Întrebarea aceasta şi-o pune orice pelerin, care ajunge astăzi în Sfântul Munte, mai ales după ce află că domnitorii români, timp de cinci secole, au fost singurii care au întreţinut, prin daniile făcute, existenţa monahismului athonit, fiindcă, aşa cum s-a mai spus, „patronajul exercitat de Domnii români, ca moştenitori ai tradiţiei bizantine, bulgăreşi, sârbeşti a fost cel mai îndelungat (1350-1860).” (Bodogae, 1940, p. 76). Adică timp de 5 secole!
„Nedreptatea vine de demult – scrie şi Horia Alexandrescu – şi rămâne un mister cum de au reuşit ruşii, bulgarii şi sârbii să li se recunoască dreptul de a avea în Sfântul Munte propriile mănăstiri, în condiţiile în care daniile româneşti le-au întrecut pe ale lor, probabil chiar luate la un loc, fiind oferite inclusiv acestor aşezăminte! «Problema Muntelui Athos», intens dezbătută pe plan internaţional, a fost şi a rămas una controversată, inclusiv în ceea ce ne priveşte, dar e cert că «momentul-cheie» s-a consumat la 22 septembrie 1926, când Grecia a inclus în propria-i Constituţie câteva articole, care privesc statutul Athosului, neschimbate până astăzi, deşi desele succesiuni la guvernare în această ţară au generat periodic o mulţime de alte modificări în Legea fundamentală grecească.” (Alexandrescu, 2007, p. 60).
Într-adevăr, există două articole în Constituţia Greciei, care prevăd următoarele:
„Articolul 109: Peninsula Athosului, începând de la Megali Vigla şi mai departe, formând cadrul Muntelui Athos, constituie, potrivit vechiului său statut privilegiat, o regiune prevăzută cu autoguvernare în statul grec, a cărui suveranitate asupra acestui teritoriu rămâne întreagă. Din punct de vedere spiritual, Sfântul Munte se găseşte sub jurisdicţia imediată a Patriarhului Ecumenic. Toţi cei care se retrag acolo primesc naţionalitatea greacă, din momentul când sunt admişi ca novici sau călugări, fără altă formalitate.”
Articolul 110: Sfântul Munte se administrează în conformitate cu statutul său, prin cele 20 de mănăstiri ale sale, între care este împărţită toată Peninsula Athosului, al cărui teritoriu nu poate fi expropriat. Administraţia este exercitată de reprezentanţii acestor mănăstiri, care fomează Sfânta Comunitate. Se interzice categoric orice modificare a sistemului administrativ, atât în ce priveşte numărul mănăstirilor de la Muntele Athos, cât şi privitor la regula ierarhică sau la raporturile cu aşezămintele lor dependente. Stabilirea heterodocşilor sau a schismaticilor este interzisă.” (apud Alexandrescu, 2007, p. 61)
Se înţelege că unele prevederi ale acestor două articole sunt anacronice. De pildă, am văzut schituri mai mari (în ce priveşte clădirile, numărul călugărilor etc.) decât o mănăstire sau alta (e şi cazul Schitului românesc Prodromu), dar situaţia rămâne neschimbată, fiindcă numărul mănăstirilor şi avansarea ierarhică nu se pot modifica!
Dincolo de aceste restricţii legislative, apar şi alte considerente, în cazul românilor fiind vorba de secularizarea averilor mănăstireşti, din 1863, pe care grecii nu o pot uita (deşi, în urmă cu fix 30 de ani, adică în 1833, au fost secularizate peste 400 de mănăstiri de pe teritoriul propriei lor ţări natale, Grecia). Pe bună dreptate, Părintele profesor Bodogae preciza, încă în 1940: „Fanatismul de care, mai ales de vreo 80 de ani încoace, sunt conduşi monahii greci din Sfântul Munte, n-a permis ca cei mai mari binefăcători ai Athosului să-şi aibă şi ei o mănăstire proprie, cu reprezentanţi, care să-şi spună cuvântul în conducerea centrală de la Karies. E şi aceasta o răzbunare faţă de amintirea gestului lui Cuza (subl. I.R.). Cei vreo 350 de români, cari se află azi în Athos, sunt împrăştiaţi în mai multe chilii, supuse marilor mănăstiri greceşti, şi la cele două schituri: Prodromul (supus Lavrei) şi Lacu (supus Sf. Pavel). Istoria întemeierii Prodromului a fost o întreagă suferinţă, iar când, în 1876, acesta şi-a confecţionat un sigil […], a fost un scandal în tot Athosul. Românii, altădată atât de numeroşi şi în «Lavra cea mare a Tării Româneşt», au ajuns abia toleraţi în vechea Grădină a Maicii Domnului.” (Bodogae, 1940, p. 76).
