusese simpatii legionare. La fel Octav Onicescu.
Iar eu mergeam la ei cu mare plǎcere, pentru ei, ca persoane, nu mǎ interesau opţiunile lor politice. Iar ei erau bucuroşi cǎ îşi pot continua activitatea ştiinţificǎ şi didacticǎ.
–În 1956 aţi pǎrǎsit funcţia de director al Bibliotecii Academiei R.P. Române şi aţi început o lungǎ carierǎ diplomaticǎ, întinsǎ pe aproape trei decenii (1956-1984): consilier al primei Misiuni permanente a României pe lângă ONU (1956-1961), director al Direcţiei culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1961-1962), ministru adjunct pe probleme ONU şi al organismelor internaţionale (1962-1970), ministru al Învăţământului (28 februarie 1970-13 octombrie 1972), consilier pentru probleme externe şi ministru de stat, membru al consiliilor pregătitoare ale conferinţelor mondiale ale ONU pentru populaţie, ştiinţă şi tehnologie, pentru dezvoltare (1974-1979), ambasador al României în Elveţia şi la ONU (Geneva) (1980-1982), apoi în SUA (1982-1984), de unde aţi fost rechemat în 1984 şi îndepărtat din toate funcţiile publice. Aţi publicat multe cǎrţi privind activitatea diplomaticǎ, una care a coincis cu decizii importante din istoria României şi la care contribuţia Dvs. a fost una fundamentalǎ (criza rachetelor, relaţiile cu ţǎrile arabe, dupǎ ce România a continuat sǎ aibǎ relaţii cu Israelul etc.). Cum evaluaţi aceste trei decenii din viaţa Dvs.?
– Eu am spus peste tot cǎ nu am niciun merit, toate fiind hazard. Aşa s-au rǎsturnat zarurile: “ca trei pietre date dura pe dulci lespezi de mǎrgean”. Ştiţi fragmentul din poezia In memoriam, a lui Ion Barbu? Iatǎ-l:
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
S-a întâmplat cǎ am nimerit în crize mari, iar acestea şi evenimentele de excepţie te învaţǎ multe lucruri, care se întipǎresc în memorie. Cele mai importante pentru mine au fost: Criza rachetelor, din 1952, pe care am trǎit-o ca reprezentant al României în Consiliul de Securitate, negocierile cu Harriman, privind relaţiile româno-americane (1963), primul vot al României la ONU, diferit de cel al “lagǎrului socialist” (1963), participarea la înmormântarea lui Kennedy (1963), rolul jucat în conflictul israeliano-arab (1967), misiunea la reuniunea a 12 state arabe şi islamice (1974) şi altele.
Am vorbit despre asta în cartea mea, Tablouri din rǎzboiul rece. Memoriile unui diplomat român (2007), care se traduce acum în englezǎ, într-o ediţie completatǎ.
–Ca ministru al Învǎţǎmântului (28 februarie 1970-13 octombrie 1972), aţi avut un rol esenţial în “informatizarea României” (împreunǎ cu Grigore Moisil), aţi înfiinţat licece cu predare în limbi strǎine, aţi deschis posibilitatea burselor Fulbright, aţi dezvoltat lectoratele româneşti în strǎinǎtate, aţi creat Centrul European de Învǎţamânt Superior de pe lângǎ UNESCO, aţi organziat Primul Congres de Studiere a Viitorului (regimului nu-i plǎcea termenul de futurologie!) etc. Cum vedeţi degringolada de astǎzi din învǎţǎmântul românesc, de toate gradele? Ce ar trebui fǎcut?
–Despre actualitate nu mǎ pronunţ, în general. Iar pentru tot ce se întâmplǎ în realitate am foarte puţine remarci. Ţara este într-o tranziţie, de douǎzeci de ani, care nu s-a terminat. Ce se va întâmpla dupǎ aceea, vǎd cǎ nu ne-am întrebat. Nu poţi sǎ spui ce este, dacǎ nu spui înspre ce te îndrepţi. Desigur, am o mulţime de intervenţii sau scrieri despre educaţie, în care îmi spun pǎrerile. În douǎ cǎrţi, care conţin Rapoarte cǎtre Clubul de la Roma (No limits to learning. Bringing the human gap. Report to the Club of Rome (with J. Botkin and Mahdi Elmandjra), Pergamon Press, Oxford, 1969, 160 p. A fost bine primit şi s-a tradus în vreo zece limbi. Cu un coleg italian, am scris un alt raport, despre educaţie, tot pentru Clubul de la Roma, cu titlul Dubla spiralǎ a învǎţǎrii şi a muncii, care conţine o chestiune de viitor nemaipomenitǎ, privind desfiinţarea curriculumului universal şi introducerea unuia personal. Se schimbǎ relaţia elev-profesor. Cine învaţǎ? Profesorul nu învaţǎ! Dar tânǎrul învaţǎ şi de la profesor, şi din alte surse. Atunci ce rol are profesorul? Acela de mentor! Îl ajutǎ sǎ înveţe! Şcoala este în întregime a elevilor! Ei sunt subiectul principal, ei fac învǎţarea, cu capetele lor, în ei se produce procesul de învǎţare. Iar cel care spune cǎ realizeazǎ educaţia de la catedrǎ vorbeşte ca şi cum elevii au o pâlnie prin care li se varsǎ cunoştinţe, pânǎ li se umple capul! Or, cercetǎrile moderne de psihologie au arǎtat cǎ nu aşa trebuie procedat. Norocul nostru este cǎ, în scurt timp, toate ştiinţele umano-sociale se vor mǎtura cum nu s-a vǎzut, din cauza descoperirilor privind modul cum funcţioneazǎ mintea. Noi vorbim acum despre învǎţare, dar nu ştim cum se face! Noi nu ştim ce se petrece în cutia noastrǎ cranianǎ! Când vom şti ce se petrece în aceastǎ “cutie”, atunci vom vedea ce e bun şi ce e contra firii.
