Dupa tentativa de a debuta cu un desen, la ziarul Scânteia pionierului, în clasele primare, nu am mai trimis materiale literare, la nicio publicaţie. Abia în liceu am avut o încercare de a debuta în cotidianul Steaua rosie, cu articolul Omul cu boneta verde.
Despre ce era vorba? Deşi stăteam la internat, mergeam des în Nandra mea natală, situată la 15 km de Ludus. Ĩmi amintesc că, într-o sâmbătă, atunci când mi-am cumpărat biletul de autobuz, am văzut cum un vânzător de la un Aprozar, cu o bonetă verde pe cap (care intra poate în costumaţia lucrătorilor comerciali de la aprozare), i-a dat bani unui tânăr necunoscut, pentru ca acesta să îşi cumpere bilet la autobus. M-a impresionat gestul, m-am documentat şi am scris un articol, pe care l-am trimis la redacţia ziarului, sub formă de manuscris. Dupa câteva lun, m-a sunat un ziarist, Crişan, care mi-a spus ca artioclul meu va fi publicat, iar eu voi fi invitat să urmez cursurile Academiei “Ştefan Gheorghiu”, dar numai după terminarea liceului. După bacalaureat, nimeni nu m-a mai contactat în acest sens, dar nici articolul nu a mai fost publicat.
Ĩn lunile de armată, făcută la TR (termen redus), în localitatea Corbu, din jud. Constanţa, am colaborat, cu ştiri şi reportaje, la cele două ziare militare, care ne soseau în unitate, Viaţa militară şi Ĩnainte.
Ĩn al doilea an de studenţie, adică în 1977, invitat de Marian Papahagi, am intrat în redacţia revistei Echinox, unde am colaborat cu articole pe teme social-politice, la rubrica “Lupta cu inerţia”, al cărei titular eram, dar şi cu artiole şi interviuri (cu Iorgu Iordan, Edgar Papu, D.D. Roşca).
Adevăratul debut literar a avut loc în iarna anului 1978, respectiv în ianuarie, când se aniversa ziua lui Eminescu. La invitaţia criticului Ion Oarcăsu, membru al redacţiei revistei Tribuna, scrisesem o recenzie pentru această revistă, la o carte, M. Eminescu, Scrieri pedagogice, care apăruse cu un an înainte, la Editura Junimea din Iaşi, în celebra colecţie “Eminesciana”.
Ĩn ziua de joi, când apărea revista, m-am sculat cu noaptea în cap, ca să fiu primul la chioşcul de ziare. Ĩmi amintesc că ninsese în noaptea aceea, iar paşii mei pe zăpadă erau printre primii. Albul imaculat al zăpezii s-a asociat în memoria mea, mulţi ani după ceea, cu fascinaţia acestui debut. Mi-am cumpărat 5 exemplare şi m-am îndrepta spre Filologie, spre sala de periodice, unde stăteam de regulă foarte mult şi unde m-am întâlnit cu colegul meu de an, Mihai Dragolea, căruia i-am arătăt, foarte bucuros, revista. Pe drumul până la facultate, eram uimit că oamenii pe care îi întâlneam nu se bucurau de bucuria mea, că treceau indiferenţi pe lângă mine! Ajuns în sala de lectură, am citit articolul de mai multe ori şi nu-mi venea să cred că gândurile mele fuseseră turnate în plumb.
Ulterior am observant că şi alţi scriitori au trăit bucurii asemănătoare, la debutul lor în presă. Astfel, în România literară (nr. 30-31, 2016), la ancheta “Vacanţe şi cărţi”, am găsit o mărturie oarecum asemănătoare a talentatului critic literar, Alex Ștefănescu, din care reproduc un mic fragment: “Aveam 23 de ani (neîmpliniţi) şi trăiam unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Citeam cărţi noi, făceam adnotări, transcriam citate şi scriam articole cu o mare mobilizare afectivă şi intelectuală. Apoi, în fiecare sâmbătă dimineaţa, mă duceam la chioşc să cumpăr revista Luceafărul. Deschideam revista încă de pe stradă, cu emoţie, ca atunci când deschizi un loz în plic. Şi de fiecare dată găseam textul semnat de mine pe pagina a doua, în dreapta, pe o coloană, care se întindea de sus până jos (revista avea un format mare, ca al ziarelor). Ce fericit eram! Mergeam pe stradă absorbit de lectura propriului meu text şi lovindu-mă de trecători. Combinaţiile de cuvinte create de mine – chiar acelea şi nu altele – fuseseră culese cu atenţie de linotipişti şi înscrise de tipografii de la maşinile plane, cu cerneală tipografică, în albul hârtiei mătăsoase, în fiecare dintre miile de exemplare ale revistei. Scrisul meu fusese luat în serios! Şi avea să înfrunte sutele de ani, în colecţiile de periodice ale marilor biblioteci!”. Merită să povestesc cum s-a terminat bucuria acestui debut literar a meu. I-am trimis un exemplar din Tribuna fostului meu profesor de literatură din liceu, Iosif Pop, cu speranţa că se va bucura de mica ispravă a fostului său elev. N-am primit niciu răspuns, niciun “feed-back”, cum se spune acum. La câteva luni după aceea, m-am întâlnit la Cluj cu fostul meu profesor, care era şi student la Facultatea de Drept, la FF, desigur, şi venise pentru sesiunea de examene. L-am întrebat, între altele, dacă a primit revista Tribuna, cu articolul meu. O primise, desigur, şi, mai mult, comentase articolul meu cu profesorul Nicolae Ștefan, tot de română, de la acelaşi liceu, şi amândoi ajunseseră la concluzia că nu eu eram cel mai indicat pentru a scrie această recenzie! Redacţia trebuia să apeleze la un pedagog profesionist, care să vorbească în cunoştinţă de cauză despre gândirea pedagogică a lui Eminescu.
Am recitit cu mare atenţie recenzia şi am constatat acum, după experienţa pe care o am în ale scrisului, că recenzia era comprehensivă, detaliată, bine scrisă, fără ezitările unui debutant, evidenţiind marile merite ale gândirii pedagogice eminesciene. Confruntând dactilograma cu textul publicat în Tribuna, am observat doar eliminarea unor pasaje, exclusiv din motive de spaţiu. Recenzia e atât de bine scrisă, încât nu aş ezita să o semenz şi acum, fără nicio modificare. În orice caz, pentru mine acest verdict a fost o mică dezamăgire, care mi-a confirmat o vorbă a marelui meu prieten, Ştefan J. Fay: “Nicio bucurie nu poate fi întreagă!”
Atitudinea respectivă nu mi-a ştirbit dragostea şi preţuirea pentru fostul meu profesor de română, din liceu, căruia îi datorez, în bună măsură, cariera mea literară. Dovadă că, acum câţiva ani, am fost deosebit de onorat să îi prefaţez prima carte a domniei sale – o monografie a satului Stupini, în care s-a născut.