Fanatismul grecesc se manifestă şi faţă de alte etnii: până astăzi, „gelozia grecească nu mai permite nici cercetătorilor georgieni să reînvie trecutul acelei mănăstiri” (Bodogae, 1940, p. 136).
Problema unei mănăstiri româneşti la Muntele Athos şi-au pus-o mulţi intelectuali. Iată, de exemplu, ce întrebare i-a adresat Nicolae Băciuţ Părintelui Dionisie Ignat, în septembrie 2003:
„– Părinte Dionisie, ar avea vreo importanţă pentru Muntele Athos şi pentru români să fie şi o mănăstire românească de sine aici? De exemplu, [schitul] Prodromul să fie ridicat la rangul de Mănăstire?
– Cum să nu! Ar fi foarte uşor. Şi Prodromul, cum au restaurat-o atât de frumos, e mai frumoasă ca alte mănăstiri. Da’ autorităţile nu acceptă. A fost cândva, când a căzut de acord tot Sfântul Munte, ca Mănăstirea Cutlumuşului să fie lavră a românilor. Şi mitropolitul din România era grec şi a părăsit mitropolia, ca să fie stareţ la Cutlumuş. Şi atunci s-a declarat că toţi românii se vor duce la Cutlumuş. Dar la Cutlumuş erau şi greci. Ei, da’ românii, după cum ni s-a spus, au zis că de ce să stea ei aici, în pustia asta, mergem în ţară, unde erau mănăstiri frumoase, cu venituri. Unul s-a dus aşa, altul altfel şi, încet-încet, s-au dus toţi românii de la Cutlumuş.
– Să înţelegem că noi, românii, suntem de vină că că nu avem o mănăstire românească în Muntele Athos?
– Aşa-i! Am citit undeva despre asta, n-aş putea să vă spun exact unde, într-o revistă de la Patriarhia Română. Şi români-s vinovaţi. Primejdia noastră e că, deşi suntem creştini buni, nu suntem uniţi. Avem ambiţii, egoisme.
Datoria ne obligă [pe noi, călugării] şi veşnic ne rugăm pentru tot neamul românesc, ca să-i fie bine, să fie unit.” (Băciuţ, 2008, p. 61)
Ce mănăstiri (acum greceşti) ar fi putut să aibă statut românesc. Voi arăta, în continuare, câteva cazuri de mănăstiri, care ar fi putut deveni româneşti.
Mănăstirea Cutlumuş. Pe locul actualei mănăstiri, este semnalată existenţa unei biserici încă din secolul X. Perioada de înflorire a mănăstirii a fost sub stăreţia egumenului Hariton, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă (1364-1374). Hariton a fost şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei. Pe baza hrisoavelor existente în arhiva mănăstirii, Hariton a aflat că ctitorul mănăstirii a fost Alexandru Nicolae Basarab (1352-1364), deci tatăl lui Vlaicu Vodă. În aceste condiţii, Hariton i-a propus lui Vlaicu Vodă să accepte să devină el ctitorul mănăstirii, desigur în urma unor avantaje, de care urma să beneficieze mănăstirea. Domnitorul român a acceptat, dar a pus o condiţie: anume ca mănăstirea să devină idioritmică (de sine) şi nu una chinovială (de obşte). Probabil că la domnitor să fi ajuns plângeri ale călugărilor români, în legătură cu regimul de obşte, mult mai greu de suportat decât cel idioritmic. Iniţial stareţul Hariton nu a acceptat propunerea, dar în cele din urmă a cedat, dar cu o singură condiţie: ca egumenii mănăstirii să fie pentru totdeauna doar greci de origine!