În perioada la care vǎ referiţi, am avut o şansǎ enormǎ, care n-a durat, însǎ, decât un an şi jumǎtate. Ca ministru am fost lǎsat în pace complet. Aşa fusese şi la Externe, de unde venisem: nu prea se amesteca lumea (id est: partidul) în treburile externe şi nu erau atâtea voci care sǎ te dirijeze. Este plǎcut sǎ vǎd cǎ, în 2013, Federaţia Internaţionalǎ de Studiul Viitorului organizeazǎ, la Bucureşti, aniversarea a 40 de ani de la naşterea sa, la Congresul de Ştiinţǎ a Viitorului, pe care l-aţi menţionat, ca un omagiu adus gazdelor.
– Încǎ în 1950 aţi devenit membru corespondent al Academiei RPR. Într-o carte v-aţi exprimat regretul cǎ v-aţi lǎsat influenţat şi aţi elogiat-o, la Academie, pe Elena Ceauşescu. Ne puteţi da câteva detalii despre acest episod?
– Nu, n-am elogiat-o niciodatǎ! Dar odatǎ, o singurǎ datǎ, când eram în perioada de, sǎ zicem aşa, exilare totalǎ, când am fost pedepsit şi dat afarǎ din toate funcţiile, dupǎ revenirea din Statele Unite, în 1985, ei bine, în perioada aia cineva de la Academie – nu spun cine! – mi-a spus: “Domnule, stai prost! Mai fǎ ceva pentru situaţia ta!” Şi aproape forţat m-a dus acolo, la o şedinţǎ a Academiei, sǎ vorbesc şi eu, într-o problemǎ în care era elogiat el, Ceauşescu. Şi atunci am scris un cuvânt despre el şi problemele economice, în care eu ştiam cǎ nu se pricepea, dar am spus cǎ este un maestru al construcţiei economice din România, de care se ocupa îndeaproape. Dar nu aveam nicio încredere în capul lui. Iar în anii aceia, ‘80, Ceauşescu era complet dǎrâmat, alterat, fiind în cǎdere liberǎ.
–În unele din cǎrţile Dvs. vorbiţi foarte frumos despre Maurer!
–Maurer nu era un om foarte comunicativ. Era aspru şi cam dispreţuitor faţǎ de cei din jur, fǎrǎ a fi, totuşi arogant. Uneori i se spunea: ”Tovarǎşe prim-ministru, am auzit cǎ aţi fost în judeţul cutare şi aţi fost foarte nemulţumit!” “Da, domnule, erau foarte zǎpǎciţi!” “Şi ce-aţi fǎcut?” “Pǎi i-am mustrat!” “Şi cum i-aţi mustrat?” “Le-am spus: Imbecililor!”
–Ca diplomat aţi colaborat, între alţii, şi cu Gogu Rǎdulescu, despre care se ştie cǎ era un prieten al intelectualilor, al scriitorilor mai ales. Aşa este?
–Da. Şi nevastǎ-sa, Dorina Rǎdulescu, avea veleitǎţi de scriitoare. Publicase douǎ romane. Se considera legatǎ de oamenii de litere, iar lui îi plǎcea sǎ citeascǎ. Relaţiile cu scriitorii şi artiştii s-au fǎcut pe la diverse reuniuni. Gogu Rǎdulescu avea probleme dificile în domeniu comercial, fiindcǎ avea rǎspunderi în zona economicǎ. El trebuia sǎ promoveze nişte lucruri, de aceeaşi naturǎ cu cele politice, care sǎ aducǎ beneficii ţǎrii. Deci, din politica aceea a independenţei faţǎ de Moscova, trebuia sǎ profite economia româneascǎ. Gogu Rǎdulescu a cerut atunci, de la Ministerul de Externe, sǎ fie ajutat cu un diplomat. Nu ştiu cum s-a întâmplat – ori el m-a cerut, ori Mǎnescu m-a propus –, dar eu am devenit ajutorul lui. Am fost împreunǎ la Conferinţa Mondialǎ de Comerţ, Gogu Rǎdulescu fiind şeful, iar eu adjunctul. Cu aceastǎ ocazie mi-a povestit multe lucruri, inclusiv din viaţa culturalǎ şi artisticǎ. M-a luat cu el în Egipt, în 1967, şi l-am însoţit când a vizitat pe Nasser, la el acasǎ.
