Mǎ pregǎtesc de mai multa vreme sǎ scriu un eseu în care sǎ arǎt cǎ, din multe puncte de vedere, regret dispariţia cenzurii comuniste. Ideea nu este nouǎ. A lansat-o, de pildǎ, şi Alex Ştefǎnescu, în volumul Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cǎrţi propaste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009. La pagina 349 a acestei cǎrţi, comentând un volum de fabule, de Ioan Voaideş, talentatul critic literar şi scriitor spune: “Singurul lucru bun pe care l-a fǎcut odiosul regim comunist este cǎ n-a permis publicarea unei asemenea cǎrţi” (autorul, Ioan Voaideş, susţine cǎ fabulele sale nu au putut fi publicate înainte de 1989, din cauzǎ cǎ acestea reprezentau “o ripostǎ datǎ dictaturii”. În realitate, nu au fost publicate fiindcǎ erau fǎtǎ valoare!). În orice caz, când vǎd imensa cantitate de maculaturǎ din jur, când vǎd marele numǎr de grafomani, spun şi eu cǎ cenzura comunistǎ tria cǎrţile nu numai dupǎ conţinutul ideologic, ci şi dupǎ valoare. Nu ştiu dacǎ şi în perioada interbelicǎ s-a tipǎrit atât de multǎ literaturǎ fǎrǎ valoare (beletristicǎ, ştiinţificǎ etc.). În orice caz, maculatura de toate felucrile prolifereazǎ şi nimeni nu i se poate opune.
În Contemporanul (anul XXIII, nr. 2 (719), februarie 2012, p. 5), Alex Ştefǎnescu, comentând volumul de criticǎ literarǎ De la gradul zero al scriiturii la polisemie, semnat de Ion Zaharia-Dobroviceni, extrage urmǎtorul citat din volumul comentat: “Eul auctorial intervine demiurgic în diegeza acestui sardanapalic proiect narativ, mǎrind falia disensiunii teluric-celest şi producând un câmp semnificant care gliseazǎ teleologic spre spiritul însuşi al hermeneuticii. Treptat, prin suprasemnificare se ajunge la o revizitare a contextelor şi, numai aparent paradoxal, la o regǎsire a sensului primordial.” Sau: “Imagistica reciclatǎ din unele demonstraţii naratologice instituie un subtext conjunctural al tentativei autorului de a reinventa grafemele unui spaţiu extramundan. Fiecare insert contribuie la amplificarea polisemiei şi creeazǎ impresia de déjà vu, într-o manierǎ postmodernǎ, de data aceasta licitǎ.”
Concluzia lui Alex Ştefǎnescu este una tonifiantǎ: “Dupǎ ce terminǎm de citit, descurajaţi şi trişti, volumul De la gradul zero al scriiturii la polisemie, ne amintim cǎ, în realitate, literatura nu este aşa cum ne-o prezintǎ Ion Zaharia-Dobroviceni şi ne bucurǎm din toatǎ inima.”
În orice caz, asemenea cǎrţi ar trebui cenzurate. Voi folosi citatele respective la cursul meu despre “beţia de cuvinte” în presa contemporanǎ.
* Drum la Nandra, la Tata, pentru a-i mai alina singurǎtatea. Il gasim sanatos si cu buna dispozitie. Bucuria întâlnirii cu primii miei din acest an.
Un volum din 1966 al lui Adrian Pǎunescu se numea Mieii primi (Editura Tineretului, Bucureşti). Iatǎ un mic fragment din poemul care dǎ şi titlul volumului:
“O, mieii primi, o, mieii primi,
Dumnezeu e cu ei, miei primi
se culcǎ pe pǎmânt în numele lui Dumnezeu,
plâng şi adorm în numele lui Dumnezeu.
Şi tu în numele lui Dumnezeu!
O, tu te culci
pe tulburii miei, mieii primi,
în numele lui Dumnezeu,
tulbure şi tu în numele lui Dumnezeu.
Dar eu cine sunt? Vino sǎ-mi spui
cine sunt, când mieii sunt,
când mieii dorm, când mieii plâng
în numele, încǎ o datǎ în numele lui Dumnezeu.”