Odată târgul încheiat, Vlaicu a trecut la precizarea obiectivelor sale: „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea, voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale, ca prin acestea să să fie pomeniţi părinţii Domniei Mele şi eu, căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri.” (apud Alexandrescu, 2007, p. 121-122). Poate că acesta a fost momentul-cheie, când mănăstirea putea deveni românească, dacă Vlaicu Vodă ar fi fost mai vizionar şi ar fi profitat de contextul negocierii cu egumenul Hariton. Poate la acest moment se referă şi Părintele Dionisie, în dialogul cu Nicoale Băciuţ, când vorbeşte despre ratarea acelui moment prielnic.
Voievozii care au urmat (Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Mircea Ciobanul, Constantin Brâncoveanu şi alţii) au făcut şi ei danii importante mănăstirii, încât aceasta s-a numit la un moment dat „Mănăstirea lui Hariton”, „Lavra Vlahilor” sau „Lavra Ţării Româneşti”.
- Mănăstirea Esfigmenu. Numele mănăstirii (care înseamnă strâmtorat) provine de la faptul că este aşezată între trei coline. Istoria ei este asemănătoare cu a celorlalte mănăstiri athonite. Aici a trăit la un moment dat vestitul Grigore Palama, unul dintre cei mai vestiţi teologi ai Bisericii Ortodoxe. Danii importante au făcut mănăstirii Neagore Basarab, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, familia boierilor Costache şi alţii. În prezent, călugării de aici sunt izolaţi de ceilalţi din Sfântul Munte, datorită faptului că ei nu au acceptat caledarul gregorian, utiziându-l încă pe cel iulian, prin care se află cu 13 zile în urmă faţă de restul. Stareţul mănăstirii a fost exclus din Sfânta Chinotită, şi pentru faptul că monahii din subordine refuză să pomenească numele Patriarhului Ecumenic, care ar fi prea tolerant cu catolicii. Deviza lor este „Ortodoxia sau moartea”. Dar aceasta este o altă porblemă, care nu ne interesează în contextul de care vorbim.
În 1967, profesorul Alexandru Elian a publicat un fel de memoriu, pe care Părintele de la Muntele Athos, Theodorit Lavriotul, o trimite ilustrului şi mult lăudatului Mitropolit al Moldovei, Veniamin Costache (1768-1846), al cărui chip este sau era zugrăvit – nu am putut verifica informaţia – la intrarea în katholikonul mănăstirii. Acesta a devenit mitroplit în anul 1803, iar memoriul este trimis după această dată, respectiv în 1805. Iată ce spunea monahul athonit:
„1. Deoarece Mănăstirea Esfigmenu are neapărată nevoie, ca să fiinţeze şi să dăinuiască, de un ajutor de 4000 (adică patru mii) de groşi pe an, spre a răspunde la dările către împărăţie, care-i revin pe fiecare an, Preasfinţitul Mitropolit şi neamul moldovenilor se îndatorează să facă faţă cu această sumă anuală, în ce chip vor putea şi vor găsi cu cale.
- Odată ce acest ajutor anual arătat se va găsi şi chivernisi şi se va întări prin înscrisuri, atunci, nemijlocit şi fără zăbavă, atât Mănăstirea Esfigmenu, cât şi bunurile ei mişcătoare şi nemişcătoare, multe sau puţine, oriunde s-ar afla, vor fi şi se vor socoti bunuri proprii, ce nu se pot lua, nici răpi, ale neamului moldovenilor, pentru totdeauna, în chip nestrămutat şi pentru totdeauna.
- La pomeniri şi ectenii, după pomenirea numelui patriarhicesc, să se pomenească acela al mitropolitului ce se va afla şi apoi al egumenului. Şi – mănăstirea fiind moldovenească – să se pomenească, după obicei, şi numele cucernicului voievod, cum se pomeneşte şi în Moldova.