–În volumul Cuminţenia pǎmântului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român (Editura Corint, Bucureşti, 2010), spuneţi despre demersurile istoricului Lucian Boia (din cartea Istorie şi mit în conştiinţa româneascǎ, Humanitas, Bucureşti, 1997), privind demitizarea istoriei românilor, cǎ, în aceastǎ acţiune, “au cǎzut, însǎ, victime, idei a cǎror exagerare sau enunţ lapidar ar fi putut fi criticate, dar care au reprezentat liantul naţiunii în cele mai bune clipe ale unor realizǎri. A spune cǎ nu a existat o unitate a românilor sfideazǎ revoluţia de la 1848, actul unirii şi câştigarea independenţei ca şi ţarǎ care a apǎrut reîntregitǎ în hotare noi, dupǎ Primul Rǎzboi Mondial“ (p. 294). Aţi încercat sǎ îl contraziceţi, cu argumente şi citate din cartea-replicǎ a academicianului Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevǎrul şi miturile (Note de lecturǎ), Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2002. Ce pǎrere aveţi despre recenta carte a lui Lucian Boia, De ce este România altfel (Humanitas, Bucureşti, 2012), un eseu care care se ocupǎ tot de felul de a fi al românilor?
–Da, i-am citit unele lucrǎri, dar nu mi-am dorit sǎ polemizez cu domnia sa. Am citit doar un comentariu la scrierile sale.
– Spuneţi, tot în Cuminţenia pǎmântului, cǎ, “împreunǎ cu limba şi cultura, religia constituie trinomul unitǎţii poporului român” (p. 107). Din acest punct de vedere, credeţi cǎ apartenenţa noastrǎ la ortodoxie a fost un factor de regres, dacǎ ne comparǎm cu Vestul catolic?
–Blaga spune foarte clar: e o mare diferenţǎ între ortodoxie şi catolicism! Catolicii considerǎ cǎ harul trebuie cǎutat la Dumnezeu, trebuie sǎ te urci la el – de aici şi înǎlţimea catedralelor catolice. Deci Dumnezeu stǎ acolo, la el, şi ne aşteaptǎ. Ortodoxia, dimpotrivǎ, crede cǎ Dumnezeu are grijǎ de noi şi el coboarǎ la noi. Noi trebuie sǎ îl primim aici, întotdeaunam, şi sǎ fim gata pentru întâlnirea cu El. Prin urmare, este o chestiune de orientare fundamentalǎ, geometricǎ, aş spune, a minţii religioase. Dar existǎ şi alte deosebiri. De pildǎ. Cum se poate ca religia catolicǎ, în 1600, dupǎ Reformǎ, sǎ se alieze aşa de mult cu nobilimea şi cu casele domnitoare ale Habsburgilor, într-o mare nǎvalǎ, care se numea Contrareformǎ? Pe timpurile acelea se ardeau oamenii, de vii! În ortodoxie, nu se poate concepe aşa ceva! Ortodoxismul, fiind oriental, e mult mai înţelept! Şi are acumulatǎ ceva şi din înţelepciunea bizantinǎ, care nu avea exaltarea asta nebunǎ a Papilor, care porneau şi fǎceau cruciade, pentru a cuceri Asia etc. Cineva mi-a spus: “Domnule, e o bucurie sǎ fiţi români, fǎrǎ sǎ fiţi mediteraneeni! Fiindcǎ mediteraneenii sunt ca şi sâmburii de porumb, pe care-i pui la prǎjealǎ şi sar în sus!
Or, voi nu faceţi asta!”
–Ştiu cǎ v-a preocupat soarta tezaurului românesc de la Moscova. În cartea pe care aţi scris-o împreunǎ cu Dinu C. Giurescu, colegul Dvs. de Academie noteazǎ: “În 1967-1968, Mircea Maliţa mi-a cerut sǎ redactez un studiu privind Tezaurul Bǎncii Naţionale evacuat de autoritǎţile române la Moscova, în iunie-iulie 1917 şi evoluţia de dupǎ preluarea putrerii de cǎtre bolşevic, pânǎ în 1935. Studiul – are 46 de pagini, cu 156 de documente anexe – se aflǎ şi astǎzi în arhiva MAE” (p. 183). Aţi avut atunci o tentativǎ de recuperare a tezaurului, se ivise vreun moment favorabil în acest sens?
–Giurescu ştie cel mai bine situaţia tezaurului! Eu am fost direct legat de problema patrimoniului din tezaurul nostru, pentru cǎ era o problemǎ juridicǎ, iar eu, de la Externe, îndrumam şi direcţia juridicǎ. Am fost inclus în delegaţia oficialǎ care l-a vizitat pe Brejnev, cu noua formaţie: Ceauşecu şi Maurer, în 1965, cu dosarele dupǎ mine. Dar eu nu m-am uitat peste ele. Fuseserǎ elaborate în amǎnunt de cǎtre comisii speciale. Ceauşescu şi Maurer au intrat în salǎ, iar eu am aşteptat în anticamerǎ, cu dosarele. Aşteptam sǎ fiu chemat, sǎ le duc numai, fiindcǎ eu pentru asta eram acolo. Şi ministrul de Externe era înǎuntru. Din discuţiile ulterioare, rezulta cǎ Brejnev nici nu voia sǎ ia la cunoştinţǎ de problema asta, care pentru el nu exista! Oricum au întors ei problema, istoric, juridic, politic, s-au izbit de un zid total. Cum nu am avut ce face cu acele dosare, le-am adus nedesfǎcute înapoi, în România. În momentul acela, desigur, chestiunile politice erau destul de încordate între cei doi lideri. Una dintre greşelile lui Ceauşescu era cǎ nu înţelegea ce se poate şi ce nu se poate.
