În urmǎ cu câţiva ani, un prieten de la Tg. Mureş m-a invitat sǎ susţin, la Biblioteca Judeţeanǎ din localitate, o conferinţa despre publicistica lui Mihai Eminescu. Eram destul de familiar cu domeniul, pentru cǎ aveam, la ora aceea, un curs despre publicistica scriitorilor români. Ideea de bazǎ a conferinţei mele a fost cǎ Eminescu nu a fost un antisemit, dovadǎ cǎ a scris multe articole despre autori sau savanţi evrei (Moses Gaster, de pildǎ). Dacǎ a scris şi articole împotriva evreilor, acestee accente trebuie obligatoriu contextualizate istoric.
Expulzaţi din imperiile vecine, evreii au imigrat masiv în ţǎrile române, în secolul XIX, mai ales. Ajunşi pe teritoriul românesc, profitând de tradiţionala ospitalitate româneascǎ, ei au continuat sǎ se ocupe cu comerţul, cu arendǎşia, cu bǎncile, cu afacerile cu tutun, alcool etc. Ţǎrǎnimea sǎrǎcea tot mai mult. În aceste condiţii, Eminescu a luat apǎrarea clasei ţǎrǎneşti, “clasa pozitivǎ”, criticând unele stǎri de lucruri în care erau implicaţi evreii. De aici şi pânǎ la a spune cǎ Eminescu a fost antisemit este o cale foarte lungǎ. De aici şi pânǎ la a afirma cǎ antisemitismul ar fi “un fundal al istorie româneşti” (cum face un profesor austriac, pe care am avut ocazia de a-l cunoaşte la Viena şi pe care l-am invitat la Cluj, pentru o conferinţǎ despre publicistica eminesciana – Joachim-Peter Storfa, în Die politische Schrifften des Mihai Eminescu, WUV – Universitatsverlag Wien, 1995) este o cale la fel de lungǎ.
Sǎ comparǎm aşa-zisul antisemitism al lui Eminescu cu afirmaţiile lui Emil Cioran, din Schimbarea la faţǎ a României (1937): “Invazia iudaicǎ în ultimele decenii ale devenirii româneşti a fǎcut din antisemitism trǎsǎtura esenţialǎ a naţionalismului nostru. Ininteligibil aiurea, la noi acest fapt îşi aflǎ o legitimitate care nu trebuie totuşi exageratǎ… Dacǎ aş fi evreu, m-aş sinucide pe loc. Dacǎ numǎrul evreilor într-o ţarǎ nu depǎseşte doza de otravǎ necesarǎ oricǎrui organism, ei pot fi acceptaţi ca o evidenţǎ regretabilǎ sau chiar cu o oarecare simpatie indiferentǎ… Vitalitatea iudaicǎ este atât de agresivǎ şi voinţa de acaparare atât de persistentǎ, încât toleranţa noastrǎ faţǎ de acest popor muncitor şi exploatator ar însemna falimentul nostru sigur.” (Citat reprodus dupǎ Z. Ornea, Anii treizeci, extrema dreaptǎ româneascǎ, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996).
Spre lauda sa, Cioran, în ediţiile ulterioare ale cǎrţii sale, a eliminat integral capitolul al IV-lea, referitor la antisemitism şi xenofobie. Mai mult, într-un interviu cu Dan C. Mihǎilescu, din România literarǎ (6 decembrie 1990), Cioran spunea: “Nimeni, mǎ-nţelegi, nimeni nu are dreptul sǎ se foloseascǎ de aceste afirmaţii mai vechi, fǎrǎ a şti poziţia mea de acum… E dreptul meu sǎ nu las sǎ aparǎ, la 1990, absolut toate afirmaţiile din ’30, era alt timp, este alt timp. Îţi spun, ce se întâmplǎ acum cu generaţia noastrǎ, toatǎ chestia asta cu Nae Ionescu, sunt chestii delicate şi, ce mai, periculoase. Trebuie înţeles totul cu grijǎ.” (toate citatele le-am preluat din teza de doctorat a domnului Alexandru Gruian, încǎ nepublicatǎ sub formǎ de carte, F. Brunea-Fox, reporterul cu ochi multiplu, 2012, p. 151-152).