- Alegerea egumenului să se facă în mănăstirea însăşi, de către moldoveni, din neamul lor; (să se aleagă) cel mai vrednic şi mai înţelept şi mai cucernic şi apoi să-l înştiinţeze pe mitropolit, iar mitropolitul să-l înştiinţeze pe Patriarh.
- Dacă, dintre ieromonahii moldoveni, care vieţuiesc în Mănăstirea moldovenească Esfigmenu, niciunul nu se va dovedi vrednic de egumenie, atunci să se aleagă, din sfinţitele mănăstiri din Moldova, un om încercat şi vrednic, şi prin înştiinţarea de către Mitropolitul Moldovei din acea vreme către Patriarh, să fie rânduit în chip canonic egumen legiuit al mănăstirii.
- Această Mănăstire Esfigmenu să rămână pururea curat de obşte, potrivit cu vechile aşezăminte chinoviale ale sfinţilor părinţi.
- Toate sfinţitele slujbe şi cântările aduse lui Dumnezeu şi aşa-numitele acoluthii (= ordine sau dispunere a serviciului liturgic în ansamblu și în înlănțuirea părților sale componente, mai puțin serviciul liturgic, n. I.R.) să se facă în limba moldovenească şi pecetea mănăstirii şi iscălitura egumenului să se facă în limba şi cu slove moldoveneşti, după cum la Hilandar şi la Zografu se fac în slavoneşte.
- Deoarece este obicei, în Sfântul Munte, de trăiesc în chinovie şi alte neamuri (cum se întâmplă în mănăstirile grecilor, într-ale ruşilor, sârbilor şi bulgarilor), de se va întâmpla şi în această sfinţită Mănăstire moldovenească Esfigmenu, cei dintr-alte neamuri să fie la fel ca şi străinii din mănăstirile greceşti şi cei din Mănăstirile Hilandar şi Zografu; şi să urmeze obiceiurile şi rânduielile şi purtările moldovenilor, în toate treburile mănăstirii.
Toate acestea, cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă bună, de Dumnezeu iubitoare, fiind de mai multe ori chibzuite şi socotite de folos pentru întocmirea acestei sfinţite mănăstiri şi pentru mântuirea sufletească a fraţilor de aceeaşi credinţă, am făcut această făgăduinţă, pecetluită şi iscălită, după obicei, de categumenul şi chinoviarhul nostru, ca să aibă tărie şi putere nestrămutată şi neîncălcată, în orice vreme şi loc şi înaintea oricărui scaun de judecată.” (apud Alexandrescu, 2007, p. 207-208)
Nu ştim unde şi când a publicat profesorul Alexandru Elian această scrisoare, de o importanţă excepţională pentru obiectivul încă neatins al românilor – de a avea o mănăstire românească la Sfântul Munte.
După cum se vede, Mănăstirea athonită Esfigmenu este oferită „pe tavă” moldovenilor, dar aceştia refuză oferta. „Din păcate, în mod inexplicabil – subliniază Horia Alexandrescu, în continuare – nici el (Mitropolitul, n. I.R.), nici mai ales Alexandru Moruzi, domnitorul Moldovei în acel moment, fie n-au realizat extraordinarul câştig pe care l-ar fi obţinut ţara şi ortodoxia românească, în acelaşi timp, fie n-au avut resursele financiare unui asemenea angajament. Oricât ar fi fost de scump, însă, preţul rămânea infim în raport cu tot ce dăruiseră şi vor mai dărui ţările române tuturor mănăstirilor sin Sfântul Munte. Pentru că, subscriind integral punctului de vedere al profesorului Elian, care a tradus acest document, descoperind şi un altul, sunt şi eu convins că, într-adevăr, atunci, la Esfigmenu, a fost locul şi momentul ca românii să-şi primească binemeritatul drept de a avea o mănăstire proprie.” (Alexandrescu, 2007, p. 208-209).