–Domnul Academician Giurescu scrie: “În iunie 1956, guvernul Uniunii Sovietice a restituit României Tezaurul istoric şi artistic evacuat în Rusia în 1916-1917. Tezaurul cuprindea sute d epiese – broderii, ţesǎturi (secolele XIV-XVIII), gravuri, manuscrise, vechi tipǎrituri, tablouri (Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Mirea etc.) -, unele de o valoare excepţionalǎ pentru arta veche româneascǎ şi europeanǎ” (Zid de pace, turnuri de frǎţie., p. 169).
Deci au rǎmas de restituit, din Tezaurul nostru, doar lichiditǎţile (pe care se zicea cǎ le-ar fi cheltuit însuşi Lenin, ca despǎgubiri date Germaniei, dupǎ Tratatul de Berlin, din august 1918)? Opinia publicǎ nu ştie aceste lucruri!
–Repet, nu am intrat niciodatǎ în detaliile acestei probleme. Era o chestiune mai mult de istorie economicǎ, şi de economie, nu m-am ocupat de ea. Dar Dinu Girescu are dreptate. Am vǎzut şi eu, când eram la Academie, o parte din ele.
–Pe ce s-o fi bazat Nicoale Ceauşescu, în atitudinea sa foarte curajoasǎ, din 21 august 1968, de condamnare a intervenţiie în Cehoslovacia? Acum ştim cǎ URSS nu avea de gând sǎ intervinǎ. Iatǎ ce scrie Anatoly Dobrînin în memoriile sale: ”Moscova a fost desosebit de iritatǎ de liderul României, Nicoale Ceauşescu, şi trupele sovietice s-au angajat în mişcǎri tactice demonstrativ la graniţa cu România. Moscova nu se gândea însǎ sǎ intervinǎ în România, deoarece nu s-a îndoit niciodatǎ de stabilitatea regimului comunist de acolo” (Apud Zid de pace…, p. 207). A fost curajos?
–Impetuozitatea nu este curaj. Nici izbucnirile excesive. Cei din jur i-au fǎcut un discurs, mai moderat. El se speriase, se pieduse puţin. Cei care au elaborat soluţia momentului fost Bodnǎraş şi Maurer, incluv gesturile de tǎrie, pe care trebuia sǎ le avem – sǎ facem gǎrzi patriotice etc. –, dar ei ştiau cǎ numai gestul era important. Fiindcǎ nu puteai sǎ schimbi relaţiile cu Uniunea Sovieticǎ. Trebuie sǎ arǎţi undeva cǎ, dacǎ intrǎ, doare şi cǎ invazia va fi scump plǎtitǎ. Toţi au fost de acord cu aceastǎ opţiune: o demonstraţie de forţǎ! Asta nu însemna cǎ, undeva şi cumva, sǎ aparǎ vreo insultǎ. Dar Ceauşescu, vǎzând mulţimea cea mare, s-a “excitat”. A trecut peste textul pregǎtit, s-a înflǎcǎrat. Cei din jurul lui n-au fost mulţumiţi de el şi au înţeles cǎ a luat-o razna. Credea cǎ va trebui sǎ intre în rǎzboi, sǎ se retragǎ în munţi şi alte viziuni militare. Atunci colaboratorii i-au spus: hai sǎ mergem la Tito! Cǎ va vedea el care-i situaţia, atunci! Între timp, Tito îşi normalizase relaţiile cu Uniunea Sovieticǎ, pe care nu voia sǎ le retensioneze. Când Tito i-a expus lui Ceauşescu vederile sale, acestuia parcǎ i s-ar fi turnat apǎ rece pe cap! S-a dezmeticit! Dacǎ şi Tito, revoluţionarul, care se desprinsese la un moment dat de Uniunea Sovieticǎ, era de pǎrere cǎ nu e cazul sǎ-i sfidǎm pe sovietici, sǎ-i supǎrǎm, Ceauşescu s-a liniştit. Şi a venit de acolo foarte liniştit şi calm şi a schimbat el tonul. Dar aşa era caracterul lui: un impulsiv. Iar impulsivul numai prin scuturǎturǎ se vindecǎ!
–Aţi menţionat cǎ în 1974, la o întâlnire cu colonelul Gaddafi, la Tripoli, Ceauşescu i-a dat acestuia (la sugestia lui Virgul Cândea) un exemplar dintr-un Coran tipǎrit în limba românǎ, apǎrut la Editura Patriarhiei Române, în 1920. M-a uimit atitudinea liderului libian: “Oaspetelui nu-i venea sǎ creadǎ şi, emoţionat, a sǎrutat Coranul primit” (p. 118, Zid de pace).