- Mănăstirea Grigoriu. Asezământul monahal datează din anul 1345. Călcată de piraţi (se află pe malul mării) şi distrusă de turci, mănăstirea a fost abandonată. Călugărul Spiridon a fost trimis în Moldova, s-a adresat lui Ştefan cel Mare, pe care „l-a înduplecat să-i fie ctitor”, domnitorul refăcând mănăstirea din temelii, în anul 1500. În 1502 a fost zidit turnul, după cum glăsuia o pisanie, în slavonă, aflată la bază: „Eu, milostivul Voievod Ştefan, am ridicat aceasta – 1502”. A doua soţie a domnitorului, Maria de Mangop, a dăruit mănăstirii Icoana „Pantanassa” (Stăpâna lumii), care se păstrează şi astăzi în katholicon. Domnitorii care au urmat au făcut şi ei numeroase danii, crezând probabil că mănăstirea este românească: Bogdan Voievod, Ştefăniţă Vodă, Alexandru Lăpuşneanul, Alexandru Ghica, Nicolae Caragea, Mihail Şuţu, Alexandru Moruzi şi alţii. I s-au închinat două mănăstiri româneşti: Mănăstirea Vizantea, din jud. Putna, din Moldova, şi Mănăstirea Sf. Spiridon, din Bucureşti, ale căror venituri mergeau la Mănăstirea Grigoriu. În 1761 a avut loc un incendiu devastator, care a distrus şi arhiva mănăstirii, în 1820-1821 au avut loc inundaţii, după care armata otomană s-a stabilit în peninsulă (1821-1830), cu toate urmările nefaste ale acestei ocupaţii (călugării erau obligaţi să întreţină armata etc.). În secolul XVIII, s-au dat bani pentru chiliile nordice, pentru pictura din katholicon, trapeză, Paraclisul Sfintei Anastasia Romana, Paraclisul Sf. Ilie, iar în secolul XIX – pentru reparaţii generale.
„În general vorbind – scria părintele profesor Bodogae – Mănăstirea Grigoriu a cunoscut, după epoca sârbească, trei momente mai importante în decursul istoriei, toate 3 datorită ajutorului românesc. Primul este sub Ştefan cel Mare, altul sub Ioachim (călugăr cu barba până la genunchi, care a trăit 105 ani, care nu era român, dar a ştiut să obţină mari ajutoare româneşti, n. I.R.), iar al treilea spre mjlocul secolului XIX.” (Bodogae, 1940, p. 284).
Sunt tot atâtea argumente, care arată că Mănăstirea Grigoriu merita să fie şi ea a românilor. Conştiinţa apartenenţei sale româneşti era atât de puternică, încât arhimandritul Ioanichie Bălan a pus pe coperta cărţii sale, Pelerinaj la Muntele Athos (1997), tocmai o imagine cu această mănăstire, cu explicaţia: „Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos. Ctitoria lui Ştefan cel Mare, sec. XV.”
- Schitul românesc Prodromu. Schitul acesta este unul românesc sută la sută şi dacă îl prezentăm în contextul de faţă, este pentru faptul că el ar trebui ridicat la rangul de mănăstire. Istoria sa este una complicată, dar voi prezenta mai jos doar câteva elemente esenţiale.
Potrivit documentelor existente, în jurul anului 1750, trei monahi români, care vieţuiau la Chilia Sf. Ioan Botezătorul, din Sfântul Munte (Iustin, Patapie şi Grigorie), inspiraţi şi vizionari, au hotărât să transforme chilia lor în schit. Atunci încă se putea, articolul 110 din Constituţia Greciei, care interzice avansările ierarhice ale aşezărilor monahale, încă nu apăruse. După plecarea la Domnul a ieromonahului Iustin, cei doi monahi, Patapie şi Grigorie, au cerut de la Marea Lavră un act oficial pentru întemeierea schitului, care a fost emis în 1820 şi avea 13 articole. În 1821, în condiţiile Revoluţiei greceşti, care s-a extins şi în Sfântul Munte, Patapie şi Grigorie au revenit în Moldova, luând cu ei şi actul emis de Marea Lavră, stabilindu-se la Mănăstirea Neamţ, unde au şu murit.
Alţi doi monahi români, Nifon şi Nectarie, au venit ulterior la Sfântul Munte, au aflat de actul emis în 1820. După obţinerea tuturor aprobărilor de la Marea Lavră, cei doi s-au întors în Moldova, să facă rost de bani. Au apelat la ajutorul Mitropolitului Sofronie Miclescu şi al domnitorului Grigorie Ghica, ultimul domn al Moldovei, înainte de Unirea din 1859 (cel ale cărui rămăşiţe au fost recent repatriate). Cu banii daţi de domnitor (3000 de galbeni), au cumpărat Chilia Sfântul Ioan Botezătorul, pentru a construi noul schit. În 1850, Lavra le-a confirmat actul din 1820, adăugând noului act încă patru articole. Patriarhul Ecumenic Chiril al III-lea a aprobat organizarea schitului, în 1856. În 1857 s-a pus piatra de temelie, construcţia fiind terminată în 1866.
Cuviosul Nifon este considerat, aşadar, fondatorul Schitului Prodromu, iar Cuviosul Nectarie, care s-a nevoit aici, este cel mai mare protopsalt al românilor, numit şi „al doilea Cucuzel”. În anul 2025, cei doi călugări, Ieroschimonahul Nifon Ionescu Prodromitul și Cuviosul Nectarie Crețu Protopsaltul, au fost canonizaţi de Patriarhia Ecumenică.
Între 1852-1984, Schitul Prodromu a avut 13 stareţi. Între aceştia, îi amintim pe arhimandritul Antipa Dinescu (printre urmaşii căruia se numără şi fostul fruntaş liberal, Mircea Ionescu-Quintus) şi pe Ieromonahul Veniamin Popa (†1994), care a fost unul dintre cei trei monahi, care s-a întâlnit, la Atena, în 1976, cu Preşedintele Nicolae Ceauşescu.
Cel mai vestit stareţ al Schitului Prodromu este Petroniu Tănase, canonizat şi el, în 2025, de către Patriarhia Ecumenică şi recunoscut de Biserica Ortodoxă Română. În timpul stareţului Petroniu Tănase, cu ajutorul arhitectului Mircea Mihai Anania (1931-2009), Schitul Prodromu a fost transformat într-o autentică mănăstire. A contribuit la aceasta şi Legea din 2007, promulgată de către Preşedintele Emil Constantinescu, care prevede un ajutor anual de 250.000 de euro pentru Schitul Prodromu.
Stareţul actual al Schitului Prodromu este Arhimandritul Atanasie Floroiu.
Concluzii. Văzând cât de complicată este problema ridicată în titlul acestor însemnări, m-am adresat unui mare istoric român comtemporam, cu rugămintea să îmi spună punctul lui de vedere. Iată ce mi-a răspuns:
Dragă Ilie,
Îți mulțumesc de urări și îți trimit și eu toate cele de bine.
Treaba cu mănăstirea românească de la Sf. Munte este complicată.
- Secularizarea averilor mănăstirești a fost considerată o confiscare a averilor mănăstirilor închinate.
S-a spus că darul făcut nu se poate lua înapoi. România a motivat actul, afirmând că nu era un dar, ci un ajutor. Pământul țării nu se dă în dar.
- Grecia era din 1821 țară liberă și putea sprijini ea locurile acelea considerate sfinte.
- Țările ortodoxe, în frunte cu Grecia, au invidiat și urât România, fiindcă devenise arbitra situației din Balcani, iar după 1918, [devenise] cea mai mare țară din regiune.
- Epoca interbelică a fost prea scurtă și politicienii români prea ocupați cu jocurile lor.
- Regimul comunist nu a intervenit în favoarea unei mănăstiri românești la Athos, dimpotrivă, i-a pedepsit pe cei care militau în favoarea acesteia.
- Nici după 1989, nu s-a intervenit. Patriarhul Ecumenic nu are putere asupra teritoriului Sf. Munte, care e parte a Greciei.
- Acum, Grecia, Rusia, Bulgaria, Serbia au monopol acolo și nu cedează nimic din putere.
Românii ar fi singurii străini de blocul slavo-grecesc de acolo și nu convine acest lucru.
- Dacă România ar face o donație de vreun miliard de euro, s-ar ridica schitul Prodromul la rang de mănăstire …
Cu tot binele,
[…]”