– Într-adevǎr, eu am aranjat sǎ i se dea acest Coran lui Gaddafi, pe care i l-a înmânat Ceauşecu! Mǎ sfǎtuisem cu Virgil Cândea ce sǎ facem, ca sǎ câştigǎm bunǎvoinţa liderului libian. A fost foarte impresionat, fiindcǎ şi el era într-o ureche şi se impresiona uşor. Dupǎ aceea, îi fǎcea tot ce îi cerea Ceauşescu. Fusesem înainte de vizitǎ la el şi m-a primit cu rǎcealǎ, dar am dezmorţit atmosfera, într-o manierǎ care era cam ciudatǎ! Învǎţasem de la traducǎtor o frazǎ în arabǎ şi i-am spus-o. Când i-am spus-o, Gaddafi n-a înţeles probabil tot ce am vrut sǎ spun şi se uita la mine ca la o minune, de parcǎ atunci s-ar fi trezit. Şi mǎ întreabǎ de unde ştiu cuvinte arabe. I-am spus cǎ la noi se studiazǎ araba, la Universitate. Apoi i-am arǎtat cǎ, pentru douǎ state care au fost în acelaşi Imperiu (Otoman), e normal sǎ se studieze unul pe celǎlalt. Iar Gaddafi a râs din nou! Am întrevǎzut un moment propice şi am zis cǎ Ceauşescu ar fi bucuros sǎ îi vadǎ personal realizǎrile ţǎrii lui. “Sǎ vinǎ la mine!”. Şi l-a invitat sǎ viziteze Libia.
– Ce pǎrere aveţi despre sfârşitul tragic al lui Gaddafi?
–A murit din insuficienţa munţii sale. Atâta l-a dus capul. Se vedea şi dupǎ comportamentul sǎu neobişnuit, fiindcǎ era un caraghios extraordinar: omul care se îmbrǎca în diferite uniforme de mǎtase, care se schimba de trei ori pe zi, se coafa, avea garda personalǎ formatǎ numai din femei, în unele vizite externe cerea sǎ stea în cort etc. Totul la el era ca la Nero, împǎratul care a dat foc Romei. Problema nu e cǎ el a murit, ci cǎ, prin atitudinea lui, a produs un masacru, în urma cǎruia populaţia a suferit îngrozitor. Libia a devenit o ţarǎ atât de bombardatǎ şi de distrusǎ, încât mǎ mir cǎ mai supravieţuieşte! Asemenea oameni fac dezastre pentru ţǎile lor! Numele lor nici nu ar mai trebui menţionate!
–Aţi lucrat trei decenii ca diplomat. E adevǎra cǎ, în relaţiile dintre ele, statele nu se conduc dupǎ principii, ci dupǎ înterese? Cazul României, pe care puterile învingǎtoare în cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial au lǎsat-o în mâinile ruşilor, este elocvent în acest sens.
–Principiile ţin de ordine. Noi avem principii, în Carta Naţiunilor Unite, în diferite alte documente şi tratate, pe care le recunoaştem. Existǎ principii de convieţuire paşnicǎ, nu? Însǎ, în paralel, sunt formaţiuni care trǎiesc prin jaf. Un imperiu, de exemplu, este ca o balenǎ, care înghite continuu, fiindcǎ, dacǎ n-are peşti de înghiţit, moare. Adicǎ nu te poţi aştepta de la un imperiu sǎ aibǎ altǎ lege decât expansiunea continuǎ. Acesta nu este însǎ un principiu, ci un interes sǎlbatic şi necontrolat. Relaţiile dintre mic şi mare care ar trebuie sǎ fie conduse de principiile egalitǎţii. Dar nu-i aşa: cel mare îl dominǎ pe cel mic şi vrea sǎ stea deasupra lui.
– Existǎ vreo deosebire între intervenţia Pactului de la Varşovia (mai bine zis a celor 5 state membre, mai puţin România: URSS, Ungaria, Polonia, Bulgaria şi RDG) şi intervenţia NATO în Iugoslavia, dintre 30 martie – 10 iunie 1999?
–Evident! În Cehoslovacia a fost pedepsit un rǎzvrǎtit al sistemului, care strica sistemul. Noi ştiam cǎ trebuie sǎ lucrǎm cu sovieticii. Era suficient sǎ aminteşti de Pactul de la Varşovia, ca sǎ fii tǎiat. Adicǎ: dacǎ te atingi de subiectul acesta, vin tancurile la tine! Vrei sa pleci din Pact? Înseamnǎ cǎ pleci de la noi, dar nu te lǎsǎm, cǎ eşti al nostru! Intervenţia în Iugoslavia a avut loc datoritǎ incapacitǎtii dictatorului de atunci, Miloşevici. El nu înţelegea încotro merg lucrurile şi, în loc sǎ caute o soluţie, de convieţuire cu propriile lui regiuni, în care una din pǎrţi cǎuta sǎ evite fǎrâmiţarea lor, porneşte rǎzboiul. Iar comunitatea internaţionalǎ condamnǎ intervenţia aceasta. Dar nu-şi recunoaşte vina de a fi însǎrcinat diplomaţia englezeascǎ cu rezolvarea cazului şi de a nu fi fǎcut mai nimic, pentru menţinerea unitǎţii. Şi asta din cauzǎ cǎ a trimis un englez, care nu ştia decât sǎ taie! Peste tot pe unde a fost, Anglia a aplicat principiul “Divide şi pleacǎ!” Şi lǎsa acolo sâmburele discordiei, pentru a putea reveni sǎ punǎ lucrurile la punct.
–Silviu Brucan, în 1962, v-a pârât la Dej cǎ nu cunoaşteţi limba englezǎ, dar, în acelaşi timp, Dej v-a chemat sǎ îi traduceţi un film american! E adevǎrat? Voia sǎ vǎ verifice nivelul limbii engleze?
–Da! Dej nu avea încredere în Brucan şi nu-i plǎcea, în general, sǎ fie dus de nas. Iar Dej verifica tot ce i se spunea. El era prietenos cu Maurer şi era receptiv la sfaturile acestuia. Dar nu zicea, nici la Maurer, “Da”, imediat. Aşa era el, aşa-i funcţiona mintea. Prudenţǎ şi verificare continuǎ.
–Despre Brucan scrieţi: “De unde şi pânǎ unde copilul de suflet al Anei Pauker, pe care o trǎdase devenind odrasla lui Chişinevschi, pe care îl trǎdase, rǎmânea în scaun, expert, şef de relaţii cu SUA şi cu ONU? Resursele lui de adaptare erau remarcabile” (p. 28, Zid de pace…). Aţi vǎzut cǎ, şi dupǎ 1990, tot în picioare a cǎzut, a dialogat cu Corneliu Coposu şi cu alţi lideri ţǎrǎnişti, deşi, în Scânteia, ceruse condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu! Cum vi s-a pǎrut Brucan, dupǎ 1990?
–Impresia mea este cǎ omul acesta a lucrat pentru Ceauşescu. Scenariul cel mai probabil a fost acesta: el, marele disident, a lucrat, în secret, pentru Ceauşescu! S-a dus la el şi i-a spus cǎ ar vrea sǎ ajute ţara, fiindcǎ are atâtea relaţii. “Aş vrea sǎ vǎ ofer informaţiile de care aveţi nevoie, dar fǎrǎ intermedirea organelor de Securitate. Eu vin doar numai aici sǎ vi le dau, nu le dau la alţii!”. Într-un fel, Ceauşescu a fost şi mǎgulit cǎ numai el le va şti. Şi atunci Brucan a început sǎ cǎlǎtoreascǎ, sǎ-şi exprime disidenţa, aşa, voalat. Ăia din strǎinǎtate îl admirau pentru curajul sǎu. Dar era lǎsat sǎ facǎ asta! Primea şi invitaţii extraordinare, de la americani, apoi i s-a spus sǎ meargǎ direct în Uniunea Sovieticǎ. Dar ce cǎuta el acolo? Interesul lui Ceauşescu de a obţine o informaţie! În final, era primul interesat sǎ piarǎ Ceauşescu!
–În perioada 1985-1989 scrieţi cǎ aţi fost “exilat intern şi cetǎţean supravegheat, adicǎ periculos, supus interdicţiilor şi hǎrţuielilor” (p. 62, Zid de pace…). “Devenisem deja, în criticile oficiale, un personaj suspect. Adept al metodelor burghezo-moşiereşti din Occident, un imitator al Occidentului care neglijează spiritul revoluţionar şi educaţia tineretului. Erau acuzaţii foarte grele. Până la urmă s-a terminat mandatul, în 1972.” Cum s-a manifestat atitudinea regimului comunist faţa de Dvs., concret?
–Între 1985-1989, când am fost exclus din toate funcţiile, mǎ controlau zilnic, îi gǎseam şi în curte. Am fost sub o observaţie permanentǎ. De pildǎ, m-am dus odatǎ la UNESCO. Cei de acolo, indiferent de situaţia mea, mi-au dat ceva de lucru: sǎ scriu o carte pentru ei, respectiv sǎ o coordonez – o lucrare despre informaticǎ în învǎţamânt. Lucram la cartea aceea şi mǎ duceam la ei. Mǎ duc într-o zi şi, pe stradǎ, la intrarea în CEPES, un amic scriitor, redactor la Radio, care mergea la serviciul sǎu, îmi zice: “Ce mi-ai fǎcut, domnule! Mi-ai dat mâna, iar ǎştia s-au luat dupǎ mine! Am scǎpat intrând într-un magazin mare de pe bulevard!” Adicǎ omul a fost urmǎrit, ca sǎ vadǎ cu cine am dat eu mâna!
–La o întâlnire pe care a avut-o cu Corneliu Coposu, imediat ce acesta a ieşit din închisoare, Dej i-a spus liderului ţǎrǎnist, care fǎcuse 17 ani de închisoare: “Domnule Coposu, ştiu cât aţi suferit, dar sǎ ştiţi cǎ nu din vina noastrǎ. Au fost sovieticii care ne-au impus acest regim”/ “Bineînţeles cǎ nu spunea adevǎrul”/ “Pentru cǎ excesele din puşcǎrii şi oprimarea nu au fost hotǎrâte de la Moscova” (Mǎrturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 102-103, apud Zid de pace…, p. 172). Cum vǎ explicaţi faptul cǎ executanţii români au fost atât de zeloşi?
–N-aveau ce face! Era vorba de prezenţa Armatei Sovietice, care opera deschis în treburile noastre şi tot deschis la curǎţirea societǎtii de duşmanii URSS! Era hotǎrârea de la cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial, bǎtutǎ în cuie! S-a terminat cu noi atunci! Noi am intrat în sfera sovieticǎ. Ştiţi cum se spune: “Asta se cântǎ, asta se danseazǎ!” Nu mai exista scǎpare. Sigur cǎ puteai ieşi pe stradǎ, sǎ spui cǎ nu-i adevǎrat, dar erai arestat, bǎtut şi condamnat, şi ce-ai fǎcut?
–La începutul Revoluţiei din decembrie 1989, ca sǎ nu fiţi obligat sǎ vǎ exprimaţi protestul împotriva “huliganilor” de la Timişoara, v-aţi scos un certificat medical, din care rezulta cǎ aţi avut un infarct (scena ne aminteşte de un gest asemǎnǎtor al generalului Stǎnculescu). Eraţi un om idezirabil pentru regim, de ce au apelat autoritǎtile comuniste, în acele momente, la Dvs.?
–Pentru cǎ ştiau cǎ am o brumǎ de popularitate şi credeau cǎ disidenţii au încredere în mine.
– Era previzibilǎ cǎderea regimului comunist?
–Da! Cu câteva luni înainte de decembrie 1989, am fǎcut o cǎlǎtorie în Ardeal. Am fost invitat de Universitatea Popularǎ de la Baia Mare, sǎ ţin o conferinţǎ acolo. Când am ajuns, mi s-a comunicat, de la centru, cǎ s-a interzis conferinţa mea. Organizatorii, foarte ciudat, s-au simţit jigniţi de aceastǎ dispoziţie şi au insistat, totuşi, sǎ ţin organizeze conferinţa. Şi m-au dus la o şcoala popularǎ dintr-o localitate a judeţului şi au fǎcut acolo o adunare, ca sǎ nu fi venit degeaba. Ca recompensǎ pentru efortul meu şi pentru a rǎmâne în termeni amicali, m-au dus la o mǎnǎstire, ca sǎ stau acolo câteva zile şi sǎ lucrez. Când m-am întors, am venit pe la Oradea şi am fǎcut nişte vizite. Aşa am intrat în legǎturǎ cu oamenii de rând. Ei îmi spuneau foarte clar: “Totul s-a terminat! S-a terminat în momentul în care s-au plǎtit datoriile, iar Ceauşescu a ţinut o cuvântare, prin care ne îndemna sǎ strângem cureaua”. Menţinerea constrângerilor a avut un efect îngrozitor în Bihor. Au spus: “Nu se poate! Ăsta-i nebun! Dupǎ ce ne ţine în lipsurile astea grozave, acuma vine şi spune cǎ vine din nou sǎ ne îndemne la noi sacrificii! Nu se mai poate!”. Asta era nota pe care eu o culegeam, de la oameni implicaţi în realitatea epocii: un inginer agricol, un şef de Consiliu agro-industrial etc. În şcoli era la fel. Îmi spune directorul uneia: “Nu mai pot. Trebuie sǎ plec. Nu ştiu ce sǎ fac. Fug. Nu mai intru în şcoalǎ. Toatǎ ziua mǎ ancheteazǎ!”. “Dar de ce?” “Noaptea, cineva ia tablourile lui Ceauşescu şi îşi face nevoile pe ele!”. Atunci mi-am dat seama cǎ finalul este aproape. Întotdeauna am zis cǎ se va termina printr-o implozie, adicǎ va crǎpa sistemul, fiindcǎ era aşa de viciat de abuzuri şi minciunǎ. Ştiam cǎ, la un moment dat, se va prǎbuşi, fiindcǎ era ca ca un castel pe nisip. Aceasta este implozia, fǎrǎ intervenţie din afarǎ. Mai era ceva: armata şi Securitatea îl pǎrǎsiserǎ.
¬–Profesorul Neagu Giuvara spunea cǎ în curând vom asista (cam în 2050) la sfârşitul civilizaţiei europene, din cauza schimbǎrilor demografice (vor predomina arabii şi ţiganii). Se poate adeveri aceastǎ perspectivǎ sumbrǎ?
–Nu cred. Problema dispariţiei civilizaţiei europene e mai greu de susţinut, dar cǎ va suferi un şoc şi cǎ se va produce o decǎdere, asta-i altceva. Nu arabii şi ţiganii vor fi problema, ci emigranţii asiatici şi latino-americani. Nici Statele Unite nu ştiu ce sǎ facǎ, în materie de emigranţi. Valul cel mare este cel chinezesc, indian şi coreean.
–Cea mai recentǎ carte a Dvs. este Homo fraudens (Editura RAO, Bucureşti, 2012). “Homo Fraudens este un soi de laudă a fraudei”, a declarat Răzvan Theodorescu, care continua: „Mircea Maliţa arată că, în codul nostru genetic, stă nevoia de a-l înşela pe celălalt. De la vânătorul neolitic care, pentru a ucide animalul de care avea nevoie, îi realiza imaginea printr-un fel de magie cinegetică, până la Ulise, reprezintă cu toţii marele înşelător. Corupţia este un element care face parte din firea noastră naţională si mi-e teamă că homo fraudens şi homo praedator, sub frumosul nostru cer, nu va dispărea niciodată”, a conchis Răzvan Theodorescu. Deci corupţia face parte din codul nostru genetic?
–Este foarte paluzibil. S-a demonstrat cǎ frauda se transmite genetic. Animalele ştiu sǎ tragǎ pe sfoarǎ, se prefac etc. Este deci posibil ca, în codul nostru genetic, sǎ fie o înclinare uşoarǎ de a ieşi din încurcǎturǎ, prin manevre laterale. E vorba de un fel de truc sau manevrǎ, care compenseazǎ, la toate speciile, lipsurile pe care le au în gheare sau în dotaţie naturalǎ. Iepurele, de pildǎ, face nişte şmecherii formidabile, ca sǎ scape de vulpe. Vulpea, la rândul ei, se preface teribil ca sǎ prindǎ iepurele. Iar în naturǎ, aceste şiretenii au distribuţie largǎ. Vorbim, de pildǎ, tot la animale, de culoarea blǎnii. De ce ursul polar este alb? Desigur, cercetǎrile noi vor confirma aceastǎ teorie. Cât timp este un subterfugiu acceptabil, totul e în regulǎ. Cum l-au acceptat, de pildǎ, grecii pe Ulise, care tot timpul a pǎcǎlit pe cineva? Or, grecii îl ţin pe Ulise ca mare erou, nu ca pe un farsor!
A nu se confunda frauda, predominant benignǎ şi defensivǎ, cu prada, în care omul este concomitent pradǎ şi prǎdǎtor. Când mǎnâncǎ animale, e prǎdǎtor, dar când îşi pradǎ semenii, e criminal total şi absolut.
–Deşi puteaţi, în multe ocazii, sǎ plecaţi defintitiv din România, nu aţi plecat. Parcǎ suneţi, vorba lui Radu Beligan, “legat ombilical” de România. De ce?
– De putut, puteam pleca, numai cǎ nu eram în stare sǎ concept aceastǎ acţiune, nici mǎcar ipotetic. La fiicele mele a fost altceva. Rǎutǎcioşii de aici s-au ocupat şi de ele şi le-au necǎjit într-un hal intolerabil. Atunci, în capul lor s-a nǎscut o singurǎ idee: noi aici nu mai stǎm! Una dintre ele, care s-a stabilit în America (ea fiind nǎscutǎ acolo), a murit de o boalǎ necruţǎtoare. Dar ea m-a întrebat la un moment dat: “Îţi aminteşti de când ai stat o zi întreagǎ la Miliţie?” Dupǎ ce suferi, mai ales când eşti tânǎr, nişte experienţe de acest gen, decizi sǎ nu te mai întorci. A doua fatǎ este profesoarǎ în Statele Unite, iar cea de-a treia – profesoarǎ la Paris. Vin des în ţarǎ, vorbim frecvent la telefon şi ne vedem chiar pe net. Vin aici în vacanţe, de sǎrbǎtori şi oricând au o fereastrǎ.
–Iubite Domnule Academician, peste câteva zile veţi împlini 86 de ani, Vǎ doresc de pe acum un sincer “La mulţi ani!”. Cum se vede viaţa de la aceastǎ vârstǎ?
–Ei, la tema asta, privitoare la spectacolul lumii, încǎ tot lucrez şi mǎ gândesc ce concluzii mi se profileazǎ. Sunt îngrijorat cǎ existǎ o patǎ la ora aceasta, cu sediul în Occident. S-a pierdut mǎsura. Au nişte doctrine periculoase. Noi credem cǎ este cine ştie ce îndrǎznealǎ în postmodernism. Or, postmodernismul este cea mai dizolvantǎ doctrinǎ care se poate imagina. Dacǎ oamenii ar aplica tot ce se spune acolo, cred cǎ desfiinţǎm şi ştiinţǎ, şi societate, totul. Eu cred cǎ se fac nişte erori foarte mari şi lumea este manipulatǎ, în numele democraţiei, de unele regimuri oligarhice, adicǎ de pǎturi dominatoare şi profitoare, care se interpun între conducere şi societate. Aceastǎ schemǎ, cum se furǎ un stat, mǎ nelinişteşte, mai ales cǎ o clicǎ, pentru a putea lucra, face ceaţǎ în jur. Sub patǎ, culpabilii se aflǎ sub acoperire.
Ce greutǎţi au avut românii în istoria, în viaţa lor, nu a avut niciun popor! Şi au avut suferinţe pe termen lung, pe care le-au învins. Am vorbit pe larg despre aceste probleme în cartea mea, Cuminţenia pǎmântului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român. [Cuvânt-înainte: Dan Berindei], Editura Corint, Bucureşti, 2010. De aici, pentru viitor, recurgând la întelepciunea tradiţionalǎ, am toatǎ încrederea cǎ va izbuti sǎ treacǎ de obstacole.
În concluzie, vǎ confirm cǎ pǎstrez acea dozǎ de optimism, care ne face viaţa suportabilǎ şi meritând sǎ fie trǎitǎ cât mai mult!
Bucureşti, 13 februarie 2013 Dialog realizat de Ilie Rad
P.S. Interviul a aparut in Romania literara si in Revista romana de istorie a presei.